Analizarea unui grup de hadisuri

12. Trei categorii care nu merită bunăvoinţă

Într-un hadis relatat de Müslim, se spune: "Sunt trei categorii de oameni cu care, în ziua de apoi, Allah nu va vorbi, nu se va uita la ei şi nu-i va ierta. Ei vor avea parte doar de un chin care le va arde sufletele. Aceştia sunt: Cei care merg târându-şi veşmintele, cei care sunt ostentativi când fac un bine şi cei care, printr-un jurământ mincinos, caută să-şi vândă marfa fără valoare…"^[25]

Conţinutul este o constatare

Textul pe care l-am prezentat mai sus în limba romănă, este conţinutul pe scurt al hadis-ului. Cuprinsul unui text poate fi numai o constatare şi un etalon, model. Cu ajutorul acestora se investighează realitatea, dar ele nu pot fi identice cu realitatea.

Cei care au cercetat doar conţinutul Coranului, au comis mari greşeli şi au recurs la minciuni. Pentru că, în forma în care a fost pogorât din porunca lui Allah, Coranul conţine multe miracole. Luând în considerare doar conţinutul, El poate fi comparat cu un obiect căruia i s-a luat învelişul. De aceea, temelia Coranului şi a hadis-urilor este formată din cuvintele proprii, originale.

Prin urmare, oprindu-ne puţin asupra cuvintelor din hadis-ul pe care l-am menţionat mai sus, vom încerca să înţelegem problema analizată. De altfel, tot ceea ce întreprindem, se concentrează asupra luminii care ţâşneşte din ele. Ru-gile noastre se îndreaptă către Cel Drept, care ne-a făcut să reuşim pe calea spirituală.

Cuvântul Selâs (trei), are semnificaţia de absolut, complet, total. Puteţi să-i ziceţi bărbat sau femeie, ori grup sau comunitate. Puteţi să spuneţi că ţinta acestor oameni sau a acestei clase sunt savanţii sau ignoranţii. Aici problema de bază, asupra căreia trebuie insistat fiind calităţile şi nu identităţile lor, această problemă nu a fost clar definită în hadis.

Cuvântul Selâs este un cuvânt cu tâlc, exprimând lipsa de identitate. Deci aceşti oameni nu au identitate, sunt necunoscuţi. Ei sunt oameni nedemni şi fără valoare. Sunt atât de josnici şi nedemni încât, nu pui mare preţ pe ei. Cel Drept nu se uită la ei şi nu vorbeşte cu ei, dar nici voi nu veţi vorbi cu ei şi nu veţi dori să-i cunoaşteţi. Ei sunt învinşi nu în exterior, ci în inima lor, iar conştiinţa lor a fost strivită de trupurile lor. Nu au nici o vocaţie pentru lucruri măreţe şi înalte. Ei zac în groapa celor vulgari…

După cuvântul "trei" s-au adăugat trei verbe care indică timpul viitor şi aorist. Aceste trei verbe creionează un tablou întunecat pentru aceste trei cate-gorii. Zicând trei, omul parcă contemplă sfârşitul sumbru al celor trei categorii, urcându-se pe spinarea acestui "trei".

Trei lipsuri

Lipsa comunicării

Primul verb de la începutul propoziţiei "Allah nu va vorbi cu ei" are un sens general. Verbul la această formă exprimă şi timpul aorist şi timpul viitor. Allah nu va vorbi niciodată cu o persoană care va căuta să I se adereseze ca unui interlocutor. Iată, nenorocirea începe cu această propoziţie. Cu toate că, în Sura Rahman (Milostivul), Allah afirmă ca pe o binecuvântare şi gratitudine faptul că l-a creat pe om şi l-a învăţat să vorbească, nu va vorbi cu el. Pe când, capacitatea omului de a vorbi este argumentul că Cel Drept este esenţa elocinţei. Omul, care este un ergument pentru propria capacitate de vorbire şi care vorbeşte, a ajuns într-o astfel de situaţie încât, Allah (c.c) nu vorbeşte cu el considerându-l un interlocutor.

Într-o zi, în care omul simte nevoia imperioasă de a vorbi şi de a-şi expri-ma necazurile, poate să existe o nenorocire mai mare pentru el decât de a nu fi ascultat? El cere ajutor şi se zbuciumă, dar unica Persoană care ar putea să-l ajute nici nu-l ascultă.

Relatând acest tablou, Coranul cel Sfânt spune: "Rămâneţi în el umiliţi şi nu mai vorbiţi cu Mine! " (Mü'minnun [Credincioşii], 23 / 108). Pentru că, locul vostru pentru a vorbi era în lumea voastră…Acolo trebuia să vorbiţi şi să-L aveţi pe Allah în sufletele voastre. Când eraţi în lume, nu eraţi apropiaţi de Cel Drept, iar astăzi El nu este apropiatul vostru.

Lipsa bunăvoinţei divine

Cel de al doilea tablou înseamnă " Allah nu se va uita la ei". În ziua în care ei vor avea cea mai mare nevoie de bunăvoinţa şi îndurarea Celui Drept, atunci El nici nu se va uita la ei cu îndurare. În acea zi, pe când unele chipuri vor străluci de bucurie, altele vor rămâne încruntate şi posomorâte. Fără îndoială că, aceştia vor fi cei din categoria a doua, la care Cel Drept nu s-a uitat cu îndurare.

Când toată lumea va fi chemată pe nume, când toţi, cu acest prilej, vor avea parte de libertate, cât de tragică şi înfiorătoare va fi situaţia acelor oameni la care nu s-a uitat cu îndurare Cel Drept!

Pedepsirea, pentru o scurtă perioadă, a lui Kâ'b b. Malik, de către Mesa-gerul lui Allah, şi considerarea pedepsei ca binemeritată, a fost o grea lovitură atât pentru acesta, cât şi pentru cei care au auzit despre această întâmplare.

Cei despre care am vorbit mai sus vor fi potriviţi pentru un asemenea sfâr-şit. Îndurare, Allah al meu! Nici iadul nu poate fi atât de înfricoşător! Ce chin ma-re, ce sfârşit înfiorător atunci când Stăpânul, a cărui milostenie este nesfârşită, nu se uită la oameni nici pentru o clipă!

Ce putem spune? Oamenii îşi vor primi răsplata pentru ceea ce au înfăp-tuit pe lume. Cei care au făcut binefaceri, vor primi binefaceri, iar cei care au să-vârşit fapte rele, se vor afla faţă în faţă cu ele.

Lipsa purificării, mântuirii

În cea de-a treia situaţie, înseamnă: "Allah nu-i va purifica, sau nu-i va mântui." Purificându-se aici, în lumea noastră, oamenii să se ducă în cealaltă lume purificaţi. Acţiunea de purificare se face în lumea noastră. În lumea cealaltă, numai iadul purifică oamenii. De aceea, Cel Drept nu-i va mântui.

Oamenii vor trece prin turnichetul unei probe şi vor avea o singură şansă din douăsprezece încercări. Va câştiga cel care va şti să valorifice această oca-zie, iar indolenţii vor pierde. Această situaţie nu are o altă alternativă.

Omul, al cărui spirit, conştiinţă, gingăşie, toate sentimentele şi senzaţiile lui au fost hărţuite precum Măritul Eyyub, îşi va privi starea jalnică şi întrebându-se dacă se va purifica, va avea o speranţă în această privinţă. Numai că, pe oa-menii care aparţin acestor trei categorii, Cel Drept nu-i va purifica şi nu-i va mântui.

Sfârşitul: un chin îngrozitor

În cele din urmă, "Pentru ei există un chin ce le va arde sufletele". Ei când vor face primii paşi, singurul lucru cu care se vor întâlni, va fi acel chin îngrozitor. Este un chin care le va pârjoli sufletul, care va pătrunde până în măduva oaselor. Atunci ei se vor găsi în chinurile vârtejului din valea plângerii din iad…

Cine sunt acei oameni din cele trei categorii, care au fost condamnaţi unui astfel de sfârşit? Cine sunt cei cu care Allah nu va vorbi, nu se va uita la chipurile lor şi nu-i va ierta? Cine sunt cei pentru care a fost pregătit un asemenea chin, ce le va pârjoli sufletele?

În omul care a citit hadis-ul până la acest punct, s-a trezit un interes apar-te…şi acum el este foarte curios şi şi-a concentrat toată capacitatea de înţelege-re pentru a afla cine sunt acei oameni ce fac parte din cele trei categorii. Mesa-gerul lui Allah continuă: "Cei care se plimbă târându-şi poalele hainelor." Este o aluzie la îngâmfare şi vanitate.

În cărţile de istorie referitoare la romani, grecii antici şi contemporani, pu-teţi vedea pozele unor oameni care se plimbă târându-şi poalele hainelor. Acest lucru este şi mai clar în filmele cu acest subiect. Dar în cazul de faţă nu este im-portant faptul că ei se plimbă târându-şi poalele hainelor, ci faptul că acest mod de a se maifesta a fost adus la gradul de simbol al îngâmfării şi vanităţii. De fapt, aceasta este şi intenţia în hadis-ul respectiv.

Vanitatea şi trufia

În multe versete din Coran şi în hadis-uri, vanitatea şi trufia au fost arătate şi analizate ca fiind defecte şi la ce sfârşit dezastruos îi duc pe oameni. Spre exemplu, Domnul nostru spune într-un hadis: "Omul în a cărui inimă există o cât de mică vanitate, nu poate intra în rai."^[26]

Allah (c.c) a închis drumul călăuzitor acelor oameni care au în inima lor o fărâmă de vanitate şi trufie. Cel Drept a poruncit astfel în Coran:

"Îi voi îndepărta de semnele Mele pe cei care, pe pământ, se arată trufaşi fără de pricină. De vor vedea vreun semn, ei nu vor crede. De vor vedea Calea cea dreaptă, ei nu o vor urma. De vor vedea calea rătăcirii, o vor urma. Ei astfel vor face, căci ei socotesc semnele Noastre minciuni şi nu le pasă de ele." (A'raf [A'raf], 7 / 146).

Vanitatea este un paravan ce atrofiază simţul prudenţei. O conştiinţă satu-rată cu vanitate nu poate vedea şi nu poate cunoaşte miracolele scrise pe pagini-le universului. Deoarece, când prudenţa se toceşte, percepţia slăbeşte şi nu mai ajută la nimic.

Măreţia este specifică numai lui Allah. Cum poate fi atribuit altuia acest adevăr strigat de cinci ori pe zi de pe minaretul geamiilor?

Într-un hadis divin, Cel Drept porunceşte: "Măreţia este însuşirea Mea, iar grandoarea, chipul Meu. Cine îndrăzneşte să discute cu Mine acest subiect, va fi aruncat în iad."^[27]

"Kibriya" înseamnă măreţie şi este un atribut al Celui Drept. Aşa cum pentru om însuşirea pe care o exprimă îmbrăcămintea exterioară şi cea interioa-ră este necunoscută, tot aşa şi pentru Cel Drept, măreţia şi grandoarea exprimă acelaşi lucru. Cine încearcă să împartă aceste două atribute cu Cel Drept, atunci Allah pe bună dreptate îl va arunca în iad.

Într-o inimă plină de vanitate, credinţa nu-şi va înălţa tronul. Altfel spus, într-o inimă în care şi-a înălţat tronul altul decât Allah, credinţa în Allah nu va veni să se aşeze.

Aceasta este starea omului care afişează vanitate şi trufie în acţiunile sa-le. În hadis, un astfel de om este înfăţişat ca unul "care merge târându-şi poalele"

A mâhni, a necăji

Al doilea om sau a doua categorie este cea a "binefăcătorului". Allah(c.c) i-a dat avuţie pentru ca, aşa cum el beneficiază de ea, în aceeaşi măsură să aibă grijă ca şi alţii să aibă parte, iar Cel Drept, ca o răsplată pentru grija lui pentru al-ţii, îi va da echivalentul a o mie pentru unu. Dar acestui om nu i-a păsat…El nu a avut grijă de alţii şi uneori, chiar dacă a dat ceva, a făcut-o cu ostentaţie, mâh-nind pe cel căruia a dăruit şi acest lucru a făcut ca această binefacere să fie anu-lată. Însă acea avuţie şi chir el în persoană erau creaţia lui Allah. Deci, datoria lui era să împartă această avuţie a Celui Drept, dar el, ca şi cum ar fi proprietarul de drept al acestei avuţii, nu a binevoit să facă această binefacere. Ce mare indo-lenţă şi ce situaţie înfricoşătoare!

Allah (c.c) i-a dat lui avuţie, dar la această avuţie au dreptul şi alţii. Însă omul este avar şi chiar dacă mai dă câte ceva, o face ostentativ, mâhnindu-l pe cel care primeşte. Ar fi fost de preferat să-l alunge, decât să-l necăjească.

Coranul cel Nobil porunceşte: "O vorbă cuviincioasă şi de iertare este mai bună decât o milostenie după care urmează necăjirea. Iar Allah este Înstărit Îndeajuns şi Blând." (Bakara [Vaca], 2 / 263).

"Binefăcătorul" este în acelaşi timp şi avar. De altfel, avariţia îl îndepărtea-ză pe om de Allah, de rai, de semenii săi şi-l apropie de iad. Într-un hadis, Dom-nul nostru a spus: "Avarul este departe de Allah…este departe de rai…este departe de oameni. Dar este aproape de iad."^[28]

După faptă şi pedeapsă

În hadis, potrivit regulilor elocinţei, există expresia "Leff-ü neşr-i müretteb" (Un procedeu literar, în care după un şir de câteva substantive, urmează un şir de adjective corespunzătoare-n.t.). În acest sens, expresia "Nu se uită la ei", desemnează pe "binefăcător". Deoarece, amândouă sunt centrale. Prima şi cea de-a doua expresie sunt relaţionale. Atfel stând lucrurile, se degajă un tâlc din acest hadis. Acest "binefăcător", pe când trăia, n-a fost milostiv cu oamenii, nu s-a preocupat de ei şi uneori, chiar dacă a dăruit ceva de pomană celor nevoiaşi, a făcut-o ostentativ, mâhnindu-i, încât binefacerea a fost anulată. Acest om îşi va primi pedeapsa cuvenită în lumea de apoi, iar Cel Drept îl va trata la fel.

Cei care sunt vanitoşi şi trufaşi, care merg târându-şi poalele hainelor, ca-re nu vorbesc cu semenii lor, considerându-se superiori, trebuie să ştie că Cel Drept nu va vorbi cu ei. Aceşti oameni trebuie să ţină seama de acest lucru şi să nu păşească pe calea ce duce spre pedeapsă.

Chiar şi în situaţii normale, nu este drept să jurăm, iar a jura minţind în scopul de a obţine avantaje materiale, a jura sub influenţa simţului avariţiei şi a minţi pentru ca marfa ta să aibă desfacere, toate acestea îl duc pe om spre un sfârşit sumbru.

Acesta este cel de al treilea tablou, "Păcatele lor nu vor fi iertate", iar ameninţarea este evidentă.

A treia categorie este descrisă în exprimarea "Cei care mint în comerţ".

Tot ceea ce am menţionat mai sus îi priveşte pe acei oameni, care cu jurăminte mincinoase caută să-şi păcălească semenii pentru a obţine beneficii în comerţ. Da, aceştia sunt oamenii din cea de-a treia categorie, care merită să-şi primească pedeapsa cuvenită.

Priviţi la "totalitatea cuvintelor" (cevamiu'l-kelim) Mesagerului lui Allah şi spuneţi: "Mesagerul lui Allah a spus adevărul." Suntem datori ca după fiecare hadis să spunem aşa şi fiecare din expunerile Lui ne face să zicem: "Muhammed este Mesagerul lui Allah".