Analizarea unui grup de hadisuri

8. Daune aduse de mână şi limbă

Într-un hadis relatat de Buhâri, Domnul nostru spune: "Un musulman ade-vărat este acela care nu dăunează altor musulmani prin mâinile sale şi prin limba sa, dimpotrivă le aduce încredere şi sănătate. Iar adevăratul emigrant este acela care respinge şi se îndepărtează de cele interzise de Allah."^[16]

Dreptcredinciosul ideal

Să analizăm pe scurt acest hadis:

Dreptcredinciosul ideal este acela care, intrând într-o atmosferă de linişte, armonie, descătuşare şi de siguranţă, se contopeşte cu această atmosferă. Este acel dreptcredincios care, nu aduce nicio daună altor drepcredincioşi ca şi el, prin mâinile şi limba sa. Este vorba de dreptcredinciosul adevărat, ideal, a cărui imagine rămâne în memoria oamenilor, nu acei musulmani care susţin că sunt sau pe actul lor de identitate scrie că sunt. Noi explicăm "lam" prin jurământul raţiunii (ahd-i zihnî). Adică, plecând de la perceptul "numai pomenirea (lui Allah) duce la o transformare desăvârşită" (Mutlak zikir, kemaline masruftur), primul lucru care ne vine în minte este dreptcredinciosul desăvârşit, care este consemnat în hadis.

În situaii normale, omul nu poate sesiza această fineţe a limbii. Acest rafinament se poate însuşi numai stând în genunchi în faţa maestrului la şcoală sau medrese sau prin lingvistică şi gramatică. Pentru Mesagerul lui Allah nu poa-te fi vorba de o asemenea instruire. Căci vorbele Lui nu izvorâsc din sinele Lui. El enunţă cuvintele Învăţătorului Veşnic. De aceea, în expunerile şi declaraţiile Mesagerului lui Allah, pe lângă existenţa tuturor sensurilor specifice limbii, nu există nici o greşeală care să aparţină limbii.

Acum să ne întoarcem la hadis-ul pomenit mai sus, în care se spune că, adevăratul musulman este un om de încredere şi siguranţă. Aşa că, ceilalţi mu-sulmani pot avea încredere în el, fără să fie cuprinşi de ezitare şi temere. Ei ştiu că de la el nu se pot aştepta la fapte rele. La nevoie îşi pot lăsa familiile în grija lui şi să plece liniştiţi. Pentru că, mâinile şi limba lui nu vor dăuna nimănui. Cei care s-au aflat împreună cu el într-o adunare a comunităţii, se vor simţi în sigu-ranţă, ştiind că, după ce pleacă de acolo, cel rămas nu-i va ponegri şi nici nu va da ascultare ponegririlor altora.

Musulmanul adevărat, aşa cum ţine la faptul de a fi respectat şi onorat de ceilalţi, tot atât de mult ţine la respectarea şi onorarea celorlalţi. El poate să rab-de de foame, dar şi dăruieşte, rabdă de sete, dar dă altora de băut, nu trăieşte pentru sine, dar îi face pe alţii să trăiască.

Pacea şi musulmanul

În aceste cuvinte există multiple sensuri. Cuvintele "Müslim" (musulman) şi "selime" (a fi drept) au aceeaşi origine, provenind din "silm" (pace). Din cauza unor asemănări între litere, aceste cuvinte pot fi interpretate cu sensuri multiple. Numai că, ele au origini diferite. Asemănările şi deosebirile dintre ele ne amin-tesc de următoarele sensuri: toate acţiunile musulmanului se desfăşoară pe linia conceptelor: pace (silm), libertate (selamet) şi a fi musulman (müslimlik). Musul-manul se lasă prins într-o aşa atracţie divină încât, toate acţiunile lui se desfă-şoară în jurul unei forţe centripete. El îi salută pe cei cunoscuţi şi necunoscuţi şi astfel naşte iubire în inimile tuturor.

Musulmanul îşi încheie namaz-ul prin "selam" (pace). Oamenii, îngerii, spiritele, toate vieţuitoarele existente primesc salutul lui . El se salută şi cu exis-tenţele care nu se văd. Până în prezent, nimeni nu a răspândit aşa de mult acest salut ca dreptcredinciosul musulman.

Se aderă la İslam prin îndeplinirea unor obligaţii precum: namaz (rugăciu-ne), oruç (post), zekat (danie), hac (pelerinaj) şi kelime-i şehadet (mărturia de credinţă). Acest lucru înseamnă să te alături cu convingere poruncii Celui Drept "Intraţi cu toţii în pace! " (Bakara [Vaca], 2 / 208) şi să înalţi pânzele în oceanul păcii şi siguranţei. Iar omul care va intra în acel ocean, va inspira pace şi İslam cu toată fiinţa sa. De la un om care a ajuns în această stare, nimeni nu se va aştepta la vreo ripostă, dimpotrivă va avea parte de binefaceri.

De ce mâna şi limba

Aşa cum obişnuieşte să facă Domnul nostru în toate exprimările sale, ale-gând cu grijă cuvintele şi expresiile, tot aşa se întâmplă cu subiectul enunţat mai sus. Aici se face referire la mână şi limbă. Există un tâlc în special în aceste do-uă organe ale corpului omenesc şi nu în altele.

Omul poate aduce daune, neajunsuri altora în două modalităţi: faţă în faţă sau în lipsă. Daunele săvârşite faţă în faţă se fac cu ajutorul mâinii, iar cele în lipsă, prin limbă, adică cuvânt. Un individ agresează direct un alt individ, călcând în picioare drepturile acestuia din urmă sau, în lipsa acestuia, îl înjoseşte şi punându-l într-o stare de inferioritate, îi agresează drepturile. Aceste două situaţii nedemne nu pot fi prezente niciodată în inima dreptcredinciosului. Pentru că el se comportă omenos, cinstit atât cu oamenii cu care stă faţă în faţă, cât şi cu cei care nu se află în contact direct cu el.

Domnul nostru aminteşte limba înaintea mâinii. Deoarece, riposta părţii adverse faţă de daunele aduse de mână, este probabilă. Pe când bârfa şi calom-nia în lipsă, rămân fără răspuns. Astfel de atitudini pot genera cu siguranţă conf-licte între oameni şi chiar între naţiuni. Urmările daunelor săvârşite prin interme-diul limbii (cuvintelor) sunt mai grele în raport cu cele săvârşite faţă în faţă (prin intermediul mâinii).

Prin aceste expuneri, s-a căutat să se atragă atenţia asupra faptului că, musulmanul are importanţă şi valoare în faţa lui Allah. A fi musulman are o aşa mare importanţă şi valoare în faţa lui Allah încât, un alt musulman trebuie să-şi controleze mâna şi limba în prezenţa lui.

O dimensiune morală a İslamului, care a venit cu gândul de a aduce sigu-ranţă şi pace lumii întregi, este de a îndepărta musulmanul de lucrurile care aduc daune materiale şi spirituale, iar o altă profunzime importantă este îndemnul de a nu dăuna altora. În toate straturile sociale, musulmanul trebuie să reprezinte un om sigur şi de încredere.

Da, musulman adevărat este acela care poartă în pieptul său simţământul siguranţei şi inima lui bate în ritmul încrederii, aplică în viaţă, în toate ipostazele în care se află, în toate locurile în care se află, perceptul esselâm (rugă pentru binefacere, pentru pace). Atunci când se întâlneşte cu un alt drepcredincios, mu-sulmanul îl salută şi inspiră încredere, iar când se desparte, îi urează sănătate, zicându-i "Allah să vă dea mulţi ani!", în timpul namaz-ului, împodobeşte rugăciu-nile cu selâm, iar când pleacă din faţa Celui Drept, se salută cu drepcredincioşii împreună cu care s-a rugat. De la un astfel de om nu se aşteaptă fapte rele, toa-tă viaţa lui se desfăşoară pe calea binelui şi el nu poate apuca o cale greşită, opusă încrederii, siguranţei, sănătăţii material-spirituale, a lumii de astăzi şi a lumii de apoi.

După o primă observaţie atotcuprinzătoare în legătură cu acest hadis, să mai aruncăm o privire asupra problemelor ce ţâşnesc din spiritul acestuia:

a. Musulmanul adevărat este cel mai sigur reprezentant al păcii mondiale.

b. Musulmanul poartă peste tot acest înalt simţământ al spiritului său.

c. Niciodată el nu va genera jigniri, ofense, suferinţe, chinuri, ci mai mult, peste tot se va vorbi despre el ca un simbol al încrederii, stabilităţii.

d. În concepţia lui, între agresiunea făcută cu mâna şi calomnie, ponegri-re, insultă, ironie, ce ţin de agresiunea limbii, nu există nicio diferenţă. Mai mult, cea de-a doua agresiune poate să fie considerată o vină mai mare.

e. Un dreptcredincios, care a săvârşit unul din aceste păcate, este tot un creptcredincios şi nu poate fi considerat exclus din religia lui.

f. Şi în problemele de credinţă şi İslam, ca şi în orice altă problemă, multe lucruri, precum dorinţa de a fi un dreptcredincios desăvârşit, şi nu orice musul-man, au fost cuprinse doar într-un singur rând în acele declaraţii miraculoase.