Analizarea unui grup de hadisuri

Cea mai evidentă caracteristică a tuturor cuvintelor care aparţin Domnului nostru este folosirea cuvântului cel mai potrivit legat de subiectul în discuţie. În acest sens există mii de exemple care să ne confirme afirmaţiile. Noi vom alege dintre acestea pe cele care sunt denumite de către toată lumea şi în orice epocă, totalitatea cuvintelor (Cevamiu'l-kelim). Dar să nu exprimăm cu insistenţă acest lucru, deoarece, cuvintele Domnului nostru cuprind această semnificaţie. Iată unele cuvinte care-i aparţin:

1. Câteva cuvinte despre culmile credinţei în unicitatea lui Allah

Tirmizî relatează din Abbas:

"O, tinere! Să te învăţ câteva cuvinte: Tu apără adevărurile care-i aparţin lui Allah încât şi Allah să te ocrotească pe tine. Veghează-L pe Allah, ca să te afli în faţa Lui. Atunci vând ceri ceva, cere de la Allah. Dacă trebuie să ceri ajutor, cere tot de la Allah şi să şti că, dacă s-ar aduna toată comunitatea şi ar încerca să aducă daune interesului tău, nu pot decât să-ţi aducă dauna pe care ţi-a hără-zit-o Allah. Dacă s-ar aduna toţi oamenii şi s-ar strădui să te prejudicieze, nu pot s-o facă; numai ceea ce este încuviinţat de Allah, este acceptat. Deja condeiul a fost înlăturat, iar scrierea s-a uscat."^[1]

Iată că, în atât de scurte, pure cuvinte au încăput cele mai încâlcite, grele cuvinte referitoare la soartă, la supunere şi prin cea mai simplă metodă, acest profund subiect a fost clarificat.

În acelaşi timp, multe lucruri ce pot fi spuse în numele acţiunii şi ofensivei, incluzănd şi sensul mărturiei de credinţă, au fost rezumate în câteva propoziţii.

2. Omul este un călător

Tot Tirmizî relatează din İbn Ömer: "Trăieşte pe lume precum un sărman. Sau ca un călător. Numără-te (înainte de a muri) printre cei din mormânt!"^[2]

Iată un cuvât care include trei propoziţii. Apărarea echilibrului lumii de apoi, prin referire la ferirea de păcat şi frica de Allah, este cel mai cuprinzător şi semnificativ dintre cuvintele posibile a fi rostite…Dacă ar exista o exprimare mai cuprinzătoare decât aceasta, fără îndoială că, şi aceasta îi aparţine Lui. Nimeni să nu se îndoiască de acest lucru!..

De altfel, omul este pribeag în această lume. După cum se exprimă Mev-lânâ: "Omul este precum un nai rupt din trestie." Mereu suspină ca urmare a în-depărtării de stăpânul său. Această tânguială va continua toată viaţa lui.

Omul este un călător. Călătoria lui începe din lumea spiriuală, apoi conti-nuă în pântecul mamei, în lume, în perioada copilăriei, vremea tinereţii, a bătrâ-neţii, în moarte şi până la rai sau iad. Se pune întrebarea, oare în ce măsură omul este conştient de această călătorie? Dacă el se vede pe sine în permanen-ţă ca un călător, cramponându-se de feluritele frumuseţi ale lumii, care nu sunt bune decât să-i îngreuneze mersul, atunci va merge fără să se împiedice.

De vreme ce omul nu se numără pe sine printre cei din mormânt, adică încearcă să explice expresia celor din vechime " Muriţi înainte de a muri."^[3], fără a se risipi în acţiune şi trai, nu mai este posibilă scăparea lui de vicleniile şi intrigile diavolului.

3. Urmările adevărului şi minciunii

Buharî relatează din Müslim, Ebu Davud şi Abdullah b. Mesud (r.a): "Vouă vi se potriveşte adevărul. Adevărul îl duce pe om către bine, iar bi-nele îl trage spre rai. Odată ce omul se îndreaptă către adevăr şi merge pe această cale, va spune mereu adevărul, va căuta adevărul. În felul acesta el va fi trecut drept "Omul adevărului" în sferele divine.

Feriţi-vă de minciună. Minciuna îl duce pe om la păcate şi de acolo, în iad. Odată ce un om se lasă furat de minciună, mereu va minţi şi ca rezultat, va fi în-scris drept mincinos în sferele divine…"^[4]

Adevărul este motto-ul profeţilor, iar minciuna este o caracteristică a ne-credincioşilor şi ipocriţilor. Adevărul este de o importanţă fundamentală pentru ziua de astăzi şi pentru ziua de mâine. Minciuna este o pată neagră întinsă pe chipul timpului. Nu poţi să indici nici un individ care să trăiască fericit şi să atingă fericirea veşnică într-un climat de minciună. Dar pe calea luminoasă a adevărului care se întinde în direcţia fericirii veşnice, nu întâlneşti nici un om nefericit, care să piardă pe lume sau în lumea de apoi.

Minciuna este de bază pentru blasfemie, este indiciul evident al discordiei, este situaţia în care te afli, susţinând opusul a ceea ce ştie Allah. Minciuna, mai ales în zilele noastre, este o boală înfricoşătoare, care a distrus morala, a adus haos în lume încât, nu a devenit fericit şi nici nu va deveni un popor, care, des-chizându-i uşile vieţii, i-a recunoscut dreptul la "liberă trecere" în cămine, în târ-guri, în parlamente.

În opoziţie cu acest lucru, adevărul este temelia de bază a Islamului, ca-racteristica cea mai evidentă a credinţei, piatra de temeie a moralei musulmane, cea mai deosebită calitate a profeţilor şi sfinţilor, axa principală a progresului material şi spiritual.

Adevărul este al îngerilor, minciuna, al diavolilor; primul este al robilor stimaţi ai Celui Drept, al doilea este al spritelor josnice; primul este El, mândria omenirii – pacea deplină asupra lui! - , al doilea este un atribut al falsului proroc.

Dintre cuvintele cu sensuri opuse, menţionate în text, cuvântul, adevărul, este cel care cuprinde toate faptele bune, fiind deschis tuturor dreptcredincioşi-lor încât, se poate aduna sub titlul său gândul cinstit, cuvântul adevărat, intenţia adevărată, comportamentul adevărat şi traiul adevărat.

Al doilea cuvânt, minciuna, dimpotrivă, este opusul primului cuvânt, fiind ca un sâmbure al iadului, care cuprinde toate faptele rele şi este închis dreptcre-dincioşilor, iar din punct de vedere al caracteristicilor, adună sub titulatura sa idei deviate, cuvinte absurde, comportamente deviate.

În textul hadis-ului sunt confruntate cele două cuvinte, adevărul şi minciu-na. Dacă primul l-am traduce ca starea unui om drept, în a cărui fire dreptatea este de doi la zece, pentru al doilea este potrivit să spunem că este un mincinos profesionist, a cărui natură s-a întregit prin minciună.

În fiecare din cele două cuvinte există o exagerare. Cel care s-a dedicat dreptăţii şi gândeşte drept, vorbeşte drept, acţionează drept şi trăieşte drept, da-că nu astăzi, mâine cu siguranţă va deveni simbolul dreptăţii pe pământ şi în ce-ruri şi al apropierii de Cel Drept.

În schimb, cel care s-a dedicat minciunii, gândeşte prin minciună, spune minciuni, trăieşte în minciună, devine până la urmă simbolul minciunii.

Ultimele staţionări ale acestor drumuri cât se poate de lungi sau scurte, suficient de luminoase sau ceţoase, cât se poate de sigure sau periculoase, sunt raiul şi iadul.

Un avantaj diferit la fiecare staţionare, un prim impuls diferit, duce unul din aceste drumuri spre rai, iar călătorul ajunge în rai, iar pe calea cealaltă, după multe dezavantaje, handicapuri, se ajunge la o distrugere veşnică.

Acest hadis l-am menţionat şi în capitolul în care am relatat despre adevă-rul, dreptatea Domnului nostru. Dar, subiectul asupra căruia vrem aici să insis-tăm este succesul Domnului nostru în redarea, în cuvinte atât de concise şi totuşi pline de conţinut, a consecinţelor adevărurilor referitoare la lume şi lumea de apoi, a prejudiciilor aduse de minciună vieţii individuale şi sociale.

Desigur că, omul care analizează numai acest hadis, va şti şi va înţelege cu siguranţă că, redarea unor probleme atât de vaste, atât de cuprinzătoare, este o onoare specială pentru Mesagerul lui Allah. Nu este posibil ca alţii să redea astfel aceste subiecte.

4. Omul este împreună cu cel pe care-l iubeşte

Buhari şi Müslim relatează din spusele lui Abdullah b. Mes'ud, următorul hadis: "Omul este împreună cu cel pe care-l iubeşte."^[5]

Dacă s-ar porni la explicarea acestui hadis, ar reieşi cel puţin un volum. Acest hadis, care oferă un pahar din apa kevser sau apa vieţii unor inimi necăjite şi frânte, care rămân în urmă în plin mers, care nu pot să-şi urmărească călăuza, care nu sunt în stare să efectueze corespunzător ceea ce trebuie făcut, dă un indiciu asupra faptului că omul va fi împreună cu cei pe care-i iubeşte în oricare dintre poluri ar fi, pozitiv sau negativ. Omul, şi aici, şi acolo, este tot cu cei pe care-i iubeşte.

Dacă este aşa, cel care vrea să fie cu profeţii, cu cei drepţi, cu eroii, în pri-mul rând trebuie să-i iubească, ca să fie cu ei împreună. Sau, cu o altă exprima-re, cei care urmează să fie în lumea de apoi cu profeţii, cu cei drepţi, cu eroii, sunt cei care se află în compania lor şi îi iubeşte, fiind încă în lumea aceasta.

Şi pentru cei care reprezintă răul, este valabilă semnificaţia şi importanţa aceluiaşi hadis. Iată cum, un hadis compus dintr-o singură propoziţie, redă într-o formă atât de concisă asemenea mii de înţelesuri şi expuneri încât, a rosti un asemenea cuvânt, poate fi avantajul doar al unei inteligenţe deschise spre reve-laţie şi inspiraţie.

Nuayman uneori bea şi Mesagerul lui Allah îi aplica pedeapsa prevăzută în legislaţia islamică. Fapta lui Nuayman era un păcat. Atunci când un compani-on i-a adresat un cuvânt jignitor, Mesagerul lui Allah şi-a încruntat sprâncenele şi i-a zis: "Fiind împotriva fratelui vostru, să nu fiţi de ajutor diavolului. Jur pe Allah că el iubeşte pe Allah şi pe Mesagerul Lui."^[6]

Datorită faptului că, iubirea lui Allah şi al Mesagerului va avea ca rezultat ca el să fie împreună cu ei, va face ca acest om, oricâte păcate ar săvârşi, să nu fie pedepsit de a deveni interlocutorul unui cuvânt rău, deoarece, el îi iubeşte pe Allah şi pe Mesagerul Lui. Această iubire este deajuns ca acest om, care îşi în-deplinea obligaţiile, care evita marile păcate, să se afle în preajma Mesagerului lui Allah. Deoarece, omul este împreună cu cel pe care-l iubeşte.

5. Teama de Allah

Ahmed b. Hanbel relatează din Muaz b. Cebel: "Oriunde te-ai afla, să-ţi fie teamă de Allah! Imediat ce ai săvârşit un păcat, să faci un bine, care să-l şteargă. În comportamentul faţă de oameni, nu te despărţi de buna morală!"^[7]

Nu există un alt element, care să-l înalţe pe om, precum morala. Morala frumoasă este morala lui Allah şi morala frumoasă înseamnă moralizarea omului prin morala lui Allah.

Ne aflăm în faţa unui hadis, care poate fi relatat în volume întregi şi care apără teama de Allah şi elucidează căile de a putea vieţui, pe timp îndelungat, cu această mentalitate. Dar aici nu vom intra în explicaţii numai de dragul de a da exemple.

6. Aşa cum sunteţi, aşa veţi fi conduşi

Într-un alt hadis, Domnul nostru porunceşte: "Aşa cum sunteţi, aşa veţi fi conduşi."^[8]

Ce valoare, calitate aveţi, aceeaşi valoare o vor avea şi cei pe care-i conduceţi. Resursele pe care le aveţi sunt produsul celor pe care-i conduceţi. Acesta este un asemenea cuvânt încât, poate forma un dicţionar despre guver-nare. Dacă doriţi, să ne oprim puţin asupra acestui hadis: "Toţi sunteţi păstori şi răspundeţi de cei care pasc."^[9]

Aceste cuvinte au ca sens: fiecare are o limită a responsabilităţii, până la şeful statului…Şeful statului este răspunzător pentru cei pe care-i guvernează.

Expresia "Aşa cum sunteţi voi, aşa vor fi şi cei care vă conduc.", îi conferă aces-tui subiect, din punct de vdedere al justiţiei sociale, o dimensiune aparte.

În primul rând: acest hadis le zice celor care conduc că voi sunteţi foarte importanţi. Deoarece, cei care vor veni pe capul vostru, pe orice cale ar fi, sunt nevoiţi să sune la uşa voastră. Căci cei care le vor da o configuraţie sunteţi voi.

Şi socialul are principii specifice care nu se schimbă. Aşa cum fizica, chi-mia, astronomia au propriile principii care nu se schimbă, denumite legile naturii, tot aşa şi socialul are propriile principii, care nu se vor schimba până în ziua de apoi. De aceea oamenii, dacă lasă cale liberă răutăţii, rea-voinţei, vor fi conduşi de oameni răi, rău-voitori. Aceasta este legea neschimbată a Celui Drept.

Da, răutatea, rea-voinţa încolţeşte în structura oamenilor? În aceste struc-turi înverzesc relele? Atunci Allah (c.c) le aduce pe cap oameni creaţi din acelaşi lut, din acelaşi aluat, care să-i conducă.

În al doilea rând: Tot acest hadis explică faptul că, legile, ordinele sunt în-şiruite pe hârtie. Ele nu au o foarte mare influenţă. Chiar dacă oamenii, unindu-şi capacităţile, ar pregăti cele mai solide coduri de legi, se pune întrebarea dacă se respectă sau nu prevederile conţinute în ele. Prin urmare, ele ţin de structura comportamentală şi morală a oamenilor care sunt conduşi. Dacă ei sunt oameni cu tinută morală, care rezolvă problemele ce le revin, şi oamenii care îi vor conduce nu vor fi oameni care să creeze probleme.

Consider că aici este locul să relatez o întâmplare:Există o persoană cu numele de Tahir Efendi, unul dintre primii deputaţi. Această persoană face parte dintre savanţii în ştiinţe religioase (ulema). În timp ce ceilalţi deputaţi ţineau cu-vântări prin pieţe, el prefera să stea retras într-un colţ. Susţinătorii insistă ca şi el să iasă şi să vorbească în faţa oamenilor. Dar, Tahir Efendi era un om care vorbea puţin şi la obiect. El le zice: "Onorată adunare, să ştiţi un lucru, voi sunteţi "müntehib", iar eu sunt "müntehab". Locul unde vom merge este "müntehabün ileyh". Ceea ce faceţi voi se poate numi "intihab". Cuvântul intihab vine de la "nuhbe", iar nuhbe înseamnă caimac. Nu uitaţi că, ce are un lucru dedesubt, are şi caimac de aceeaşi structu-ră. Deasupra iaurtului este caimacul iaurtului, deasupra laptelui este caimacul laptelui, iar pe piatra acră este caimacul pietrei acre.."

Pentru cei care nu înţeleg termenii din limba arabă, oferim semnificaţia lor pe scurt. "Müntehib" înseamnă alegător; "Müntehab" – ales; "Münthgabün ileyh" – locul unde este ales, adunare; "İntihab" – a alege.

Şi încă o adăugire:

Răspunsul lui Haccac, dat unei persoane care se referea la dreptatea lui Ömer, este important din punct de vedere al cursivităţii problemei. În răspunsul său, Haccac a spus: "Dacă voi aţi fi fost oamenii de pe timpul lui Ömer, fără nici o îndoială, şi eu aş fi fost Ömer…"

În al treilea rând: Fiecare om să-şi caute vina în propria persoană. Fiecare fiind propriul său avocat, în timp ce-şi caută vina afară, nu poate parcurge distan-ţa în mod avantajos. Până când oamenii nu-şi schimbă lumea interioară, structu-ra, nu-i va schimba Cel Drept.

Dacă în interior există o degradare, aceasta se va reflecta până-n văzduh. Se pot spune aceleaşi lucruri şi despre dreptatea interioară a oamenilor. Deci, starea celor care sunt conduşi are, de obicei, eficacitate asupra celor care con-duc, în cadrul relaţiei cauză-efect. Şi în spiritul acestui cuvânt nestemată, cine ştie ce se mai include? Şi specialistul cine ştie ce mai percepe…

Da, în cadrul societăţii, pentru cel care expune şi elucidează atât de con-cis o structură bine făcută şi, în acelaşi timp, pentru cel care arată calea unei structuri bune şi frumoase, nu poţi găsi alt cuvânt. Măritul Muhammed (s.a.s) este stăpânul unei măreţe raţiuni…

Da, printre toţi oamenii, El are un loc deosebit în ceea ce priveşte proble-ma comunicării. Nici un scriitor nu-l poate ajunge. Cuvintele Lui nu sunt ca în Coran, dar sunt încărcate de inspiraţie. De aceea, aşa cum am abordat şi la începutul subiectului, toţi scriitorii şi cei care înţeleg literatura, nu pot fi decât slu-jitorii Lui în ceea ce priveşte rostirea cuvântului.

Hassan b. Sabit era un mare scriitor. Se bucura de atenţia specială a Mesagerului lui Allah şi era confirmat de Gabriel. Cu toate acestea, Hansâ găsise în poezia lui de patru versuri, nu mai puţin de opt greşeli. Această femeie, care se pricepea atât de mult la poezie, după ce-L ascultase pe Mesagerul lui Allah, aderase la Islam şi nu făcea altceva decât să-L asculte pe Sultanul Cuvântului. Fusese atât de vrăjită ascultându-l încât, această femeie, care în era ignoranţei, în elegiile scrise la moartea fratelui său a înecat lumea în doliu, atunci când cei patru fii ai săi au devenit martiri la Kâdisiye, fără să spună un singur cuvânt care să exprime vreo plângere, spusese numai atât: "Ce fericită sunt că am devenit mama a patru martiri. Mulţumesc Ţie, Allah!"^[10]

Hansâ era o femeie favorizată de inspiraţie. Atunci când unul din fiii săi era ucis, parcă simţea săgeata zvârcolindu-se în ea. Dar, ataşamentul său faţă de Domnul nostru era atât de puternic încât, nici un cuvânt care să exprime vreo plângere nu ieşise de pe buzele ei pline de inspiraţie.

7. Acţiunile nostre sunt pe potriva intenţiei

Buhârî, Müslim şi Ebu Davud relatează din Măritul Ömer: "Acţiunile noastre sunt pe potriva intenţiei; orice intenţie ar avea un om, el va obţine ceea ce doreşte. Orice emigrare va fi pentru mulţumirea lui Allah şi a Mesagerului Său, acea emigrare va fi socotită că se îndreaptă către Allah şi Me-sagerul Său. Şi cine va emigra din cauza unei lumi de care era mulţumit sau din cauza unei femei cu care urma să se căsătorească, emigrarea lui va fi socotită conformă scopului său."^[11]

Datorită faptului că, emigrarea a fost pricina pentru care au fost rostite aceste cuvinte de către Mesagerul lui Allah, tema principală cuprinsă în ele este emigrarea. Deoarece, după unele relatări, Stăpânul Lumilor şi-a expus aceste cuvinte în următorul hadis:

Toată lumea emigra de la Mecca la Medina, pentru Allah. Numai un com-panion, al cărui nume nu-l ştim, emigra pentru o femeie pe care o iubea, pe nu-me Ümmü Kays. Fără îndoială că, această persoană era un credincios, dar nu era de partea intenţiei şi a faptelor sale…

Şi el era un emigrant (muhacir), dar era emigrantul iubitei sale, Ümmü Kays. În loc să îndure greutăţile pentru Allah, el le îndura pentru o femeie. Fără a se menţiona numele, această întâmplare a devenit subiectul vorbelor Mesageru-lui lui Allah, vorbe pe care le-am menţionat mai sus.

Importanţa acestui hadis este generală şi include pe toată lumea.

Intenţia (Niyet)

Desigur că, nu numai emigrarea (Hegira), ci toate practicile religioase sunt conforme intenţiei. Omul, atunci când intenţionează să emigreze şi scopul aces-tei emigrări este în numele lui Allah şi Mesagerului lui Allah, atunci răspunsul va fi ajungerea la Allah şi la Mesagerul lui Allah. Acelaşi lucru se poate spune despre rugăciune (namaz), post (oruç) şi danie (zekât).

Aşa cum am arătat mai sus într-un hadis, cel care păzeşte dreptatea lui Allah, se va afla în faţa Lui. Această regăsire se va înfăptui prin milostenia, grija şi generozitatea Lui. Omul, când se va găsi în faţa acestor binecuvântări, se va înflăcăra, ajungănd până la uitarea de sine şi, îngenunchiind pentru rugăciune (secde), va căuta să-şi întărească crezul faţă de Stăpân. Şi cu cât se va apropia mai mult de Stăpânul său, cu atât gândurile sale vor fi stăpânite de acest simţă-mânt. Sub umbra acestei stăpâniri, când toate aceste stări se vor trasforma şi vor trece asupra lumii, el se va găsi în faţa Stăpânului său în mormânt, în ziua de apoi pe podul judecăţii.

Dacă practicile şi crezul religios îl vor conduce pe om până la stindardul sub care se vor aduna dreptcredincioşii în ziua de apoi, acolo îl va găsi pe Stăpâ-nul Lumilor, ajungând într-o tovărăşie pe care nu şi-a imaginat-o.

Pe când, un om care nu intenţionează să-L cunoască pe Allah şi scopul emigrării lui este o femeie, atunci, cu toată râvna şi străduinţa sa, toate greutăţile vor fi îndurate pentru o plăcere trupească…şi, într-un cuvânt, toate cele îndurate vor fi în zadar.

Omul care va trăi ca un profan, va duce o viată lumească şi nu va da nici-odată ascultare vocii conştiinţei şi sufletului, îşi va cheltui viaţa în zadar şi cate-goric nu va la rezultatele obţinute de semenii care trăiesc potrivit consimţământu-lui Celui Drept. De altfel, într-un alt hadis, Domnul nostru spune: "Intenţia drept-credinciosului este mai folositoare decât acţiunea (practica) lui."^[12] Deoarece, omul oricât s-ar strădui, niciodată nu va putea pune în practică toate intenţiile sale.

Prin milostenia Celui Drept, omul trebuie să acţioneze conform intenţiei din interiorul său. Esigur că, intenţiile lui vor depăşi acţiunea, practica sa. Din acest punct de vedere, intenţia dreptcredinciosului va fi mai benefică decât acţi-unea sa.

Acum supun atenţiei dumneavoastră hadis-ul acesta, legat de subiectul enunţat, în care Domnul nostru spune: "Luaţi aminte! În structura corpului uman există o bucată de carne, care dacă va fi sănătoasă, atunci tot corpul va fi sănă-tos, iar dacă ea se strică, atunci se strică tot corpul uman. Luaţi seama, aceasta este inima!"^[13]

Dacă sunteţi curaţi, nevinovaţi, toţi germenii pe care îi veţi împrăştia pe un sol potrivit vor răsări. La început vor fi fragile şi diforme precum un embrion, dar cu timpul vor deveni precum chiparoşii care se leagănă falnic. Şi voi veţi trăi sub umbra lor. Desigur că, ele se vor ramifica, se vor dezvolta pe măsura temeiniciei intenţiilor voastre şi se vor înălţa în faţa voastră precum fructele raiului.

Cu timpul, datorită intenţiei, obiceiurile şi deprinderile umane vor avea pu-terea unei rugăciuni. Dacă la culcare un om îşi exprimă intenţia pentru ruga de noapte, atunci respiraţia lui va fi ca o specificare a acestui lucru. Dacă nu ar fi fost aşa, cum s-ar fi ajuns în rai într-un timp atât de scurt şi cu atât de puţină practică?

Dacă dreptcredinciosului i se va da o viaţă veşnică, acest lucru se va în-tâmpla drept mulţumire pentru intenţia lui de fi rob veşnic. Cu acest prilej omul va câştiga dreptul veşniciei în rai. La polul opus, adică pentru necredincios va fi o condamnare veşnică în iad.

Da, noi câştigăm dreptul la rai prin intenţia noastră de a fi robi pentru veşnicie. Necredinciosul pierde acest drept prin ingratitudinea şi nerecunoştinţa lui veşnică. Numai intenţia este cea care dă valoare şi trăinicie, începând cu cele mai mici acţiuni, până la cele mai mari. În binefaceri există multe lucruri câştigate datorită intenţiei. Spre exemplu, un om dacă intenţionează să facă o faptă bună şi nu o face, tot se consideră ca o binefacere, dar dacă îndeplineşte acea inten-ţie, acel om câştigă de zece ori, uneori de sute de ori sau şi mai mult, conform situaţiilor create.

Faptele rele, dacă nu vor fi săvârşite, rămănând doar ca intenţii, atunci nu vor fi considerate păcate. Numai când sunt înfăptuite, faptele rele sunt considerate păcate. Desigur că, fiecare faptă rea aduce după sine pedeapsa cuvenită.

Emigrarea, Hegira (Hicret)

În hadis-uri o atenţie deosebită se acordă hegirei. Pentru că, Mesagerul lui Allah spunea: "După cucerirea oraşului Mecca, nu mai există hegira."^[14]

Dar în sensul general al cuvântului, hegira continuă şi va continua până în ziua de apoi. Pentru că, hegira şi jihad-ul sunt doi fraţi gemeni, s-au născut îm-preună şi vor trăi împreună. Domnul nostru este cel care ne înştiinţează de faptul că jihad-ul va dăinui până în ziua de apoi. În acest sens, El a precizat: "Jihad-ul va continua până în ziua de apoi."^[15]

Da, orice om credincios şi care crede în cauza sa, plecând de lângă părin-ţii săi, de lângă prieteni, părăsindu-şi locurile dragi, despărţindu-se de patria sa, pentru a putea relata realitatea şi care colindă ţinuturi pas cu pas, se află într-un cadru util pentru o hegira nesfârşită şi neapărat va avea parte de binefacerile ei.

Pe de altă parte, se vorbeşte despre o binefacere sigură, de care vor avea parte cei care participă la hegira în numele lui Allah şi al Mesagerului lui Allah. Probabil că este vorba de acţiuni care reprezintă un semn că binefacerile vor fi date ca o surpriză. Îngerii vor scrie întocmai aceste fapte, iar Cel Drept va acorda personal recompensa.

Cuvântul hasr (funcţie, menire) de la începutul hadis-ului exprimă urmă-toarele: acţiunile omului devin posibile numai datorită intenţiei, numai astfel capătă sens veridic. Deci, putem spune că, nicio rugăciune nu este valabilă fără exprimarea intenţiei de a o efectua. Într-adevăr, un om dacă face namaz de un rekât, dar nu-şi exprimă intenţia de a o face, dacă ani la rând rămâne flămând, îşi dăruieşte toată avuţia şi dacă merge în pelerinaj, îndeplinind toate obligaţiile le-gate de acesta, dar fără să-şi exprime intenţia, se consideră că acest om nici n-a făcut namaz, nici n-a postit, n-a oferit dania, n-a fost în pelerinaj . Deci intenţia este cea care transpune în credinţă toate aceste acţiuni şi atitudini.

Fuga de păcate

Dacă mai privim o dată subiectul în cauză, vedem că, Mesagerul lui Allah a folosit trei cuvinte pentru a explica un subiect extins precum intenţia, iar pentru relatarea acţiunii de emigrare (hegira), care constituie un subiect larg, a folosit două-trei fraze. Elucidarea în câteva fraze începe cu hegira, care are ca sens părăsirea faptelor rele, apoi continuă cu ziua de apoi, toate emigrările făcute în numele dreptăţii, toate despărţirile, toate fiind cuprinse în expresia "sehl-i müm-teni" (uşor de spus, greu de explicat). Această elucidare poate fi doar fapta acelei Persoane care are o exprimare atât de clară.

În această privinţă este util să spunem că, cel mai de seamă emigrant va fi acea persoană care se va îndepărta de faptele rele, care îşi va şterge din inimă toate iubirile în afară de iubirea faţă de Allah.

Într-o zi, İbrahim b. Edhem se roagă astfel Stăpânului: "O, Stăpâne! Am fost cuprins de iubirea Ta. Părăsind totul, în afară de Tine, am venit în faţa Ta. După ce Te-am văzut, ochii mei n-au mai văzut altceva."

Tocmai când İbrahim era pătruns de această rugă şi se găsea în atmosfe-ra sprituală a rugăciunii, îşi vede fiul la marginea Kaabei. Şi acesta îşi văzuse ta-tăl. Fiind despărţiţi de ani de zile, dorul îi face să alerge unul spre celălalt. Toc-mai când se îmbrăţişau, se aude o voce în surdină: "O, İbrahim! Într-o inimă nu încap două iubiri! "

În acea clipă, İbrahim strigă pentru a doua oară: "o, Allah al meu! Ia-l pe cel ce se opune iubirii Tale!" Atunci fiul său se prăbuşeşte la picioarele sale.

Emigrarea în milostenia divină

Tot o emigrare (hegira) este considerat şi faptul de a bate la uşa Stăpâ-nului, fugind de păcate, de a nu pleca din faţa uşii până ce nu vine de la El po-runca. Iată ce frumos se spune într-o implorare:

O, Allah al meu! Robul Tău cel păcătos a venit la Tine,
Mărturisindu-şi păcatele, se roagă acum Ţie;
De vei ierta, va fi numai datorită gloriei Tale,
De vei alunga, cine va avea milă, afară de Tine?

Un om, care consideră mai chinuitor decât iadul faptul că, după ce s-a despărţit de păcatele sale pe care le-a săvârşit mai înainte, s-a reîntors la aceleaşi păcate, este pe calea hegirei, în sensul cel mai adevărat.

Un om, care vede ultimele pietre de hotar de la graniţa a ceea ce este permis, ca pe un ogor minat şi care este atent la mâinile, picioarele, ochii, ure-chile, gura, buzele sale, acel om este pe calea hegirei până la sfârşitul vieţii sale. Acel om, fie că se află între semenii săi, fie într-un colţ departe de lume, este un tovarăş sincer în profunzimile sufletului său. Hegira capătă o nouă dimensiune numai prin retragerea în singurătate. Acolo, departe de semenii săi, se va ridica deasupra lor şi va ajunge aproape de iubirea lui Allah şi printr-un suflu divin, va fi înălţat.

Şi în această privinţă, hadis-ul aduce lămuriri sau cel puţin face referiri şi semnalează:

a. Intenţia este spiritul acţiunii; acţiunile efectuate fără exprimarea intenţiei se consideră nule.

b. Intenţia este un elixir luminos şi strălucitor, care transformă lucrurile frumoase în păcate şi păcatele în lucruri frumoase.

c. De intenţie depinde ca acţiunea să fie într-adevăr acţiune; hegira fără intenţie nu este decât turism; jihad-ul devine încăpăţânare; namaz-ul ajunge un exerciţiu, iat postul, o dietă. Pentru ca aceste rugi să ajungă ca nişte aripi, care să-l ducă pe om în rai, este necesară mărturia intenţiei.

d. Raiul veşnic este posibil dacă ai intenţia de a fi rob veşnic, iar iadul veşnic este rezultatul negării veşnice şi a blasfemiei intenţionate.

e. Datorită intenţiei, omul poate face lucruri mari şi foarte valoroase, cu un efort minim şi cheltuială puţină.

f. Cei care folosesc bine creditul, pot cumpăra lumea.

g. Lumea noastră şi femeia, fiind create pentru a le da posibilitatea de a fi o binefacere, dar, ca urmare a nepotrivirii relaţiilor lor cu criteriile religioase, această binefacere poate fi o alternativă care să satisfacă pe Allah şi pe Mesage-rul lui Allh.

Iată, câte şi câte asemenea probleme există şi fiecare dintre ele poate constitui subiectul unei cărţi. Sunt suficiente trei-cinci cuvinte pentru a exprima acest uriaş fond din declaraţiile Sultanului Cuvântului, care arată soarele într-o moleculă şi sunt capabile să înghesuie marea într-o picătură.

8. Daune aduse de mână şi limbă

Într-un hadis relatat de Buhâri, Domnul nostru spune: "Un musulman ade-vărat este acela care nu dăunează altor musulmani prin mâinile sale şi prin limba sa, dimpotrivă le aduce încredere şi sănătate. Iar adevăratul emigrant este acela care respinge şi se îndepărtează de cele interzise de Allah."^[16]

Dreptcredinciosul ideal

Să analizăm pe scurt acest hadis:

Dreptcredinciosul ideal este acela care, intrând într-o atmosferă de linişte, armonie, descătuşare şi de siguranţă, se contopeşte cu această atmosferă. Este acel dreptcredincios care, nu aduce nicio daună altor drepcredincioşi ca şi el, prin mâinile şi limba sa. Este vorba de dreptcredinciosul adevărat, ideal, a cărui imagine rămâne în memoria oamenilor, nu acei musulmani care susţin că sunt sau pe actul lor de identitate scrie că sunt. Noi explicăm "lam" prin jurământul raţiunii (ahd-i zihnî). Adică, plecând de la perceptul "numai pomenirea (lui Allah) duce la o transformare desăvârşită" (Mutlak zikir, kemaline masruftur), primul lucru care ne vine în minte este dreptcredinciosul desăvârşit, care este consemnat în hadis.

În situaii normale, omul nu poate sesiza această fineţe a limbii. Acest rafinament se poate însuşi numai stând în genunchi în faţa maestrului la şcoală sau medrese sau prin lingvistică şi gramatică. Pentru Mesagerul lui Allah nu poa-te fi vorba de o asemenea instruire. Căci vorbele Lui nu izvorâsc din sinele Lui. El enunţă cuvintele Învăţătorului Veşnic. De aceea, în expunerile şi declaraţiile Mesagerului lui Allah, pe lângă existenţa tuturor sensurilor specifice limbii, nu există nici o greşeală care să aparţină limbii.

Acum să ne întoarcem la hadis-ul pomenit mai sus, în care se spune că, adevăratul musulman este un om de încredere şi siguranţă. Aşa că, ceilalţi mu-sulmani pot avea încredere în el, fără să fie cuprinşi de ezitare şi temere. Ei ştiu că de la el nu se pot aştepta la fapte rele. La nevoie îşi pot lăsa familiile în grija lui şi să plece liniştiţi. Pentru că, mâinile şi limba lui nu vor dăuna nimănui. Cei care s-au aflat împreună cu el într-o adunare a comunităţii, se vor simţi în sigu-ranţă, ştiind că, după ce pleacă de acolo, cel rămas nu-i va ponegri şi nici nu va da ascultare ponegririlor altora.

Musulmanul adevărat, aşa cum ţine la faptul de a fi respectat şi onorat de ceilalţi, tot atât de mult ţine la respectarea şi onorarea celorlalţi. El poate să rab-de de foame, dar şi dăruieşte, rabdă de sete, dar dă altora de băut, nu trăieşte pentru sine, dar îi face pe alţii să trăiască.

Pacea şi musulmanul

În aceste cuvinte există multiple sensuri. Cuvintele "Müslim" (musulman) şi "selime" (a fi drept) au aceeaşi origine, provenind din "silm" (pace). Din cauza unor asemănări între litere, aceste cuvinte pot fi interpretate cu sensuri multiple. Numai că, ele au origini diferite. Asemănările şi deosebirile dintre ele ne amin-tesc de următoarele sensuri: toate acţiunile musulmanului se desfăşoară pe linia conceptelor: pace (silm), libertate (selamet) şi a fi musulman (müslimlik). Musul-manul se lasă prins într-o aşa atracţie divină încât, toate acţiunile lui se desfă-şoară în jurul unei forţe centripete. El îi salută pe cei cunoscuţi şi necunoscuţi şi astfel naşte iubire în inimile tuturor.

Musulmanul îşi încheie namaz-ul prin "selam" (pace). Oamenii, îngerii, spiritele, toate vieţuitoarele existente primesc salutul lui . El se salută şi cu exis-tenţele care nu se văd. Până în prezent, nimeni nu a răspândit aşa de mult acest salut ca dreptcredinciosul musulman.

Se aderă la İslam prin îndeplinirea unor obligaţii precum: namaz (rugăciu-ne), oruç (post), zekat (danie), hac (pelerinaj) şi kelime-i şehadet (mărturia de credinţă). Acest lucru înseamnă să te alături cu convingere poruncii Celui Drept "Intraţi cu toţii în pace! " (Bakara [Vaca], 2 / 208) şi să înalţi pânzele în oceanul păcii şi siguranţei. Iar omul care va intra în acel ocean, va inspira pace şi İslam cu toată fiinţa sa. De la un om care a ajuns în această stare, nimeni nu se va aştepta la vreo ripostă, dimpotrivă va avea parte de binefaceri.

De ce mâna şi limba

Aşa cum obişnuieşte să facă Domnul nostru în toate exprimările sale, ale-gând cu grijă cuvintele şi expresiile, tot aşa se întâmplă cu subiectul enunţat mai sus. Aici se face referire la mână şi limbă. Există un tâlc în special în aceste do-uă organe ale corpului omenesc şi nu în altele.

Omul poate aduce daune, neajunsuri altora în două modalităţi: faţă în faţă sau în lipsă. Daunele săvârşite faţă în faţă se fac cu ajutorul mâinii, iar cele în lipsă, prin limbă, adică cuvânt. Un individ agresează direct un alt individ, călcând în picioare drepturile acestuia din urmă sau, în lipsa acestuia, îl înjoseşte şi punându-l într-o stare de inferioritate, îi agresează drepturile. Aceste două situaţii nedemne nu pot fi prezente niciodată în inima dreptcredinciosului. Pentru că el se comportă omenos, cinstit atât cu oamenii cu care stă faţă în faţă, cât şi cu cei care nu se află în contact direct cu el.

Domnul nostru aminteşte limba înaintea mâinii. Deoarece, riposta părţii adverse faţă de daunele aduse de mână, este probabilă. Pe când bârfa şi calom-nia în lipsă, rămân fără răspuns. Astfel de atitudini pot genera cu siguranţă conf-licte între oameni şi chiar între naţiuni. Urmările daunelor săvârşite prin interme-diul limbii (cuvintelor) sunt mai grele în raport cu cele săvârşite faţă în faţă (prin intermediul mâinii).

Prin aceste expuneri, s-a căutat să se atragă atenţia asupra faptului că, musulmanul are importanţă şi valoare în faţa lui Allah. A fi musulman are o aşa mare importanţă şi valoare în faţa lui Allah încât, un alt musulman trebuie să-şi controleze mâna şi limba în prezenţa lui.

O dimensiune morală a İslamului, care a venit cu gândul de a aduce sigu-ranţă şi pace lumii întregi, este de a îndepărta musulmanul de lucrurile care aduc daune materiale şi spirituale, iar o altă profunzime importantă este îndemnul de a nu dăuna altora. În toate straturile sociale, musulmanul trebuie să reprezinte un om sigur şi de încredere.

Da, musulman adevărat este acela care poartă în pieptul său simţământul siguranţei şi inima lui bate în ritmul încrederii, aplică în viaţă, în toate ipostazele în care se află, în toate locurile în care se află, perceptul esselâm (rugă pentru binefacere, pentru pace). Atunci când se întâlneşte cu un alt drepcredincios, mu-sulmanul îl salută şi inspiră încredere, iar când se desparte, îi urează sănătate, zicându-i "Allah să vă dea mulţi ani!", în timpul namaz-ului, împodobeşte rugăciu-nile cu selâm, iar când pleacă din faţa Celui Drept, se salută cu drepcredincioşii împreună cu care s-a rugat. De la un astfel de om nu se aşteaptă fapte rele, toa-tă viaţa lui se desfăşoară pe calea binelui şi el nu poate apuca o cale greşită, opusă încrederii, siguranţei, sănătăţii material-spirituale, a lumii de astăzi şi a lumii de apoi.

După o primă observaţie atotcuprinzătoare în legătură cu acest hadis, să mai aruncăm o privire asupra problemelor ce ţâşnesc din spiritul acestuia:

a. Musulmanul adevărat este cel mai sigur reprezentant al păcii mondiale.

b. Musulmanul poartă peste tot acest înalt simţământ al spiritului său.

c. Niciodată el nu va genera jigniri, ofense, suferinţe, chinuri, ci mai mult, peste tot se va vorbi despre el ca un simbol al încrederii, stabilităţii.

d. În concepţia lui, între agresiunea făcută cu mâna şi calomnie, ponegri-re, insultă, ironie, ce ţin de agresiunea limbii, nu există nicio diferenţă. Mai mult, cea de-a doua agresiune poate să fie considerată o vină mai mare.

e. Un dreptcredincios, care a săvârşit unul din aceste păcate, este tot un creptcredincios şi nu poate fi considerat exclus din religia lui.

f. Şi în problemele de credinţă şi İslam, ca şi în orice altă problemă, multe lucruri, precum dorinţa de a fi un dreptcredincios desăvârşit, şi nu orice musul-man, au fost cuprinse doar într-un singur rând în acele declaraţii miraculoase.

9. Respingerea zădărniciei face parte dintre frumuseţile İslamului

Deoarece, mai sus am redat pe scurt capitolul din hadis, care se referă la emigrant, să ne mulţumim cu atât şi să ne concentrăm atenţia asupra unei alte declaraţii a Domnului nostru. Stăpânul Lumilor a spus: "Respingerea zădărniciei aparţine frumuseţilor credinţei musulmanului."^[17]

Desigur că nu este posibil să înţelegem profunzimea cuvintelor Domnului nostru şi să ne însuşim amploarea acestei scurte exprimări, numai printr-o ase-menea transpunere.

În hadis se vorbeşte despre pătrunderea drepcredinciosului în taina bine-facerii şi credinţei. Adică, în practică, pe plan exterior, să atingă un nivel sănătos, fără defecte şi cusururi, iar pe plan intern, un dreptcredincios care a ajuns să rep-rezinte taina binefacerii, să respingă zădărnicia.

Seriozitatea din interior se răsfrânge în exterior

În rugăciunile rostite de oameni neserioşi şi insolenţi nu există seriozitate, gravitate. Un astfel de om, stând în poziţia de namaz, se arată în aparenţă om serios, dar dacă în lumea sa interioară, în inima şi conştiinţa sa nu poate să atin-gă seriozitatea, dorindu-şi de a se arăta lumii ca o stea strălucitoare, atunci acel om nu poate atinge decât stadiul de licurici. Iar o astfel de stare nu poate dura mult timp, deoarece caracterul nu poate fi ascuns. Mai devreme sau mai târziu, fără îndoială fiecare om îşi va dezvălui caracterul.

Pe când seriozitatea va deveni o constantă a caracterului. Este posibil să atingi această performanţă prin exerciţii şi autocontrol repetat. Dacă ajungi la un astfel de control şi exerciţiu, atunci intenţia de "a fi" poate să primeze intenţiei de "a se arăta , a părea"…o vrăbiuţă nu poate să ajungă la statura unui păun. Adică, omul este copilul supravegheat de conştiinţă şi raţiune. Oricât ar încerca, nu poa-te scăpa de ele, fugind.

Putem sintetiza aceasta problemă în felul următor: În interior să fie binefa-cere, bună intenţie, iar în exterior, încredere, stabilitate. Exteriorul să se sprijine mereu pe interior. Lumea interioară a omului trebuie să fie serioasă, ca să poată influenţa pe cea exterioară.

Măritul Ömer a spus despre un companion, care era recomandat să ocu-pe un loc în califat: "Omul desemnat este potrivit pentru califat din toate punctele de vedere. Numai că, el glumeşte cam mult. În timp ce califatul este un domeniu care cere seriozitate desăvârşită."^[18]

Califatul, având rolul de a guverna oameni, cere seriozitate şi în cazul a-cesta, califul nu trebuie să arate seriozitate, fiind reprezentantul pe pământ al Celui Drept?

Un om, care nu a putut să atingă seriozitatea în faţa lui Allah precum un rob supus, acela poate să fie serios în alte situaţii?

Conştiinţa umană şi serioazitatea

Litera "Min" (din limba arabă) are destinaţia de a exprima vocalele (harf-i cerri). În acelaşi timp, poate să exprime destinul, calea prin care musulmanul ajunge la taina binefacerii. Şi acest lucru se poate realiza numai prin renunţarea la neobrăzare, superficialitate.

Până nu devine serios, renunţând la neobrăzare, un om nu poate să aibă o conştiinţă a binefacerii.

În hadis-ul despre Gabriel, treapta binefacerii este considerată ultima tre-aptă. Venind în faţa Mesagerului lui Allah, Gabriel în primul rând a întrebat de credinţă, apoi de İslam şi după ce a confirmat răspunsurile date de Mesagerul lui Allah, a întrebat "Ce este binefacerea?" Domnul nostru i-a dat următorul răspuns: "Binefacere înseamnă a fi robul lui Allah, ca şi cum L-ai vedea. Chiar dacă tu nu poţi să-L vezi, El te vede pe tine."^[19]

Poţi atinge această stare numai manifestându-ţi teama în faţa lui Allah, re-nunţând la plăcerile lumeşti, dedicându-te în întregime credinţei. Omul trebuie să-şi facă un ideal din atingerea acestui nivel, apoi să încerce toate căile care duc acolo.

Allah îi este mai apropiat omului decât vasul care transporta sângele la creier. Aşa cum bine spunea un poet, omul, pe când Îl căuta pe El în exterior, El era suf-let în sufletul lui. "Căutându-L în exterior, El era suflet în suflet."

Un alt poet spunea:

"De dincolo o veste pe când aşteptam,
Se ridică vălul şi chipu-mi zărit-am."

Da, omul, cu tot ce are în el, este întors prin puterea Lui …şi toate lucrurile sunt alcătuite prin puterea Lui. Să-L cauţi în exterior este o trudă zadarnică. Deoarece, El este mai aproape de om , decât omul de si-ne, iar extensia acestei taine este binefacerea.

În orice lucru să existe temeinicie, chibzuinţă (İtkan)

Atunci când conştiinţa umană este învăluită de raţiunea binefacerii, toate faptele sale sunt temeinice, chibzuite. De altfel, Cel Drept cere ca lucrurile să fie făcute temeinic, căci iubeşte chibzuinţa. În Coran El spune: "Şi spune: "Lucraţi, însă Allah va vedea lucrul vostru ca şi Trimisul Său şi dreptcredincioşii! Şi veţi fi voi aduşi la Cel care le cunoaşte pe cele nevăzute şi pe cele văzute şi vă va vesti vouă cele pe care le-aţi făcut." (Tevbe [Căinţa], 9/105).

Acest lucru înseamnă că, tot ceea ce se face se află sub controlul lui Allah, al Mesagerului Său şi în atenţia conştiinţei dreptcredinciosului. De aceea, fiecare acţiune să fie supravegheată încât, să nu-l facă de ruşine pe făptuitor. Se cere ca lucrurile înfăptuite să fie durabile. Pentru a junge la un astfel de rezultat, este necesar să atingi acea "binefacere" ce izvorâşte din interior.

Atunci când omul ajunge la gradul acesta de interiorizare, acţiunile, faptele lui vor fi foarte temeinice şi acel om nu va cădea nicodată în indiferenţă şi nepă-sare. Astfel el a ajuns la frumuseţea İslamului, cu alte cuvinte, a trăit potrivit fru-museţii İslamului, construind în persoana sa un tron al desăvârşirii.

Mâlâyani (nesemnificativ, inutil, nefolositor) înseamnă ca omul să nu se îndeletnicească cu lucruri inutile, care nu-i aduc nici un folos nici astăzi şi nici mâine. Lucrurile cu care se ocupă nu vor fi folositoare nici lui, nici familiei sale şi nici naţiunii sale.

Iată, putem spune că, un om a ajuns la frumuseţea İslamului dacă s-a îndepărtat de indiferenţă şi nepăsare. Deci, în acest hadis se indică omului ce ar trebui să facă. El trebuie să fie preocupat tot timpul de lucruri măreţe, care să fie direct sau indirect în filosul lui, a familiei sale şi a societăţii în care trăieşte. În acest sens, aceasta este motivaţia de a fi un om serios .

Ajungând aici, nu pot trece mai departe fără a explica o problemă delicată din hadis-ul de mai sus.

Ce este Mâlâyaniyat?

Un om care se ocupă cu lucruri inutile, nefolositoare, nu-şi va găsi timp pentru lucruri necesare, folositoare (Mâya'nî). Tot timpul va fi preocupat de gân-duri şi idei fara importanţă şi nu va găsi timp pentru lucruri utile. Un astfel de om nu-şi va găsi drumul şi ritmul în viaţă şi nu va înfăptui lucruri folositoare. Fiind preocupat de lucruri inutile, nu va fi receptiv la lucruri utile.

Un om a cărui inimă şi minte sunt pline de lucruri şubrede, cum să fie preocupat de probleme sublime şi măreţe?

Iată că, Mesagerul lui Allah explică toate aceste sensuri printr-o expresie de trei-patru cuvinte. Eu, după ce am dat câteva explicaţii, nu poate fi considerat că am spus ceva mai mult. Am încercat să gravez câteva expresii pe lângă cuvinte-le acelea cu structură de granit. Ceea ce a ajuns la voi reprezintă câteva din ace-le cuvinte şi pe acelea poate nu vi le-am putut comunica în aşa fel încât, să pă-trundă în conştiinţa voastră. Numai că, incapacitatea unuia ca mine şi a altora ca mine demonstrează forţa expunerii şi comunicării Mesagerului lui Allah. Pentru că noi suntem incapabili de a înţelege un cuvânt rostit de Domnul nostru. Re când El spunea aceste cuvinte fără prea mult efort. Cuvintele Lui, încărcate de sensuri, ce forţează lumea judecăţii noastre, pentru El făceau parte din vorbirea cotidiană. În afară de raţiune, cu ce poate fi explicată această facilitate? Cât de şters este cuvântul geniu folosit la relatarea unei asemenea personalităţi!

10. Răbdarea (Sabır)

Buhârî şi Müslim relatează următorul hadis: "Răbdarea apare la prima confruntare, provocare."^[20]

Vizitarea mormintelor

Domnul nostru, văzând unele obiceiuri rămase din era ignoranţei, a inter-zis dreptcredincioşilor vizitarea mormintelor. Apoi a ridicat aceste interdicţii şi a zis: "Eu vă interzisesem vizitarea mormintelor. De acum puteţi vizita morminte-le!"^[21] Şi astfel i-a îndemnat să viziteze mormintele. Pentru că, cea mai impre-sionantă povaţă, care va scăpa oamenii de ambiţie, se află în morminte. Însuşi Profetul, care era un monument al generozităţii, se ducea să viziteze morminte şi, cel puţin o dată pe săptămână, vizita mormintele eroilor căzuţi la Uhud.

În timpul unei astfel de vizite văzu o femeie care jelea la mormântul fiului său, rupându-şi hainele de pe ea şi spunând cuvinte nepotrivite pentru acel loc. Domnul nostru, apropiindu-se se femeie, a vrut s-o sfătuiască, dar ea nu-L cu-noştea şi i-a zis: "Pleacă de aici! Tu nu ştii câte am pătimit eu! " El plecă de lângă femeie fără să spună ceva. După ce femeia află cine este, fu cuprinsă de un zbu-cium grozav. Pentru că, fără voia ei comisese o nepoliteţe faţă de Mesagerul lui Allah. Alergând, ajunge în casa Domnului nostru şi, fără să bată la uşă, intră şi cere iertare . Mesagerul lui Allah îi spune: "Răbdarea reprezintă primul şoc al nenorocirii."^[22]

Mesagerul lui Allah, printr-o retorică miraculoasă, exprimă în puţine cuvin-te o chestiune pentru care altora le-ar fi trebuit tomuri întregi.

Tipurile răbdării

Răbdare în faţa nenorocirii, răbdare opusă păcatelor şi răbdare în persis-tenţa asupra rugăciunii…

Numai cu răbdare se pot îndeplini cele cinci namaz-uri pe zi, o lună de post într-un an, dania în proporţia stabilită şi toate celelalte porunci. Acestea dis-ciplinează viaţa omului şi îi nuanţează viitorul. O astfel de viaţă curge pe o linie luminoasă, devine îmbelşugată şi raiul este aproape. De aceea, omul trebuie să strângă din dinţi, să fie răbdător când se roagă; astfel viaţa lui va fi plină de lumină.

Cuvintele "sabır" (răbdare) şi "sabır otu" (iarba răbdării) au aceeaşi rădă-cină. Se spune că iarba răbdării este amară ca otrava şi se foloseşte în industria farmaceutică. Iată că răbdarea este amară precum un medicament făcut din iar-ba răbdării. Această amăreală o simţi doar la început, urmarea fiind totdeauna dulce.

Schimbarea situaţiei

Nu este un lucru uşor să ai răbdare, să strângi din dinţi, să te opui, să ai rezistenţă, să nu te laşi zdruncinat, să nu te iriţi, să nu ţi se paralizeze voinţa, să rezişti în fiecare zi în faţa întâmplărilor amare, otrăvitoare. Toate acestea se în-tâmplă în timpul primului şoc adus de necazuri. Deoarece, fiecare schimbare, tre-cere la o altă stare, aduce schimbări în sufletul omului, din punct de vedere psi-hologic, şi face ca el să uite acele evenimente care l-au zdruncinat.

Să zicem că aţi păţit un necaz. La prima vedere se pare că nu puteţi su-porta acea nenorocire. Dar imediat trebuie să căutaţi o alternativă de a depăşi acel şoc. Acest lucru este posibil prin schimbarea situaţiei, adică, dacă eşti în pi-cioare, să te aşezi sau să te întinzi sau să schimbi natura lucrului pe care-l fă-ceai. De exemplu, să faci abluţiunea pentru namaz sau să faci namaz şi, în cel mai rău caz, să renunţi la subiectul în discuţie…sau să părăseşti locul în care te afli şi să te refugiezi într-o altă atmosferă. Câteodată este suficient un somn scurt pentru a trece de şoc.

Oricare ar fi modalitatea, aceste schimbări făcute în starea, poziţia şi locul omului, cu siguranţă aduc schimbări, învingând şocul situaţiei şi necazul ce pă-rea de nesuportat, îşi pierde din intensitate.

Răbdarea este foarte necesară în privinţa continuării rugăciunilor. Pentru un om care a început de curând să facă namaz, această rugăciune i se pare foarte grea în primul moment. Dar, dacă are puţină răbdare, sufletul lui se va în-tregi cu rugăciunea încât, a nu mai face namaz va deveni în viitor chinul cel mai cumplit. Putem spune acelaşi lucru şi pentru post, danie şi pelerinaj.

Gândiţi-vă că, cei care au îndeplinit obligaţia dificilă a pelerinajului, vor do-ri ca de acum încolo să meargă în pelerinaj în fiecare an. Unele delimitări impuse vor produce mari nemulţumiri. Într-o oarecare măsură, gradul mare de ataşa-ment pentru namaz va atenua şocul unei nenorociri.

Cu aceeaşi răbdare, omul trebuie să se opună tuturor lucrurilor nepermi-se, interzise. Rezistenţa pe care trebuie s-o arătăm atunci când păcatul se iveş-te, frânge relele păcatului; astfel omul poate să treacă peste şocul produs. De aceea Domnul nostru îi spune Măritului Ali: "Prima privire este favorabilă, cele-lalte sunt potrivnice."^[23] Adică, ochiul omului poate să alunece spre lucruri ne-permise. Dar, dacă omul îşi închide ochii imediat şi-şi întoarce capul, atunci nu poate fi considerat păcat. Dimpotrivă, este o binefacere, deoarece nu s-a uitat la lucruri nepermise.

Dar a doua privire sau următoarele se vor împlânta în inima omului ca niş-te săgeţi otrăvite şi vor produce tulburări în imaginaţia lui, iar voinţa îşi pierde tări-a şi slăbeşte. Deoarece, fiecare privire aruncată asupra lucrurilor nepermise, in-dică drumul spre păcat, luând forma unor invitaţii. Cu această ocazie, fiecare pri-vire îndeamnă la o alta…atunci acel om va înălţa pânzele în direcţia păcatului, iar întoarcerea va fi foarte dificilă.

Iată pentru ce, înainte de a ajunge la această situaţie, înainte de a se ivi primul păcat, să întoarcem capul şi să închidem ochii în faţa păcatului; acestea sunt sfaturi de aur, pe care ni le recomandă Mesagerul lui Allah.

Filosoful grec Epictet zice: Caută să te îndepărtezi cu prima ocazie, înain-te ca fanteziile primejdioase să-ţi cuprindă imaginaţia. După aceea nu te mai poţi întoarce de la locurile în care ai ajuns." Aceste cuvinte sunt pline de sensuri. Dacă Epictet ar fi trăit după Mesagerul lui Allah…am fi putut spune că s-a inspirat de la Mesagerul lui Allah…

Dacă omul se comportă mereu în felul acesta în faţa păcatului, cu timpul acesta devine o trăsătură de caracter. Pentru că, prin exerciţiile pe care le face, lumina credinţei din inima lui va fi ca un scut împotriva focului păcatelor din iad. Aşa că, să nu te uiţi la păcate, face parte din atitudinea sănătoasă a omului. În caz contrar, dacă îi dau târcoale gânduri păcătoase, atunci el îşi va duce degetul la fagurele de miere al credinţei din sufletul său şi, datorită atmosferei spirituale, va fugi de aceste gânduri rele. Un om ajuns la acest stadiu, nu va mai păcătui.

Fiecare necaz produce un şoc aparte. Dacă trece de acest şoc, necazul devine iertare, supărarea, gust plăcut, suferinţa, plăcere. Într-un asemenea piept chinul încetează şi cedează locul unei veselii fără de sfârşit. Toate aceste succe-se se leagă de trecerea cu bine peste primul şoc. Un subiect atât de profund este explicat de către Mesagerul lui Allah doar cu ajutorul a câtorva cuvinte: "Răbdare înseamnă când primeşti primul şoc al nenorocirii."

11. Mâna de deasupra este cea care oferă

Într-un hadis relatat de Buharî, Müslim şi Ahmed b. Hambel, Domnul nostru porunceşte: "Mâna de deasupra este mai folositoare decât mâna de dedesubt."^[24]

Într-un alt hadis, Domnul nostru comentează direct faptul că mâna de deasupra este cea care oferă, care hrăneşte, care întreţine, iar mâna de dede-subt este cea care primeşte.

În realitate, mâna care oferă este considerată deasupra mâinii care pri-meşte, din punct de vedere al binefacerii.

Din punct de vedere al prestigiului şi onoarei omului, dacă una din ele rep-rezintă "măreţia", la cea de-a doua, în unele situaţii, se poate spune "modestă". Pentru că, este necesar ca acţiunea de a dărui să nu rămână în aer şi să existe un primitor, a fost suficientă explicaţia că mâna care oferă este folositoare şi nu a spus că mâna care primeşte este rău intenţionată, dimpotrivă, arătând că este mai puţin folositoare, s-a găsit în situaţia de a preveni că acţiunea de a primi nu constituie un impediment.

Cu toate că aceste sensuri sunt absconse, traducerea acestui hadis cu sensul de: "mâna care oferă este superioară mâinii care primeşte", este deficita-ră. Deoarece, cuvintele folosite în acest hadis sunt echivalentele cuvintelor tradu-se de noi. În expunerea Sa, Domnul nostru a preferat să folosească un stil meta-foric. De aceea, expresiile "mâna care oferă" sau "mâna care primeşte", cel mult pot fi orientative, dar categoric nu pot reda sensul întreg.

Înainte de toate, prin specificarea acestei părţi a hadis-ului, s-a nădăjduit ajungerea la întreg.

Uneori şi mâna care primeşte poate să fie folositoare

În limba arabă cuvântul El-Mütî înseamnă "cel care oferă", iar cuvântul El-Ehiz, "cel care primeşte". Dacă Mesagerul lui Allah ar fi făcut din aceste cuvin-te adjective la cuvântul El-Yed, atunci era indicat să traducem prin: "Mâna care oferă este mai folositoare decât mâna care primeşte." Însă Mesagerul lui Allah nu relatează despre mâna care oferă şi mâna care primeşte, ci despre mâna care se află deasupra şi mâna care se află dedesubt. Din această expresie se degajă acest înţeles: nu în toate cazurile mâna care oferă este mai folositoare decât mâ-na care primeşte.

În unele cazuri, mâna care primeşte, chiar dacă nu este folositoare, dacă a primit de nevoie sau cu scopul de a facilita o faptă bună celui care i-a oferit sau cel care oferă o face din recunoştinţă, deci în aceste situaţii, mâna folositoare şi care este deasupra este mâna celui care primeşte.

Există oameni săraci foarte răbdători. Ei nu întind mâna. Ei sunt în conti-nuă cercetare atunci când sunt în mijlocul comunităţii. Dacă bat în uşi, ele rămân închise. După spusele Stăpânului Lumilor, dacă ei ar jura în faţa lui Allah în orice problemă, Allah nu va considera jurământul lor mincinos.

Bera b. Mâlik este unul dintre aceştia. Musulmanii, atunci când erau în situaţii critice în timpul unui război, îl puneau pe Bera b. Mâlik să jure că ei vor fi victorioşi. El jura şi se obţinea victoria. Iată, mâna care primeşte poate să fie mâna unui asemenea om…

Sevbân, unul dintre companioni, era foarte sărac. Cu toate acestea, Me-sagerul lui Allah îl sfătuise să nu ceară nimic de la alţii. De atunci, el n-a cerut nimic de la nimeni. În călătoriile sale pe cămilă, se întâmpla să-i cadă biciul din mână şi el, în loc să ceară cuiva să-l ridice şi să i-l dea, cobora de pe cămilă să-şi ia biciul, apoi se urca şi-şi continua drumul. Iată că, uneori şi unui aseme-nea om i s-ar fi putut oferi ceva…şi acest lucru ar fi fost asemănător cu faptul de a-i oferi ceva lui Gabriel.

Persoanele care sunt în situaţia de a primi ceva, în nici un caz nu sunt mai prejos decât cei care oferă. Acest lucru îl înţelegem dintr-un hadis relatat de Mă-rita Mama noastră Âişe, în care se spune că, atunci când oferim ceva unor astfel de oameni, acele lucruri mai înainte ajung în mâna Celui Drept, fără vreo însuşire sau număr, apoi Cel Drept i le oferă omului respectiv.

Recomandări

Mesagerul lui Allah ne recomandă următoarele în aceste expuneri: "Întot-deauna consideraţi-vă un om respectat. Nu vă înjosiţi propria persoană prin cer-şetorie. Nici în cadru individual şi nici în cel social, să nu ajungeţi niciodată în si-tuaţia mâinii care primeşte. Dimpotrivă, fiţi în situaţia mâinii care oferă. Astfel, în-totdeauna vă veţi afla deasupra şi vă veţi apăra onoarea, demnitatea. Să nu uitaţi faptul că, cel de deasupra va consuma liniştit, iar cel de dedesubt va aduna şi va trăi neliniştit. Voi să fiţi mâna dominantă, nu mâna condamnată. Dacă vă veţi afla deasupra, atunci veţi fi mâna dominantă."

Dimensiunea internaţională

Şi în relaţiile internaţionale, acest hadis constituie pentru noi un îndreptar de a nu greşi şi de a nu fi induşi în eroare. Dacă noi am ajunge să fim mâna de deasupra, atunci am avea şi noi un rol în stabilirea echilibrului între state. Astfel oamenii noştri vor avea prilejul de a-şi îndrepta spinarea încovoiată în urma ex-ploatării de către superputeri. În caz contrar, nu vom putea scăpa de exploatare şi în continuare vom fi trataţi ca oameni lipsiţi de importanţă.

Priveliştea generală a lumii noastre este plină de argumente în ceea ce priveşte această problemă. Superputerile, acordând unor ţări câţiva bănuţi de ochii lumii, îi împing spre regres şi astfel sug sângele naţiunii respective, exploa-tând-o până în măduva oaselor, iar noi trăim amărăciunea "mâinii care primeşte" şi înghiţim în sec de neputinţă.

În această situaţie, sarcina care ne revine, atât ca individ cât şi ca naţiune, este munca şi strădania, să răspundem cerinţelor prin faptele întregii lumi islami-ce şi chiar a lumii întregi.

Şi în cazul de faţă, Mesagerul lui Allah, printr-o exprimare scurtă, atrage atenţia cine ştie asupra căror probleme asemănătoare celor pe care vi le-am relatat!

12. Trei categorii care nu merită bunăvoinţă

Într-un hadis relatat de Müslim, se spune: "Sunt trei categorii de oameni cu care, în ziua de apoi, Allah nu va vorbi, nu se va uita la ei şi nu-i va ierta. Ei vor avea parte doar de un chin care le va arde sufletele. Aceştia sunt: Cei care merg târându-şi veşmintele, cei care sunt ostentativi când fac un bine şi cei care, printr-un jurământ mincinos, caută să-şi vândă marfa fără valoare…"^[25]

Conţinutul este o constatare

Textul pe care l-am prezentat mai sus în limba romănă, este conţinutul pe scurt al hadis-ului. Cuprinsul unui text poate fi numai o constatare şi un etalon, model. Cu ajutorul acestora se investighează realitatea, dar ele nu pot fi identice cu realitatea.

Cei care au cercetat doar conţinutul Coranului, au comis mari greşeli şi au recurs la minciuni. Pentru că, în forma în care a fost pogorât din porunca lui Allah, Coranul conţine multe miracole. Luând în considerare doar conţinutul, El poate fi comparat cu un obiect căruia i s-a luat învelişul. De aceea, temelia Coranului şi a hadis-urilor este formată din cuvintele proprii, originale.

Prin urmare, oprindu-ne puţin asupra cuvintelor din hadis-ul pe care l-am menţionat mai sus, vom încerca să înţelegem problema analizată. De altfel, tot ceea ce întreprindem, se concentrează asupra luminii care ţâşneşte din ele. Ru-gile noastre se îndreaptă către Cel Drept, care ne-a făcut să reuşim pe calea spirituală.

Cuvântul Selâs (trei), are semnificaţia de absolut, complet, total. Puteţi să-i ziceţi bărbat sau femeie, ori grup sau comunitate. Puteţi să spuneţi că ţinta acestor oameni sau a acestei clase sunt savanţii sau ignoranţii. Aici problema de bază, asupra căreia trebuie insistat fiind calităţile şi nu identităţile lor, această problemă nu a fost clar definită în hadis.

Cuvântul Selâs este un cuvânt cu tâlc, exprimând lipsa de identitate. Deci aceşti oameni nu au identitate, sunt necunoscuţi. Ei sunt oameni nedemni şi fără valoare. Sunt atât de josnici şi nedemni încât, nu pui mare preţ pe ei. Cel Drept nu se uită la ei şi nu vorbeşte cu ei, dar nici voi nu veţi vorbi cu ei şi nu veţi dori să-i cunoaşteţi. Ei sunt învinşi nu în exterior, ci în inima lor, iar conştiinţa lor a fost strivită de trupurile lor. Nu au nici o vocaţie pentru lucruri măreţe şi înalte. Ei zac în groapa celor vulgari…

După cuvântul "trei" s-au adăugat trei verbe care indică timpul viitor şi aorist. Aceste trei verbe creionează un tablou întunecat pentru aceste trei cate-gorii. Zicând trei, omul parcă contemplă sfârşitul sumbru al celor trei categorii, urcându-se pe spinarea acestui "trei".

Trei lipsuri

Lipsa comunicării

Primul verb de la începutul propoziţiei "Allah nu va vorbi cu ei" are un sens general. Verbul la această formă exprimă şi timpul aorist şi timpul viitor. Allah nu va vorbi niciodată cu o persoană care va căuta să I se adereseze ca unui interlocutor. Iată, nenorocirea începe cu această propoziţie. Cu toate că, în Sura Rahman (Milostivul), Allah afirmă ca pe o binecuvântare şi gratitudine faptul că l-a creat pe om şi l-a învăţat să vorbească, nu va vorbi cu el. Pe când, capacitatea omului de a vorbi este argumentul că Cel Drept este esenţa elocinţei. Omul, care este un ergument pentru propria capacitate de vorbire şi care vorbeşte, a ajuns într-o astfel de situaţie încât, Allah (c.c) nu vorbeşte cu el considerându-l un interlocutor.

Într-o zi, în care omul simte nevoia imperioasă de a vorbi şi de a-şi expri-ma necazurile, poate să existe o nenorocire mai mare pentru el decât de a nu fi ascultat? El cere ajutor şi se zbuciumă, dar unica Persoană care ar putea să-l ajute nici nu-l ascultă.

Relatând acest tablou, Coranul cel Sfânt spune: "Rămâneţi în el umiliţi şi nu mai vorbiţi cu Mine! " (Mü'minnun [Credincioşii], 23 / 108). Pentru că, locul vostru pentru a vorbi era în lumea voastră…Acolo trebuia să vorbiţi şi să-L aveţi pe Allah în sufletele voastre. Când eraţi în lume, nu eraţi apropiaţi de Cel Drept, iar astăzi El nu este apropiatul vostru.

Lipsa bunăvoinţei divine

Cel de al doilea tablou înseamnă " Allah nu se va uita la ei". În ziua în care ei vor avea cea mai mare nevoie de bunăvoinţa şi îndurarea Celui Drept, atunci El nici nu se va uita la ei cu îndurare. În acea zi, pe când unele chipuri vor străluci de bucurie, altele vor rămâne încruntate şi posomorâte. Fără îndoială că, aceştia vor fi cei din categoria a doua, la care Cel Drept nu s-a uitat cu îndurare.

Când toată lumea va fi chemată pe nume, când toţi, cu acest prilej, vor avea parte de libertate, cât de tragică şi înfiorătoare va fi situaţia acelor oameni la care nu s-a uitat cu îndurare Cel Drept!

Pedepsirea, pentru o scurtă perioadă, a lui Kâ'b b. Malik, de către Mesa-gerul lui Allah, şi considerarea pedepsei ca binemeritată, a fost o grea lovitură atât pentru acesta, cât şi pentru cei care au auzit despre această întâmplare.

Cei despre care am vorbit mai sus vor fi potriviţi pentru un asemenea sfâr-şit. Îndurare, Allah al meu! Nici iadul nu poate fi atât de înfricoşător! Ce chin ma-re, ce sfârşit înfiorător atunci când Stăpânul, a cărui milostenie este nesfârşită, nu se uită la oameni nici pentru o clipă!

Ce putem spune? Oamenii îşi vor primi răsplata pentru ceea ce au înfăp-tuit pe lume. Cei care au făcut binefaceri, vor primi binefaceri, iar cei care au să-vârşit fapte rele, se vor afla faţă în faţă cu ele.

Lipsa purificării, mântuirii

În cea de-a treia situaţie, înseamnă: "Allah nu-i va purifica, sau nu-i va mântui." Purificându-se aici, în lumea noastră, oamenii să se ducă în cealaltă lume purificaţi. Acţiunea de purificare se face în lumea noastră. În lumea cealaltă, numai iadul purifică oamenii. De aceea, Cel Drept nu-i va mântui.

Oamenii vor trece prin turnichetul unei probe şi vor avea o singură şansă din douăsprezece încercări. Va câştiga cel care va şti să valorifice această oca-zie, iar indolenţii vor pierde. Această situaţie nu are o altă alternativă.

Omul, al cărui spirit, conştiinţă, gingăşie, toate sentimentele şi senzaţiile lui au fost hărţuite precum Măritul Eyyub, îşi va privi starea jalnică şi întrebându-se dacă se va purifica, va avea o speranţă în această privinţă. Numai că, pe oa-menii care aparţin acestor trei categorii, Cel Drept nu-i va purifica şi nu-i va mântui.

Sfârşitul: un chin îngrozitor

În cele din urmă, "Pentru ei există un chin ce le va arde sufletele". Ei când vor face primii paşi, singurul lucru cu care se vor întâlni, va fi acel chin îngrozitor. Este un chin care le va pârjoli sufletul, care va pătrunde până în măduva oaselor. Atunci ei se vor găsi în chinurile vârtejului din valea plângerii din iad…

Cine sunt acei oameni din cele trei categorii, care au fost condamnaţi unui astfel de sfârşit? Cine sunt cei cu care Allah nu va vorbi, nu se va uita la chipurile lor şi nu-i va ierta? Cine sunt cei pentru care a fost pregătit un asemenea chin, ce le va pârjoli sufletele?

În omul care a citit hadis-ul până la acest punct, s-a trezit un interes apar-te…şi acum el este foarte curios şi şi-a concentrat toată capacitatea de înţelege-re pentru a afla cine sunt acei oameni ce fac parte din cele trei categorii. Mesa-gerul lui Allah continuă: "Cei care se plimbă târându-şi poalele hainelor." Este o aluzie la îngâmfare şi vanitate.

În cărţile de istorie referitoare la romani, grecii antici şi contemporani, pu-teţi vedea pozele unor oameni care se plimbă târându-şi poalele hainelor. Acest lucru este şi mai clar în filmele cu acest subiect. Dar în cazul de faţă nu este im-portant faptul că ei se plimbă târându-şi poalele hainelor, ci faptul că acest mod de a se maifesta a fost adus la gradul de simbol al îngâmfării şi vanităţii. De fapt, aceasta este şi intenţia în hadis-ul respectiv.

Vanitatea şi trufia

În multe versete din Coran şi în hadis-uri, vanitatea şi trufia au fost arătate şi analizate ca fiind defecte şi la ce sfârşit dezastruos îi duc pe oameni. Spre exemplu, Domnul nostru spune într-un hadis: "Omul în a cărui inimă există o cât de mică vanitate, nu poate intra în rai."^[26]

Allah (c.c) a închis drumul călăuzitor acelor oameni care au în inima lor o fărâmă de vanitate şi trufie. Cel Drept a poruncit astfel în Coran:

"Îi voi îndepărta de semnele Mele pe cei care, pe pământ, se arată trufaşi fără de pricină. De vor vedea vreun semn, ei nu vor crede. De vor vedea Calea cea dreaptă, ei nu o vor urma. De vor vedea calea rătăcirii, o vor urma. Ei astfel vor face, căci ei socotesc semnele Noastre minciuni şi nu le pasă de ele." (A'raf [A'raf], 7 / 146).

Vanitatea este un paravan ce atrofiază simţul prudenţei. O conştiinţă satu-rată cu vanitate nu poate vedea şi nu poate cunoaşte miracolele scrise pe pagini-le universului. Deoarece, când prudenţa se toceşte, percepţia slăbeşte şi nu mai ajută la nimic.

Măreţia este specifică numai lui Allah. Cum poate fi atribuit altuia acest adevăr strigat de cinci ori pe zi de pe minaretul geamiilor?

Într-un hadis divin, Cel Drept porunceşte: "Măreţia este însuşirea Mea, iar grandoarea, chipul Meu. Cine îndrăzneşte să discute cu Mine acest subiect, va fi aruncat în iad."^[27]

"Kibriya" înseamnă măreţie şi este un atribut al Celui Drept. Aşa cum pentru om însuşirea pe care o exprimă îmbrăcămintea exterioară şi cea interioa-ră este necunoscută, tot aşa şi pentru Cel Drept, măreţia şi grandoarea exprimă acelaşi lucru. Cine încearcă să împartă aceste două atribute cu Cel Drept, atunci Allah pe bună dreptate îl va arunca în iad.

Într-o inimă plină de vanitate, credinţa nu-şi va înălţa tronul. Altfel spus, într-o inimă în care şi-a înălţat tronul altul decât Allah, credinţa în Allah nu va veni să se aşeze.

Aceasta este starea omului care afişează vanitate şi trufie în acţiunile sa-le. În hadis, un astfel de om este înfăţişat ca unul "care merge târându-şi poalele"

A mâhni, a necăji

Al doilea om sau a doua categorie este cea a "binefăcătorului". Allah(c.c) i-a dat avuţie pentru ca, aşa cum el beneficiază de ea, în aceeaşi măsură să aibă grijă ca şi alţii să aibă parte, iar Cel Drept, ca o răsplată pentru grija lui pentru al-ţii, îi va da echivalentul a o mie pentru unu. Dar acestui om nu i-a păsat…El nu a avut grijă de alţii şi uneori, chiar dacă a dat ceva, a făcut-o cu ostentaţie, mâh-nind pe cel căruia a dăruit şi acest lucru a făcut ca această binefacere să fie anu-lată. Însă acea avuţie şi chir el în persoană erau creaţia lui Allah. Deci, datoria lui era să împartă această avuţie a Celui Drept, dar el, ca şi cum ar fi proprietarul de drept al acestei avuţii, nu a binevoit să facă această binefacere. Ce mare indo-lenţă şi ce situaţie înfricoşătoare!

Allah (c.c) i-a dat lui avuţie, dar la această avuţie au dreptul şi alţii. Însă omul este avar şi chiar dacă mai dă câte ceva, o face ostentativ, mâhnindu-l pe cel care primeşte. Ar fi fost de preferat să-l alunge, decât să-l necăjească.

Coranul cel Nobil porunceşte: "O vorbă cuviincioasă şi de iertare este mai bună decât o milostenie după care urmează necăjirea. Iar Allah este Înstărit Îndeajuns şi Blând." (Bakara [Vaca], 2 / 263).

"Binefăcătorul" este în acelaşi timp şi avar. De altfel, avariţia îl îndepărtea-ză pe om de Allah, de rai, de semenii săi şi-l apropie de iad. Într-un hadis, Dom-nul nostru a spus: "Avarul este departe de Allah…este departe de rai…este departe de oameni. Dar este aproape de iad."^[28]

După faptă şi pedeapsă

În hadis, potrivit regulilor elocinţei, există expresia "Leff-ü neşr-i müretteb" (Un procedeu literar, în care după un şir de câteva substantive, urmează un şir de adjective corespunzătoare-n.t.). În acest sens, expresia "Nu se uită la ei", desemnează pe "binefăcător". Deoarece, amândouă sunt centrale. Prima şi cea de-a doua expresie sunt relaţionale. Atfel stând lucrurile, se degajă un tâlc din acest hadis. Acest "binefăcător", pe când trăia, n-a fost milostiv cu oamenii, nu s-a preocupat de ei şi uneori, chiar dacă a dăruit ceva de pomană celor nevoiaşi, a făcut-o ostentativ, mâhnindu-i, încât binefacerea a fost anulată. Acest om îşi va primi pedeapsa cuvenită în lumea de apoi, iar Cel Drept îl va trata la fel.

Cei care sunt vanitoşi şi trufaşi, care merg târându-şi poalele hainelor, ca-re nu vorbesc cu semenii lor, considerându-se superiori, trebuie să ştie că Cel Drept nu va vorbi cu ei. Aceşti oameni trebuie să ţină seama de acest lucru şi să nu păşească pe calea ce duce spre pedeapsă.

Chiar şi în situaţii normale, nu este drept să jurăm, iar a jura minţind în scopul de a obţine avantaje materiale, a jura sub influenţa simţului avariţiei şi a minţi pentru ca marfa ta să aibă desfacere, toate acestea îl duc pe om spre un sfârşit sumbru.

Acesta este cel de al treilea tablou, "Păcatele lor nu vor fi iertate", iar ameninţarea este evidentă.

A treia categorie este descrisă în exprimarea "Cei care mint în comerţ".

Tot ceea ce am menţionat mai sus îi priveşte pe acei oameni, care cu jurăminte mincinoase caută să-şi păcălească semenii pentru a obţine beneficii în comerţ. Da, aceştia sunt oamenii din cea de-a treia categorie, care merită să-şi primească pedeapsa cuvenită.

Priviţi la "totalitatea cuvintelor" (cevamiu'l-kelim) Mesagerului lui Allah şi spuneţi: "Mesagerul lui Allah a spus adevărul." Suntem datori ca după fiecare hadis să spunem aşa şi fiecare din expunerile Lui ne face să zicem: "Muhammed este Mesagerul lui Allah".

13. Neajunsurile limbii şi inocenţa

Într-un alt hadis relatat de İmamul Buhari în lucrarea sa "Salih", Mesagerul lui Allah porunceşte: "Cine îşi dă cuvântul şi garantează pentru gura sa şi locul dintre picioare, şi eu voi fi garantul lui pentru rai."^[29]

Cel care face aceste afirmaţii este Mesagerul lui Allah. Ei ştie cel mai bine pe cine garantează. Dacă spune că va fi garantul pentru rai, cu siguranţă aşa va fi. Despre Osman b. Maz'un, un companion căruia Mesagerul lui Allah îi zicea frate, una dintre soţii spunea la moartea acestuia: "Ai plecat devenind pasărea raiului." La aceste cuvinte, Mesagerul lui Allah a replicat: "Eu, care sunt Mesage-rul lui Allah nu ştiu, tu de unde poţi să ştii că el este acum demn de rai?"^[30]

Deci, aceluia care îşi dă cuvântul că va fi stăpân pe gura sa şi locul dintre picioare, Mesagerul lui Allah îi promite raiul. Cu siguranţă că face această promi-siune bazându-se pe ceea ce a făcut cunoscut Cel Drept în legătură cu acest su-biect. De altfel, El niciodată nu L-a făcut pe Cel Drept să vorbească conform do-rinţei Sale. Tot ce spune El este drept şi adevărat şi promisiunile Lui se vor adeveri într-o zi.

Dacă tu vei putea trăi cinstit, stăpânindu-ţi limba şi apărându-ţi locul dintre picioare, eu afirm că, atunci când paznicii iadului se vor pregăti să te ducă în iad, tu vei putea striga cu toată puterea ta că Mesagerul lui Allah este chezaşul tău. La chemarea ta, Măreţul Muhammed Mustafa (s.a.s) îţi va veni în ajutor.

Graiul este o binefacere

În fond, gura omului (în sens de grai) înlesneşte comunicarea, fiind un organ foarte important, a cărui valoare şi importanţă nu se pot măsura. Dar, dacă acest organ sfânt este folosit în scopuri murdare, atunci el devine un instrument periculos, care poate duce omul spre dezastru şi nenorocire. Gura este organul cu care omul pomeneşte pe Cel Drept şi-L binecuvântează. Tot cu ajutorul gurii se fac cunoscute poruncile şi cele interzise de şaria.

Omul citeşte cu voce tare cartea universului şi Coranul, care este transpu-nerea acestuia, le povesteşte altora versetele şi poruncile de acolo tot cu ajutorul gurii. Uneori, prin explicaţii şi prin mijlocirea comunicării, îl face credincios pe omul necredincios, ajungând astfel să facă o faptă mai bună decât răsăritul şi apusul soarelui…şi omul, prin gura sa, ajunge la cauzalitatea faptelor sale şi-şi înalţă tronul pe culmile seriozităţii.

Gura poate pregăti şi nenorocirea omului. Prin intermediul ei, se ajunge la blasfemie. Cei care aduc injurii lui Allah şi renumitului şi marelui său Profet, cu ajutorul gurii fac acest păcat dezgustător. To cu ajutorul gurii se spun minciuni, calomnii, bârfe, iar omul cade în capcana propriilor minciuni.

Iată, Mesagerul lui Allah spune doar un cuvânt şi atrage atenţia asupra unui organ…Iată în acest cuvânt încap sute de adevăruri nespuse, dar toate neajunsurile semnalate de noi, acolo sunt tăinuite. "Folosiţi gura acolo unde trebuie, ca şi eu să vă promit raiul." , zice Mesagerul lui Allah. Dar adaugă: "Asta nu înseamnă că trebuie să vă închideţi gura şi să staţi într-un colţ."

Bunăcuviinţa în vorbire

Mesagerul lui Allah nu ponunţă numele organului tainic…în locul lui folo-seşte expresia "locul dintre picioare". Aceasta este o manifestare a unei supreme bunăcuviinţe. În cazul unor lucruri evidente, naturale, foloseşte expresii specifice Lui, care au semnificaţii adânci de bunăcuviinţă. Această formă de exprimare ne face pe noi să privim un lucru neplăcut ca pe ceva plăcut. De altfel, El, prin ca-racterul, morala, natura Sa, era un om programat pentru frumos.

Iată că, un organ care părea ruşinos de menţionat, este numit prin sugera-re de câtre Mesagerul lui Allah, "locul dintre picioare". Nu pot să spun decât "Cel care corespunde frumuseţii, desigur că este frumos."

Între picioare

Locul dintre picioare este foarte important. Fructul oprit a cauzat alunga-rea Măritului Adam (Âdem) din rai. Nu voi comenta în amănunt acest caz, pentru că nu constituie subiectul discuţiei noastre, ci mă voi rezuma doar a-l aminti. Dar, în ceea ce priveşte locul dintre picioare, voi face un scurt comentariu.

Aşa cum continuitatea generaţiilor se realizează pe această cale, tot aşa adulterul şi prostituţia distrug această continuitate tot pe această cale. Deoarece, faptele ilegale comise în această direcţie amestecă neamurile şi rasele şi din această cauză se destramă tot sistemul juridic de apărare a specificităţii.

Cine este tatăl cui? Cui îi va reveni moştenirea? De la cine vor cere oame-nii ceea ce li se cuvine? Cum va fi ocrotită familia, cum va rezista naţiunea? Toate aceste întrebări şi altele asemănătoare sunt legate numai de cinstea locu-lui dintre picioare.

Oamenii cinstiţi şi societăţile formate din aceşti oameni îşi apără structura interioară până în ziua de apoi, iar indivizii şi naţiunile care se afundă în adulter şi prostituţie, nu-şi pot asigura continuitatea nici pentru o generaţie.

Într-adevăr, ca în orice problemă, şi aici aria permisivităţii este largă. De-loc nu este necesar să înfăptuim lucruri interzise. Acea dorinţă prezentă în om poate fi satisfăcută într-un mod frumos pe calea permisivităţii. De aceea, Mesa-gerul lui Allah porunceşte: "Însuraţi-vă, înmulţiţi-vă! Deoarece, eu mă mândresc faţă de celelelte comunităţi cu numărul vostru."^[31]

Într-adevăr, Mesagerul lui Allah se va mândri faţă de alţii cu mulţimea dreptcredincioşilor Săi. Ei vor fi atât de mulţi încât, vor lăsa în umbră pe alţii. Iată că, înmulţirea dreptcredincioşilor depinde de locul dintre picioare. La acest rezul-tat se ajunge numai pe această cale. Doar cei care nu au o linie de rudenie şi cei care sunt în afara liniei de rudenie ajung să supravieţuiască.

Căutarea de către om a căii permise, îl duce la binefaceri indispensabile. Atunci când Mesagerul lui Allah a explicat în mod clar această problemă, compa-nionii l-au întrebat cu mirare cum va fi posibil acest lucru. Iar Mesagerul lui Allah a dat următorul răspuns: "Dacă nu era pe calea permisă, nu era ceva interzis?"^[32] Părăsirea a ceea ce este nepermis, este necesară. Dacă este aşa, iniţierea unui lucru aduce omului binefacerile necesare. Gândiţi-vă că, acest subiect care îi face pe oameni să se ruşineze, este chiar calea aparıţiei profeţilor. Dacă Mări-tului Adam nu i se dădea un astfel de simţământ, oare cum ar fi venit pe lume mândria universului, Măreţul Muhammed (s.a.s)? Deci, scopul principal al fructu-lui oprit era aducerea pe lume a Domnului nostru…

Următoarele cuvinte le-am ascultat la un vorbitor înflăcărat: "Dacă Măritul Adam, prin luarea fructului oprit, ar fi făcut legătura cu venirea pe lume a Măritu-lui Muhammed (s.a.s), nu numai ar fi întins mâna la acel pom, ci ar fi mâncat po-mul cu rădăcini cu tot."

Verticalitatea sfinţeniei

Acum aş dori să vă atrag atenţia asupra unei chestiuni importante. Mesa-gerul lui Allah promitea raiul celor care îşi vor respecta cuvântul cu privire la gură şi locul dintre picioare. Sunt cunoscute chemările la rugăciune care vestesc raiul. Mai sunt şi oameni care pot fi favorizaţi datorită poziţiei pe care o au şi care au reuşit să-şi atingă ţelul. În cazul de faţă, atingerea scopului este legată de defi-cultatea apărării gurii şi a locului dintre picioare. Deoarece, într-un timp în care senzualitatea a cuprins tot corpul, sufletul este răvăşit, voinţa slăbită se deschide tuturor fărădelegilor, omul, din respect şi consideraţie pentru Cel Drept, trebuie să-şi frâneze pornirile. Acest lucru este foarte important, deoarece îl înalţă pe om, îl duce spre o sfinţenie verticală. Desigur că, un astfel de om, aflându-se sub ocrotirea Mesagerului lui Allah, poate să zboare spre rai.

Da, afirm cu insistenţă faptul că, cel care poate să-şi înfrâneze pornirile egoiste, cel care îşi disciplinează aceste porniri, cel care se opune cu răbdare la tot felul de fărădelegi la care este ispitit, îşi găseşte timp şi pentru alţii cu astfel de porniri, atingând acea ştiinţă a comportării, care pentru alţii ar fi necesitat ani buni. El poate să obţină într-o clipă mai multe binefaceri faţă de cei care fac namaz nopţi întregi. Obţine binefaceri şi fiind vertical, atinge punctul sfinţeniei.

În urma acestor afirmaţii să nu se creadă că tratăm cu uşurinţă namaz-ul şi postul neîndeplinite la timp (nafile namaz, nafile oruç). Namaz-ul şi postul reprezintă un prilej important de apropiere faţă de Allah şi aşa va fi întotdeauna.

Aici, noi am dorit doar să amintim o altă împrejurare în care omul atinge desăvârşirea deplină.

Să cerem de la Cel Drept puterea a cinci-zece oameni şi să ne înzestreze cu însuşirile înălţării până la "punctul cel mai înalt al desavârşirii morale" (evc-i kemâlât-ı insâniye). Dar să ne şi apere de tot felul de abuzuri. Este foarte impor-tant ca omul să-şi apere verticalitatea, într-o vreme deschisă primejdiilor, având o fire deschisă primejdiilor.

Da, după cum avertizează expresia: "Veţi fi recompensaţi pentru privaţiuni.", poate fi subiect de discuţie şi chiar superioritate în măsura posibilităţii chinului îndurat şi a pericolului. Veţi fi răsplătiţi cu atât, cu cât veţi face lucruri bune, evitânt pericolele şi vă veţi lua noi obligaţii în faţa ispitelor.

Să aprofundăm puţin:

Spre exemplu, Allah a pus în trăsăturile voastre materii nocive precum: mânia, furia, ranchiuna, duşmânia, dezgustul, aversiunea şi voluptatea…Dar, niciodată, nici una dintre ele nu v-au dominat. Dimpotrivă, voi, prin voinţă aţi reu-şit să vă înălţaţi în punctul cel mai înalt al desăvârşirii voastre morale…Voi aţi în-deplinit obligaţiile şi îndatoririle, aţi supravegheat starea inimii şi sufletului, v-aţi străduit să vă apăraţi divinitatea fără să vă alăturaţi frumuseţii atrăgătoare a căii ce duce în iad şi, îndurând dificultăţile ajungerii în rai. Şi deodată v-aţi dat seama că împărţiţi aceeaşi atmosferă cu profeţii, cu cei drepţi, cu martirii.

Cred că această taină se află şi în spatele privirii de o mare frumuseţe a Măritului Muhammed Mustafa (s.a.s), privire aruncată asupra dreptcredincioşilor săi la sfârşitul lumii, în momentul reînvierii lor.

Oamenii care, în ciuda faptului că piaţa îi atrage, îşi apără avuţia şi rezistă strângând din dinţi, pot fi consideraţi că fac parte din suita companionilor. Com-panionii sunt prietenii, fraţii Mesagerului lui Allah. Deoarece, El, încă în perioada în care a trăit, şi-a dovedit entuziasmul pentru oamenii care vor veni după secole, spunând "Pace asupra fraţilor mei!"^[33]

Da, Mesagerul lui Allah a spus oamenilor de-alungul secolelor şi mai ales oamenilor acestui secol: "Cine îşi dă cuvântul că îşi va apăra gura şi locul dintre picioare, aceluia eu voi fi chezaş pentru rai." Aceste cuvinte sunt adresate acelor oameni care au dorinţa extraordinar de puternică de a ajunge în rai şi sunt învă-luiţi de ardoarea ajungerii la Allah şi la Mesagerul Lui. Ei vor acţiona potrivit cuvintelor pline de veşti bune venite din partea Mesagerului lui Allah.

Iată că, Mesagerul lui Allah arată calea ce duce în rai într-o expunere foarte concentrată şi descrie tabloul ideal al individului şi societăţii, într-un mod sintetic. Să cuprinzi într-o expresie atât de sintetică o realitate atât de vastă, nu este dovada că El este stăpânul unei "Măreţe Raţiuni"? Da, numai El este Sulta-nul Cuvântului, iar cuvintele Lui însumează "Totalitatea cuvintelor".

14. Faptele care anulează greşelile şi te înalţă

Într-un hadis relatat de Müslim, Mesagerul lui Allah spune: "Să vă lămuresc asupra unei probleme importante care se referă la faptul că Allah vă va şterge păcatele şi vă va înălţa din treaptă în treaptă?"

Companionii au spus: "Da, O, Mesagerule!"

Mesagerului lui Allah: "Să respecţi abluţiunea întocmai, fără a omite nimic, în situaţia în care condiţiile pentru abluţiune devin din ce în ce mai grele şi să străbaţi cale lungă între casă şi moscheie, iar după ce ai săvârşit namaz-ul, să aş-tepţi următorul namaz, iată care este legătura ta cu Cel Drept (ca şi cum ai face de gardă de-alungul unui hotar).

Acum să ne oprim puţin asupra acestor cuvinte, după puterile noastre:

Mai înainte de toate, Mesagerul lui Allah îi avertizează şi îi previne pe interlocutori prin cuvântul "Elâ " (atenţie). Deoarece, chestiunile ce vor fi relatate în hadis, sunt probleme ce necesită o atenţie mărită. De altfel, îndeplinirea lor este posibilă numai prin atenţie mărită şi prin stare de veghe. Omul poate reuşi să facă unele fapte şi în stare de somn. De exemplu, un om dacă nu încalcă legea fidelităţii conjugale şi nu calomniază pentru că doarme, cel puţin se consideră că nu le-a săvârşit. Dar comportamentele asupra cărora ne oprim fac parte din categoria faptelor care cer neapărat stare de veghe şi sunt înfăptuite numai de cei treji. De aceea, la început se foloseşte particula de atenţionare.

Cuvântul "Hata" (greşeală) este un cuvânt ce atrage atenţia. Fiecare om greşeşte. Um om chiar dacă afirmă că nu a greşit, poate fi socotit că a săvârşit o mare greşeală. A nu păcătui este propriu numai profetului. Toată lumea păcătu-ieşte şi cel mai bun dintre cei care păcătuiesc este acela care se căieşte.

Iată că aici, Mesagerul lui Allah doreşte să arate calea de a scăpa de pă-catele ce ne târâsc spre valea plângerii din iad.

Nu este suficient să scapi de păcate, este foarte important ca omul să se îndepărteze de ele. Într-adevăr, iertarea păcatelor înseamnă şi promovarea. Şi cu faptele pe care urmează a le săvârşi, omul atinge profunzimea. Astfel, datorită faptelor sale, omul va intra într-un cerc de lumină şi va zbura spre infinit. Cred că acest lucru înseamnă să ridici pânzele în apele oceanului abilităţii divine.

Cel mai important dintre acţiuni este să faci abluţiunea (abdest) în condiţii foarte grele. Abluţiunea trebuie efectuată fără omisiuni şi fără cusur, pe timp de iarnă, pe zăpadă, în frig, chiar şi atunci când apa nu este potrivită pentru acest ritual.

A doua faptă importantă este să-ţi consumi timpul pe drumul moscheiei. O astfel de viaţă va fi ca şi cum dintr-un sâmbure putred va răsări un arbore care va rodi în rai în ziua de apoi. Să te duci la cele mai îndepărtate geamii şi mereu să faci acest lucru, iată cea de-a doua faptă!

Scopul: Namaz (Rugăciunea)

Cea de-a treia faptă este să aştepţi următorul namaz după namaz-ul abia săvârşit. Acest lucru înseamnă, după cum a fost exprimat şi în alt hadis, să fii le-gat sufleteşte de moscheie.

Namaz-ul este tihna sufletului şi călătoria conştiinţei. Fiecare om are pasi-une şi dorinţă pentru anumite lucruri. Dorinţa Mesagerului lui Allah, ajunsă entu-ziasm, este namaz-ul.

De aceea, El îi zicea lui Bilâl: "Bilâl, calmează-ne puţin! (Răcoreşte-ne!) şi "Namaz-ul este lumina ochilor mei."^[34]

Cred că, Mesagerul lui Allah simţea de fiecare dată când săvârşea namaz, ceea ce vom simţi noi atunci când vom intra în rai şi de aceea aştepta cu entuzi-asm următorul namaz.

În hadis se relatează despre trei lucruri diferite. Dar, dacă suntem atenţi, înţelegem că toate acestea sunt legate tot de namaz.

Namaz-ul este un factor important în viaţa omului şi se sprijină pe înălţare (mirac) şi îl stimulează spre adevărurile omeneşti, îndrumându-l. De aceea, na-maz-l este considerat mirac-ul dreptcredinciosului.

Namaz-ul este stâlpul religiei şi pune în mişcare corabia credinţei. Dacă n-ar exista namaz, religia n-ar rezista mult timp. Cum namaz-ul este un stimulent personal, aducerea la îndeplinire trebuie să se facă în stare de veghe. Omul trebuie să îndeplinească ritualul namaz-ului cu inima eliberată de toate ce-lelalte preocupări. De aceea, nu se recomandă săvârşirea namaz-ului atunci când abluţiunea se face în condiţii presante.

Da, când omul se gândeşte la altceva, nu se recomandă namaz. Pentru că, în clipa aceea omul este preocupat de două lucruri. Şi în astfel de situaţii, poţi scăpa din vedere chestiuni foarte importante. În special, în astfel de situaţii, să-vârşirea namaz-ului aduce prejudicii. Deoarece, îndeplinirea namaz-ului nu este un lucru atât de simplu, el nefiind ceva banal, ci are drept scop luminarea drept-credincioşilor.

Pregătirea pentru namaz

Pregătirile preliminare pentru săvârşirea namaz-ului cu inima liniştită, aduc binefaceri omului ca şi namaz-ul în sine. De aceea, omul trebuie să arunce ceea ce este de aruncat şi să intre în atmosfera credinţei numai simţind credinţa şi să se elibereze de alte influenţe care să-i capteze atenţia. Numai în felul acesta omul poate săvârşi namaz-ul.

Orce moment al pregătirilor pentru săvârşirea namaz-ului îi va aduce numai binefaceri. Pentru că, intenţia lui este săvârşirea namaz-ului în linişte dep-lină şi intenţia dreptcredinciosului este mai importantă decât acţiunea în sine.

Trebuie să ne gândim că un altul îşi vede de necesităţile lui numai pentru a le rezolva. Dar, dreptcredinciosul câştigă binefaceri chiar şi atunci când îşi re-zolvă necesităţile fiziologice, prin curăţirea de impurităţi, de picăturile de urină .

Într-adevăr, este foarte importantă pregătirea sufletească a omului pentru namaz, prin satisfacerea necesităţilor fiziologice, săvârşirea abluţiunii. Situaţia nu se schimbă atunci când spălarea organelor în timpul abluţiunii aduce schimbări în corp din punct de vedere al senzaţiilor sau din alte motive. În fond credinciosul nu se gândeşte decât la scopul pentru care face abluţiunea. Namaz-ul constituie principalul gând al său în acele momente.

Pregătirile ce se fac pentru abluţiune constituie o primă avertizare, iar ab-luţiunea în sine, cea de-a doua avertizare. Apoi se face chemarea la rugăciune (ezan), care îl avertizează pentru a treia oară. Omul intră într-o stare de tensiune metafizică în timpul efectuării pregătirilor pentru abluţiune. La toate acestea se adaugă săvârşirea namaz-ului obligatoriu şi, în felul acesta, omul ajunge în sta-rea potrivită îndeplinirii îndatoririlor sale.

Da, toate etapele pregătirilor ne amintesc de namaz. Chiar de la început, glasul divin ce se răspândeşte de la înălţimea minaretului, face să crescă la ma-ximum încordarea, iar noi începem să simţim măreţia lui Allah în conştiinţa noastră. Grăbim paşii spre geamia unde intenţionăm să mergem. Pe când vocea prin care se face chemarea la rugăciune se apropie de partea finală, conştiinţa şi sufletul nostru se maturizează. Apoi, venind la moscheie, îndeplinim namaz-ul fa-cultativ (nafile). Acest lucru înseamnă într-un fel, că forţăm uşile obligaţiilor religi-oase. Prin îndeplinirea namaz-ului facultativ parcă ne apropiem de Stăpânul nostru şi vrem să-i spunem: "O, Allah al meu! Vreau să mă apropii de Tine…

Ceea ce caut, în Tine să găsesc…Privindu-Te, pe Tine să Te simt…Lângă Tine să respir, pentru că este inutil săiI văd pe alţii, este inutil să mă ocup de altceva. Eu mă feresc de lucrurile inutile şi îmi întorc faţa spre lucrurile foarte importante."

A forţa în felul acesta uşa Celui Drept, a te strădui să ajungi în starea de a intra raţional în obligativitate prin namaz-ul facultativ, toate acestea reprezintă prilej de a concentra namaz-ul facultativ (nafile) cu namaz-ul obligatoriu (farz).

Abluţiunea duce la efectul dorit şi chemarea la rugăciune (ezan) a fost făcută şi prin namaz-ul facultativ se face şi cel de-al treilea pas. Iată că, în acest moment se aude vocea înflăcărată a muezin-ului, care, cu o sinceritate profundă, ne îndreaptă către Allah şi ne cheamă la rugăciune.

Aceasta este ultima picătură ce umple paharul emoţiei. Dacă în acest ul-tim punct conştiinţa nu se înflăcărează, dacă nu poate să se îndrepte către Allah şi zicând "unde eşti, mihrab al meu!", omul nu suspină, atunci înseamnă că exis-tă o imperfecţiune.

Atunci când face chemarea la rugăciune, muezinul înlătură toate celelelte gânduri, în afară de Allah şi robul spunând "Allah este mare" (Allahü Ekber), intră în namaz, apoi face rükü(plecăciune) şi ajungând la secde (prosternare), repetă aceste cuvinte. Astfel, la fiecare rükü repetă măreţia lui Allah şi nimicnicia sa, zicând: "Allah al meu, Tu eşti măreţ, iar eu mic." Cel mare îşi arată măreţia, iar cel mic se pleacă în faţa Lui, precum un rob.

Prin namaz omul ajunge la Allah…aşa cum Măritul Muhammed Mustafa (s.a.s) a ajuns la Allah prin înălţare (miraç), tot aşa şi omul îşi întoarce chipul spre Allah.

Purificarea de păcate

În hadis-ul cel onorat, când se vorbeşte despre înlăturarea păcatelor, se spune: "Şterge şi curăţă păcatele." Aici, cuvântul mahv (ştergere, distrugere) are sensul de ştergerea unui lucru consemnat. Dacă este aşa, păcatul este ca un germene aflat în natura omului. Omul, prin acţiunile sale, ori înmulţeşte germene-le, ori nu-i dă posibilitatea de a se mări. Prin efectuarea acţiunilor recomandate de Mesagerul lui Allah, Cel Drept şterge aceste păcate şi astfel, capacitatea de a face rău se transformă în capacitatea de a efectua binefaceri. În versetul de mai jos se atrage atenţia asupra acestui adevăr: "Allah şterge sau întăreşte ceea ce voieşte şi la El se află mama Cărţii." (Ra'd [Tunetul], 13 / 39).

Deci, se poate spune că, păcatul fiind o predispoziţie, este un indiciu care nu se desparte de natura umană şi pentru om este o problemă foarte importantă. Dacă este aşa, ştergerea păcatelor neîndoielnic va interesa pe fiecare om.

Orice om poate săvârşi păcate şi poate trăi în culpă. Dar este posibil ca oricărui om să i se şteargă păcatele şi locul lor să fie ocupat de fapte bune. Pentru realizarea acestui lucru există trei căi:

1. Învingând toate greutăţile, să faci abluţiunea;

2. Tot timpul să alergi spre moscheie, sufletul să-ţi rămână mereu legat de moscheie, gândindu-te că-ţi va lumina viaţa, iar când te desparţi de moscheie, să ră-mâi cu intenţia de a reveni;

3. După ce ţi-ai efectuat namaz-ul, să aştepţi următorul namaz.

Toate aceste fapte ajută la ştergerea păcatelor şi-l conduc pe om la desă-vârşire.

Legătură strânsă (Ribat)

Mesagerul lui Allah a prezentat aceste acţiuni ca o legătură (Ribat), repe-tând de trei ori acest cuvânt.

Prin ribat se înţelege: venirea în valuri a bogăţiei materiale şi spirituale, vigilenţa asupra punctelor de unde pot veni tot felul de nenorociri şi dezastre şi dedicarea sinelui pentru o cauză dreaptă.

De altfel, ostaşilor care păzesc graniţele ţării li se spune Murâbıt. (cel legat de un crez religios). Pe vremuri a existat un stat cu acest nume.

În Coranul cel Sfânt se spune: "O, voi cei care credeţi! Fiţi răbdători şi în-demnaţi la răbdare, luptaţi statornic şi fiţi cu frică de Allah, pentru ca să aveţi parte de izbândă!" (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3 / 200).

Într-un alt verset se zice: "Deci pregătiţi [pentru luptă] împotriva lor tot ceea ce puteţi din forţă şi din cai înşeuaţi…" (Enfal [Prăzile], 8 / 60).

Cu această poruncă se atrage atenţia asupra cuvântului ribat.

Aşa cum prin ribat se înţelege a fi strâns legat, omul trebuie să facă o abluţiune perfectă, să fie o cale bătută între casa lui şi moscheie. Deci, dacă un om se întoarce la moscheie cu acest gând, acel om înseamnă că el este strâns legat de Allah.

Cu această expresie, Mesagerul lui Allah deschide o uşă spre tâlc şi vrea să zică că, în realitate ribat se spune ostaşilor care s-au dedicat pentru apărarea graniţelor ţării de duşmani. Aşa cum să fii pregătit în faţa duşmanilor din afara ţă-rii, să te concentrezi asupra punctelor de unde pot veni duşmanii, este un ribat, tot aşa este ribat şi lupta omului împotriva unor duşmani cum sunt diavolul şi egoismul. Această faptă este mai mare decât jihad-ul. Omul este dator să îndep-linească cele două jihad: jihad-ul mic (cihad-ı asgar) şi jihad-ul mare (cihad-ı ekber). Atunci când omul intră într-o luptă crâncenă cu duşmanul, el nu are timp să se gândească la propriile sale interese egoiste. Un astfel de om nu poate să rămână sub influenţa propriului corp. Deoarece, întreaga sa fiinţă este cu gândul la jihad şi acest gând îl domină. Însă atunci când duce o viată comodă, există pe-ricolul ca sufletul lui să fie cuprins de lucruri primejdioase. În faţa acestora el este obligat să-şi apere lumea spirituală. Şi acesta este un jihad şi arma cea mai efici-entă este namaz-ul.

După caz, jihad-ul poate poate să fie numai pentru o parte a musulmanilor (farz-ı kifaye) sau pentru toţi musulmanii (farz-ı ayn). Există asemănări între jihad-ul concret şi jihad-ul spiritual. De aceea Mesagerul lui Allah, când se întor-cea de la război, a zis: "De la jihad-ul mic ne întoarcem la jihad-ul mare."^[35]

Faptul că inima omului este mereu legată de moscheie, adică omul este pătruns de namaz în exterior şi în interior şi ataşarea cu ardoare de namaz, în sensul pe care l-a dat Profetul, ajungând să iubească namaz-ul încât, să fie precum lumina ochilor pentru El, reprezintă echivalentul activităţii celui care păzeşte graniţele ţării.

Dacă vrem să rezumăm consideraţiile noastre asupra acestui hadis, putem să conchidem: Aici sunt tratate trei subiecte, dintre care două sunt legate de comportamentul şi conduita noastră, iar al treilea, de intenţia noastră.

Un verset din Coran zice: "Faptele bune le alungă pe cele rele." (Hud [Hud], 11 / 114).

Conform celor spuse în verset, binefacerile îl curăţă pe om de păcatele înfăptuite în trecut şi-l mobilizează împotriva posibilelor păcate ale viitorului, facilitându-i strângerea legăturii sale cu Cel Drept şi cu puterea intenţiei.

Primul: atunci când condiţiile atmosferice şi starea apei nu sunt prielnice pentru abluţiune, când apa şi aerul sunt reci sau apa este o raritate şi nu o poţi consuma pentru abluţiune, în cazul acesta, îndeplinirea abluţiunii cu stăruinţă constituie o curăţenie sufletească adâncă, cere o ambiţie serioasă, o dorinţă de a fi robul lui Allah. Dacă omul poate să facă abluţiunea în aceste condiţii grele, atunci sufletul lui va fi bogat şi va fi în legătură permanentă cu Cel Drept.

Deoarece expresia "relaţie totală" desemnează această legătură într-o asemenea lume plină de lumină, chiar dacă petele se înfig ca nişte aşchii în adâncimea sufletului, nu vor dăinui prea mult acolo. Pe lângă faptul că abluţiunea înseamnă echilibrarea electricităţii corpului, a faptului că omul învinge stresul prin abluţiune, şi că spiritul se înnoieşte de cinci ori pe zi cu o putere metafizică, con-stituie pentru noi o problemă incontestabilă.

Al doilea: Înălţarea (mirac) înseamnă calea spre Allah, să toceşti calea spre moscheie, să-ţi fortifici corpul, să-ţi păzeşti forţa fizică, să-ţi întăreşti spiritul prin raţiune şi cunoaştere, înainte de a face namaz gândul să-ţi fie cuprins de namaz, să-ţi asiguri concentrarea necesară pentru o rugăciune importantă cu ca-re să te prezinţi în faţa lui Allah, să te cufunzi în meditaţii pe calea exprimată prin expresia "mulţi paşi", să te metamorfozezi în aşa fel încât, prin regrete să ştergi un trecut întunecat , apoi să-l luminezi, iar binele făcut să fie prilej pentru noi bi-nefaceri. Toate aceste semnificaţii crează un mediu atât de folositor încât, trecu-tul şi viitorul unui om care a decis să călătorească în acest mediu, confirmă devo-tamentul lui "Pentru ca Allah să-ţi ierte păcatele tale cele care au fost şi cela care vor veni." (Fetih [Biruinţa], 48 / 2). De aceea, la fiecare popas din timpul acestei călătorii, ochii se deschid şi se închid prin "Ştergerea păcatelor de către Allah", iar sufletele se înflăcărează prin "Înălţarea spre Allah."

Al treilea: Aşa cum îndrăgostitul aşteaptă clipa întâlnirii, tot aşa şi aştepta-rea momentului namaz-ului, moment folosit ca un "tabel al fazelor", organizarea vieţii şi activităţii în conformitate cu acest tabel, este o percepţie a timpului care deschide imaginaţia încât, omul, datorită acestui lucru, numai prin existenţa unei asemenea intenţii, poate umple golurile care apar din cauza împărţirii activităţilor în perioade de timp determinate, poate să transfere şi în afara namaz-ului tihna rugăciunii şi apropierea de Cel Drept, iar prin legarea tuturor preocupărilor lu-meşti de Allah, le poate aduce în starea de exprimare a credinţei.

Aceste consideraţii, ca şi multe rugăciuni care, datorită intenţiei ies din limitele lor şi namaz-ul efectuat cu sufletul în aşteptare, întocmai ca jihad-ul ma-terial-spiritual, prin cuvântul "ribat"devine denumirea legăturii omului cu Stăpânul său. Şi acesta este un exemplu de cuvânt luat tot de la El, scurt dar cuprinzător, cu un conţinut bogat, care se împodobeşte în orizontul abluţiunii.

Fără să mai lungesc cuvântul, vreau să mă refer la o altă comunicare lu-minoasă. De data aceasta este un hadis sfânt. Se ştie că un hadis sfânt este acela al cărui conţinut vine de la Cel Drept, iar comunicarea, transmiterea, de la Domnul nostru.

15. Surprize pentru robii credincioşi

Într-un hadis sfânt relatat de Buhari şi Müslim, Cel Drept porunceşte: "Eu am pregătit , în lumea de apoi, pentru robii mei adevăraţi lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi pe care nimeni nu şi le-a închipuit."^[36]

În hadis se face referire la o surpriză. Acolo omul se va întâlni cu lucruri la care nu se aştepta, în momente neaşteptate. Într-adevăr, în Coran se relatează despre unele prezenţe din rai. Numai că, acestea reprezintă doar nume şi denu-miri, care nu pot fi observate decât raţional. Pe când în lumea noastră nu este posibilă înţelegerea adevărului despre aceste existenţe.

În comentariul la versetul "…căci li s-au dat [lor şi altele] asemănătoare cu ele.", İbn Abbas spune că în rai există numai numele existenţelor pe care le ştiţi voi. Atunci când le veţi gusta, puteţi să spuneţi doar "acesta seamănă cu acela", dar în realitate nu are echivalent. Deoarece, bunurile raiului ca şi raiul în sine au fost create potrivit spiritului nemuririi şi veşniciei. Să cauţi acolo pepene roşu, pepene galben, mere, pere din lumea noastră este o naivitate.

Raiul este locul surprizelor. Este precum un târg al lumii de apoi, care vă va fermeca, vă va înceţoşa privirile, vă va ameţi până la uitarea de sine, aducân-du-vă în starea de a nu mai şti de voi. Şi observarea prezenţei Celui Drept este tot una dintre surprizele raiului. Adică, credincioşii când vor pătrunde în rai, vor sesiza prezenţa Stăpânului lor. Altminteri, Cel Drept nu poate fi încadrat în timp şi spaţiu, chiar dacă locul acela ar fi locul raiului şi timpul ar fi timpul raiului. Da, robilor credincioşi li s-a pregătit o surpriză şi anume, observarea prezenţei lui Allah Binefăcătorul.

Cuvântul salih înseamnă acţiunea de a efectua un lucru, de a-l desăvârşi în aşa fel încât, să nu aibă lacune, iar salihât – un lucru complet, fără lacune. Numai în conformitate cu criteriile divinităţii se poate constata dacă un lucru este efectuat complet, fără lacune. Deci, numai potrivit criteriilor lui Allah se poate şti cum se face namaz-ul, cum se ţine postul, în ce mod se poate oferi dania, cum se face jihad-ul, cum se ţine sub control lumea interioară, conştiinţa, cum se în-flăcărează spiritul, cum se întăreşte voinţa, cum se dezvoltă sentimentele şi sen-zaţiile. Toţi aceşt "cum" se apreciază conform criteriilor divine. Luând în conside-raţie acest lucru, omul trebuie să-şi potrivească felul de a fi în conformitate cu avertizările venite de la Allah, să se străduie să vorbească pe placul Celui Drept şi acest lucru constituie primul pas spre lucrurile făcute complet, fără lacune.

Da, aşa cum un cântăreţ din saz îşi acordează instrumentul după modul de execuţie, tot aşa şi voi, dacă vreţi să emiteţi un sunet pe placul divinităţii, tre-buie neapărat să vă armonizaţi şi să vă acordaţi Coranului cel Sfânt, în aşa fel în-cât vocea voastră să fie acceptată tocmai dincolo. De nu, niciodată nu veţi fi acceptaţi. Cel Drept este Auzitorul, este Văzătorul. El vede totul, aude orice glas. Dacă glasul vostru nu este pe măsura Lui, atunci nu vă va asculta, iar voi nu veţi putea face auzită vocea voastră.

Al doilea cuvânt, salihât înseamnă faptele voastre, care trebuie efectuate cu multă străduinţă, căci vor fi urmărite de către Cel Drept. Omul trebuie să facă binefaceri cu multă meticulozitate, pentru că nu se ştie care dintre faptele sale va fi prilej pentru mântuire. De aceea, Mesagerul lui Allah porunceşte: "Să te temi de Allah şi nu considera lipsită de importanţă nicio cunoaştere."^[37]

În hadis-ul pomenit mai sus se spune: "Pentru robii mei credincioşi." Deci, salihat-ul i-a apropiat pe ei de Allah şi a făcut ca ei să fie iubiţi de Cel Drept. Într-un alt hadis se relatează despre cei iubiţi de Allah astfel: "Dacă deja l-am iubit, am devenit urechea lui care aude, ochiul lui care vede, mâna lui care ţine şi piciorul lui care păşeşte."^[38]

Prin salihât robul se apropie de El în aşa măsură încât, se învăluie în au-ra Lui…şi devine un corp neînsufleţit în mâinile celui care-l spală. Tot Cel Drept este cel care-l suceşte în toate părţile. Şi ce dulce constrângere, deoarece Stăpânul este cel care-l îndreaptă spre un sens adevărat! Un astfel de om, fiind o creaţie a bunăvoinţei divine, nu-şi poate întoarce faţa de la Cel Drept. Deoarece, el a ajuns la stadiul căruia se spune "Robii mei" şi astfel face parte dintre cei apropiaţi. De altfel, unul ca el va spune: "Ocroteşte-mă, Allah al meu! Ocroteşte-mă, căci nu pot trăi fără Tine!"

Acel om va face imediat numai fapte bune şi va căuta prilej pentru izbăvi-re. Dar, neştiind care dintre faptele lui reprezintă o cale pentru izbăvireaa lui, nu va scăpa nici un prilej de a face binefaceri. Toate faptele săvârşite în lume se vor duce în lumea de apoi ca un pachet al surprizelor, şi în ziua în care va intra în rai, acest pachet va fi desfăcut în faţa lui, iar el va avea parte de surprize de care urechile lui nu au auzit, ochii lui nu au văzut.

Ţinând seama de faptul că, atunci când dai apă unui câine însetat, te ap-ropii de rai, iar faptul că laşi o pisică să sufere de sete va fi pricina intrării în iad, spunem că, acestea sunt fapte care te vor face să ai parte de surprize în rai.

Dar omul poate să perceapă numai lucrurile pe care le vede cu ochii, le aude cu urechea, lucruri pe care şi le poate închipui. Însă, capacităţile omului fiind limitate, şi aceste senzaţii sunt limitate. Omul poate să perceapă acele lucruri prin intermediul simţurilor, dar existenţele din lumea fără de sfârşit nu le poate examina cu ajutorul simţurilor.

"Nu-i necesară pentru astă minte scurtă înţelegerea sensului,
Deoarece, cântarul nu poate cumpăni o astfel de greutate." Z.P.

Se poate comenta şi astfel: Cel Drept poate să dea recompense pentru binefacerile făcute, uneori în număr de zece, de o sută, alteori de o sută de mii sau un milion. Dar nici un rob nu poate să ştie ce recompensă i se va da. Însă, în lumea de apoi, atunci când surprizele îi vor apărea în faţă cum nici nu-şi închipui-se, va fi uimit că lucrurile pe care nu şi le imagina, devin realitate.

Iată cum Mesagerul lui Allah a reuşit să explice în câteva cuvinte o realita-te atât de adâncă, fără să se gândească la aceste cuvinte, care forţează capaci-tatea noastră de înţelegere. Numai acest lucru este suficient pentru a demonstra faptul că El este stăpân pe o raţiune superioară.

16. Raiul este împresurat de suferinţă, iadul de plăceri

Într-un hadis relatat de Buhari şi Müslim, Domnul nostru porunceşte: "Raiul este împresurat de lucruri care nu fac plăcere omului, iar iadul de plăceri (care măresc dorinţa)."^[39]

Iadul este învăluit de plăceri, este înfăşurat în bocceaua plăcerilor şi este deschis spre atmosfera plăcerilor. Raiul însă, sub aparenţa raţionalului, este în-văluit cu lucruri neplăcute şi neatractive. Pentru cei care avuţia şi banii înseamnă totul, nu există nimic frumos pe calea ce duce spre rai.

Într-adevăr, şi raiul şi iadul sunt necesare pentru noi. Deoarece, în găsirea căii celei drepte, unul are rolul de a impulsiona, iar celălalt, de a înspăimânta. Omul, privind spre rolul stimulator al raiului, se străduieşte să meargă acolo, dar văzând faţa posomorâtă a iadului, caută să nu ajungă acolo. Astfel, şi raiul şi ia-dul devin pentru noi locuri de mântuire. Numai că, Cel Drept a împăturit şi raiul şi iadul în câte o boccea şi le-a prezentat în bazarul faptelor oamenilor.

Omul se află în situaţia de a alege în conformitate cu voinţa sa. Pe măsu-ra voinţei, unii vor dori să aleagă raiul şi vor fi fericiţi, iar alţii vor fi nefericiţi, prefe-rând calea iadului.

Da, în jurul iadului există o atmosferă a plăcerii şi iadul este învăluit în această atmosferă. Privit de afară, această atmosferă pare foarte atrăgătoare: mâncare, băutură, leneveală, obţinerea unor lucruri plăcute ce incită dorinţele omului. Toate acestea sunt ca nişte urzeli ce învăluie iadul. Adevărul este că, iadul se prezintă ca un mozaic al plăcerilor ce incită dorinţele trupeşti.

Raiul este precum un sidef ce este înfăşurat cu lucruri neplăcute precum: să faci abluţiunea, să faci namaz, să te duci în pelerinaj, să îndeplineşt obligaţia daniei, să lupţi pentru cauza sfântă (jihad), să înduri greutăţi în numele lui Allah, să fii considerat un paria al societăţii, să fii privat de unele drepturi, să treci dintr-o închisoare în alta, să fii bătut doar pentru că ai zis "Stăpânul meu este Allah.", să fii trimis în exil şi alte asemenea lucruri ce par neplăcute.

Da, raiul este învăluit în astfel de lucruri. Cei care privesc de afară, văd toate acestea ca printr-un văl. Sub acest văl iadul apare ca ceva ce aţâţă dorin-ţele trupeşti, iar raiul ca ceva ce te înfioară. De aceea, majoritatea oamenilor s-a păcălit privind partea exterioară a iadului. Din această cauză iadul are mulţi pre-tendenţi, iar raiul foarte puţini.

Unii oameni fac calcule meschine. Cei care zic "Namaz-ul este bun, dar să faci de cinci ori pe zi mi se pare prea greu" se leagă de micile dificultăţi ale namaz-ului. Dificultatea de a îndeplini abluţiunea pe timp de iarnă, i-a făcut pe unii să renunţe. Însă, aşa cum s-a văzut într-un hadis amintit mai sus, aceeaşi abluţiune îl apropie de rai pe un altul, care a îndurat şi depăşit micile neajunsuri.

La fel trebuie să ne gândim şi în cazul postului, a daniei, a pelerinajului, jihad-ului. Cei care nu-şi folosesc în mod judicios raţiunea, nu reuşesc să facă saltul necesar în faţa acestor obstacole şi neajunsurile pe care le-au văzut în jurul raiului devin obstacole în calea intrării în rai.

Iadul este precum o cotoroanţă ce a făurit o capcană din simple pasiuni şi mulţi oameni au alergat spre această otravă precum muştele la miere, fără să ştie că aceasta le va stăpâni viaţa. Da, plăcerea este pentru aceştia ca mierea otrăvită şi seamănă cu fluturele ce zboară mereu în jurul flăcării, care până la urmă îl duce la pierzanie. Ei se aruncă prosteşte în plăcerile ce duc spre iad. Fără să vadă bine ceea ce se află în spatele vălului iadului, ei sunt atraşi tocmai de aceste lucruri ce biciuie trupul până la extaz.

Cei care, pe drumul vieţii, au cunoscut Persoana (s.a.s) în momentul alegerii căii de urmat şi şi-au ales drumul şi direcţia în conformitate cu mesajul primit de la El, cei care şi-au dat seama de adevăr, înţelegând esenţa lucrurilor neplăcute din dreapta şi stânga căii ce duce în rai, categoric nu se vor lăsa păcă-liţi de această înfăţişare înşelătoare. Deoarece, în conştiinţa lor, raiul se află în stadiu de germene, care va creşte în orice clipă şi va cuprinde întreaga lor lume spirituală. Pe când unii caută raiul în afară, aceştia găsesc plăcere în raiul din interiorul lor.

Cei care trăiesc în raiul material al lumii, nu pot beneficia de nici un minut din raiul din conştiinţa acestora. Credinţa este ca un germene ce poartă în el ra-iul, iar necredinţa este ca o sămânţă ce poartă iadul. Mai târziu aceştia se vor dezvolta şi se vor ramifica, transformându-se în rai şi iad. Se poate spune că dreptcredinciosul trăieşte o viaţă de rai în această lume, dar cele trăite i se par lucruri neplăcute.

Sufletele care se zbat cu ardoare să ajungă în rai, pe această cale a ferici-rii, cu fiecare popas diferit; neajunsurile pe care le crează practicile precum ablu-ţiunea, namaz-ul, postul, şi pe care propria persoană nu le agrează; însărcinări tot mai grele precum dania, pomana şi alte tipuri de dări; responsabilităţi materi-ale şi trupeşti precum a face dreptate şi jihadul, toate fac această cale impracti-cabilă pentru unii. Mergând pe acest drum, unii se cramponează de abluţiune, de namaz, alţii de înfometare, iar alţii de iubirea de avuţie şi nu pot să ajungă în raiul aflat la patru paşi, rai care-i aşteaptă cu fast şi măreţie.

Da, dacă raiul este un ţinut al viselor colorate, care, la capătul celălalt al sutelor de neajunsuri şi responsabilităţi, deschide o lume superioară înconjurată de obstacole cât lumea şi deschisă promisiunii a tot felul de fericiri, în schimb, ia-dul, opusul acestuia, este ca o fântână întunecată, care entuziasmează egois-mul, este ca o grămadă mare de cerinţe ce înflăcărează dorinţele trupeşti, aţine calea drumeţilor cu pofte şi plăceri, amplifică poftele şi plăcerile trupeşti, atrage asupra sa atenţia celor cu spiritul slab şi precum găurile negre, îi atrag şi îi topesc.

Şi câţi oameni nu există, care sunt vrăjiţi privind la lumina strălucitoare a iadului, care se aruncă în fântâna aflată acolo şi care, observând numai partea din faţă a vălului raiului, dau înapoi, speriaţi de ţinutul fericirii veşnice.

Da, dacă am privi adevărul lucrurilor, nu ne putem gândi că cei care au simţit şi au aflat de rai, să nu şi dorească să-l vadă, iar cei care au cunoscut ia-dul, să vrea să se apropie de el. Numai că, raiul, datorită realităţii unei oferte tainice, a credinţei în taină, a examenului lumesc, învăluindu-se în neajunsuri, iar iadul în plăceri, au apărut astfel în faţa oamenilor.

Acum vino şi priveşte cum forţa, măreţia şi conţinutul cuvintelor Profetului aduc alolaltă două drumuri uriaşe şi teribile, toate binefacerile împreună cu toate riscurile şi le leagă de două rezultate certe, care înfioară sau liniştesc. Şi, ca în toate faptele Sale, conformându-se principiului maximei chibzuinţe, foloseşte doar câteva cuvinte pentru a relata aceste lucruri.

Acum aş dori să expun faprul că, în legătură cu subiectul nostru, noi dorim să ne mulţumim doar prin a atrage atenţia asupra faptului că, aceste cuvinte aparţinând Domnului nostru, sunt cuvinte strălucitoare. Din punct de vedere al elocinţei şi a limbii, acest hadis, şi altele asemenea, conţin tâlcuri şi semnificaţii. Dacă s-ar putea cerceta din acest punct de vedere cuvintele sfinte ale Mesageru-lui lui Allah, cine ştie la ce şirag de sensuri am fi martori. Deoarece, această problemă constituie un subiect aparte şi de sine stătător, nu vom deschide deo-camdată acea uşă.

17. Trei privilegii: Allah, statul şi dreptul la credinţă

Într-un alt hadis, Imam Tirmizi relatează: "Vă sfătiesc să vă fie teamă de Allah…şi chiar dacă un rob negru vine la voi, să-l ascultaţi. Aceia dintre voi care mai aveţi de trăit, veţi vedea multe neînţelegeri. Voi ţineţi calea mea şi a califilor bine ghidaţi (drepţi) şi ţineţi-vă de această cale. Să vă feriţi de cele ce vor apărea după Profetul nostru. Acestea sunt devieri."^[40]

Aici, Mesagerul lui Allah vorbeşte despre trei privilegii. Primul este frica fa-ţă de Allah, este privilegiul lui Allah. Al doilea este să asculţi şi să te supui, care este privilegiul celor care conduc statul. Al treilea este să fii legat de tradiţii (sün-net), care este privilegiul credinţei. Cuvântul takvâ (să te pleci în faţa lui Allah, fiindu-ţi frică de pedeapsa Lui, să te îndepărtezi de faptele care pot fi pedepsite. [n.t] provine de la rădăcina cuvântului vikaye (apărare, ocrotire). La prima vedere, acest cuvânt înseamnă ca, respectând principiile şaria, să te afli sub ocrotirea lui Allah şi astfel, să te aperi de legile şaria.

Chiar dacă omul pe care l-aţi ales şi l-aţi făcut conducătorul vostru este un rob negru cu părul creţ, este obligatoriu să-l ascultaţi. Aceasta este o democraţie superioară. Este o asemenea democraţie, care a apărut acum paisprezece seco-le, la care oamenii n-au putut ajunge şi nu vor ajunge dacă lucrurile vor continua astfel. Dar nu este corect să denumim democraţie un astfel de sistem adus de un profet. Deoarece, nicio democraţie din lume n-a ajuns la înălţimea acestei demo-craţii. Chiar şi în cele mai moderne şi civilizate tări nu s-a instaurat o democraţie în acest sens. Astăzi, în America, negrii sunt consideraţi cetăţeni de categoria a doua. Încă mai există ţări care nu acceptă negrii. Pe când İslamul comunicase cu secole în urmă că, dacă oamenii vor aduce în fruntea lor un asemenea om prin voinţa lor, atunci trebuie să i se supună. În special se atrage atenţia asupra faptului că oricui îi este deschisă calea spre califat. Dacă poporul doreşte, poate să aducă la conducere chiar un negru. Şi după ce ia conducerea, toată lumea este obligată să-i dea ascultare. Nu este important cine a fost ales, ci pe cine a ales "măreaţa cetate".

"În ziua aceasta am desăvârşit religia voastră." (Mâide [Masa], 5 / 3). Cu acest verset a fost desăvârşită religia islamică. Nu se poate adăuga nimic nou re-ligiei, deoarece orice lucru apărut ulterior înseamnă uciderea unei tradiţii. De aceea, se cere să se respecte întocmai tradiţiile, adică poruncile Mesagerului lui Allah şi a califilor bine ghidaţi (drepţi). Trebuie să te ţii de tradiţii cu dinţii. Porunca Lui este o pasăre a destinului. Dacă trebuie vânat ceva, să se vâneze aceasta.

Porunca Mesagerului lui Allah va fi comunicată altora prin intermediul lim-bii. Să se riposteze împotriva celor care denigrează poruncile, nelăsându-se loc vorbelor lor contradictorii.

Dacă am fi avut posibilitatea de a asculta şi de a înţelege direct de la Sul-tanul Comunicării aceste probleme, pe care eu aici am încercat să vi le expun, cine ştie cât de bogată ar fi fost lumea noastră imaginativă! Orice pagină desprin-să din discursul Lui, ne-ar fi şoptit multe sensuri distincte. Şi noi, după cuvântul Lui, am fi spus, confirmându-i sensul: "Grăieşte drept Mesagerul lui Allah." Şi cum să nu spunem, deoarece cuvintele Lui dacă ar mai face un pas, s-ar înălţa spre bolta rezumării Coranului.

18. Atacarea de două ori a aceluiaşi loc

Într-un hadis relatat de Buhari şi Müslim, Domnul nostru porunceşte: "Dreptcredinciosul nu poate fi atacat, sfâşiat de două ori în acelaşi loc."^[41]

Despre acest hadis, care îi va interesa foarte mult în viitor pe politicieni, nu vom spune multe lucruri, ci ne vom mulţumi de a semnala doar unele aspecte.

Spiritele luminate, care vor deveni conştiente de propria lor cultură şi care îşi vor căuta propria lume în interiorul lor, ar trebui să se concentreze asupra acestui hadis şi să-şi întemeieze toată politica internă şi externă pe învăţătura desprinsă din acest hadis. Atunci se pot considera că au găsit calea importantă care duce spre succes. Dacă nu, faptul de a fi cel înşelat sau cel care înşeală în platforma politică nu va lipsi niciodată şi oamenii vor continua să înşele şi să fie înşelaţi.

19. Oamenii sunt ca metalele

Viitorii dascăli ar trebui să stăruie asupra hadis-ului relatat de Buhari şi Müslim. Mesagerul lui Allah porunceşte: "Oamenii sunt la fel ca metalele, precum aurul şi argintul. Cei care au fost buni în era ignoranţei au intrat în İslam şi s-au adâncit în El, (când l-au asimilat) sunt tot buni."^[42]

Cu această expunere, Domnul nostru parcă îi cheamă pe toţi pedagogii şi psihologii, pentru a le ţine următoarea lecţie: Este foarte important să descoperi caracterul oamenilor în procesul educaţiei. Fizionomia lor dezvăluie lumea lor in-terioară. Dacă aşa stau lucrurile, înainte de toate trebuie descoperită lumea spiri-tuală a fiecărui om, apoi fiecare să fie introdus în creuzetul potrivit persoanei sa-le, ca să fie topit. Însă, pentru a-i da o anumită formă, este necesar să-l topeşti într-un anume creuzet.

O educaţie făcută fără ştiinţă, la întâmplare, nu poate fi benefică, mai degrabă aduce mari prejudicii. De aceea, Allah (c.c) îi porunceşte astfel Persoa-nei care trece prin acest proces: "Spune: Aceasta este calea mea! Eu chem la Allah, eu şi cei care m-au urmat, bizuindu-ne pe dovadă limpede! " (Yusuf [Yusuf], 12 / 108).

Da, chemarea pentru o cauză şi reflecţie trebuie făcută cu prudenţă. Pru-denţă înseamnă să faci un lucru cu raţiune, să ştii pentru cine şi pentru ce faci acel lucru, în ce măsură reprezintă acel lucru o chemare.

Aceasta înseamnă că, Mesagerul lui Allah, în chemarea făcută îşi alege calea raţiunii, recomandă dreptcredincioşilor săi această cale. De altfel, cel care porunceşte acest lucru este Cel Drept.

Cine, la câte grade se topeşte şi-şi găseşte propriul eu, cine în ce creuzet poate fi pus, cine, unde va fi pus în alambic, pentru cine ţese suveica, toate aceste lucruri se descoperă şi se fac cu prudenţă.

În era ignoranţei, printre oamenii acelor zile, cei cu raţiune, prudenţi, iubi-tori de dreptate şi umani, deschizându-şi ochii spre adevăr şi dreptate, au înţeles İslamul şi, datorită acestui fapt, s-au trezit la realitate şi au devenit dintre cei buni. Deoarece, aurul, după ce trece prin creuzet, este tot aur, iar argintul şi arama, după ce trec prin creuzet, rămân tot argint şi aramă, nu se transformă nicidecum într-un alt minereu.

Cei ale căror materie era făcută din aur în era ignoranţei, trecând la isla-mism, vor rămâne tot aur, dar cu o singură condiţie: "Să adâncească legile credinţei." Această expunere exprimă acest lucru, cu specificarea cunoaşterii şi adâncirii legilor islamului.

Pentru ca ei să ajungă în această stare, este nevoie de un învăţat, de o călăuză, într-un cuvânt, de un chimist, care, punându-i într-un creuzet, să le dea forma năzuită. Da, numai astfel este posibil să insufli în conştiinţa lor İslamul. Ei pot ajunge la cunoaşterea legilor islamului numai în acest mod.

20. Tirania nu rămâne nepedepsită

O altă comunicare a Domnului nostru este următorul hadis, pe care nu putem să nu-l semnalăm: "Allah acordă un răgaz tiranului. Şi odată ce l-a prins, nu-l va ferici." Apoi, Mesagerul lui Allah şi-a continuat cuvântul prin următorul ver-set: "Astfel este pedeapsa Domnului tău când El pedepseşte cetăţile, dacă ele sunt nelegiuite! Iar pedeapsa Lui este dureroasă şi aspră!" (Hud [Hud], 11 / 102).

Allah acordă răgaz peste răgaz tiranului. Celor care tiranizează, care i se opun, se revoltă împotriva Lui, le acordă un răgaz. Dar, odată ce îi prinde, nu-i fericeşte. Deci, cele savârşite au dăunat binelui şi au umplut paharul cu o ultimă picătură.

Cel Drept are în univers unele legi curente. Acestea nu se schimbă niciodată. Versetul de mai jos ne relatează următoarele: "Nu există schimbare în creaţia lui Allah." (Rum [Bizantinii], 30 / 30).

Una dintre aceste legi este că, problema tiranului este dorinţa lui de a deveni sabia lui Allah. Domnul nostru când relata acest lucru, spunea: "Tiranul reprezintă justiţia lui Allah. Prin el se răzbună, apoi se răzbună pe tiran."^[43]

Tiranul este oastea lui Allah. Celor care nu cunosc măsura, Allah le-o face cunoscută prin tiran. Apoi se răzbună pe tiran în aşa fel încât, rămâneţi uimiţi. Ti-ranii, în starea lor de astăzi, au apucat zăbala între dinţi şi aşa o ţin. Dar voi, vă-zând aceste lucruri, să nu cumva să deznădăjduiţi. Multora Allah le-a dat răgaz şi chiar le-a zis "mâncaţi, beţi, trăiţi! ". Dar apoi v-aţi uitat şiu aţi văzut că i-a prins şi şi-a terminat treaba.

Priviţi în jurul vostru şi veţi vedea clar privelişti concrete. Sodoma, Gomo-ra, Pompeiul sunt numai trei exemple. Cine ştie încă câte astfel de pilde mai există drept martori cu probe în faţa legilor divinităţii, dar pe care noi nu le ştim sau le-am uitat.

Ce ne trebuie ca să mergem mai departe? Pe aceste pământuri pe care trăim acum, pe timpuri se afla Imperiul Otoman. Nici prin vis nu-ţi trecea că ar putea să cadă. Această cădere, la care nu se gândea nimeni, astăzi fiind un sim-ţământ dureros, ce a săgetat inimile, nu a scăpat fără să fie menţionat de memo-ria istoriei. Astăzi, într-o ţară mică, o mână de oameni se luptă să-şi apere exis-tenţa şi avuţiile între graniţele fixate de pactul de înţelegere, iar curentele ticăloa-se interne şi externe consideră prea mult şi acest drept al lor la viaţă…

Legea care nu se schimbă spune: "Iată ce înseamnă să fii prins de Allah!" Adevăraţii istorici şi politicieni se vor folosi mult de exemplele oferite de legea ne-schimbată a Celui Drept şi de exemplele din cimitirul istoriei. Poate aceste avan-taje vor face ca aceste exemple să rămână vii de-a lungul secolelor. Noi, aşa cum până acum am încredinţat multe probleme giuvaerului cuvintelor Lui, ce ne înfrumuseţează orizontul, şi de această dată îi încredinţăm elucidarea acestui hadis şi trecem la un alt hadis. Mesagerul lui Allah porunceşte:

21. Şapte grupuri sub umbra celui de-al nouălea cer

"Allah va lua sub umbra Sa protectoare şapte oameni în ziua în care nu vor avea minic decât umbra lor (în ziua de apoi). Primul va fi imamul cel drept, cel de al doilea va fi tânărul care şi-a petrecut viaţa sub bucuria rugăciunii, cel de-al treilea va fi cel care şi-a legat sufletul de moschei. Din a patra grupă vor face parte doi oameni care s-au iubit pentru Allah, pentru Allah au fost împreună şi tot pentru Allah s-au despărţit. Al cincilea este acel om, care zicând "Eu am teamă de Allah, se opune mrejelor unei femei frumoase şi de rang, al şaselea este acela care tâinuie ceea ce dăruieşte celui din stânga, ca să nu afle cel din dreap-ta. Al şaptelea este acel om, care, atunci când este singur, îşi aminteşte de Allah şi ochii i se umplu de lacrimi."^[44]

Iată, cele arătate mai sus sunt chestiuni importante privind voinţa umană; unele dintre ele sunt dificile de îndeplinit, iar altele constituie adevărate piedici pentru sufletul uman. Omul, dacă reuşeşte să scape de unele piedici, în schimb, oricând poate să se împiedice de altele. De aceste capcane ucigătoare poţi scă-pa numai prin protecţia şi milostenia lui Allah, numai astfel poţi îndeplini cu suc-ces obligaţiile severe, care uneori depăşesc puterile umane. Dar cel mai impor-tant lucru este să acorzi atenţia cuvenită voinţei. Toate acestea se pot înfăptui prin dinamica relaţiei strânse cu Allah.

Iată, cuvântul Profetului, de care am amintit mai sus, întotdeauna s-a aflat printre noi şi prin segmentul comunităţii divine, care a consolidat puterea legăturii cu Allah, ne prezintă unitatea conştiinţei căutată de mult în utopii şi negăsită vreodată.

Da, în ziua în care soarele va lua locul norilor şi va pârjoli totul, şi atunci când creierul va fierbe şi transpiraţia va ajunge până în gât, şi când toate motiva-ţiile se vor epuiza şi se vor întoarce împotriva oamenilor, în ziua aceea nu va fi o altă protecţie decât ocrotirea şi încurajarea Celui Drept. Aici nu este important dacă această umbră este umbra celui de al nouălea cer sau altceva, important este faptul că ordinea pe care o ştiam noi s-a schimbat, balanţele s-au dereglat, cerul şi pământul s-au metamorfozat.

Este clar că, în ziua aceea nimeni nu va sprijini pe nimeni, că ocrotirea şi sprijinul nu vor ajuta la nimic. În ziua în care se vor stinge vocile, când sufletul va ajunga până în gât, când privirile se vor înceţoşa, cine pe cine poate să ocroteas-că?..

Da, în ziua aceea va fi un singur refugiu şi acela va fi umbra ocrotirii lui Allah, iar cei care vor beneficia de această umbră, vor fi:

a. Acel lider şi şef de stat, care va reprezenta dreptatea şi echitatea prin respectarea sarcinilor asumate şi va fi conştient de responsabilitatea sa în lume.

b. Bărbatul credincios a cărui dorinţă este mai presus de cerinţele trupeşti, iar inima lui bate pentru credinţă.

c. Tânărul care se consideră robul lui Allah, în perioada în care pasiunile lui sunt stârnite datorită dorinţelor trupeşti.

d. Acei oameni care se iubesc în numele lui Allah, se întrunesc în numele Lui şi când se despart, fac acest lucru în numele lui Allah. Sunt acei eroi, care l-au acceptat pe Cel Drept şi din iubirea pentru El şi-au făcut altar.

e. Cel care întotdeauna îşi duce viaţa cu "frica de Allah" şi "iubirea lui Allah", extraordinar de sensibil în a-şi apăra inocenţa şi onoarea, cumpătat în faţa voluptăţilor şi în faţa ademenirilor egoiste, bravul care alungă astfel de gân-duri spunând "El am teamă de Allah".

f. Acei eroi darnici, care se feresc să se laude cu binefacerile făcute celor din jur, acei oameni care, rupând de la gura lor, dăruiesc şi altora din avuţie şi au grijă ca aceste binefaceri să fie cunoscute doar de Allah.

g. Cei stăpâni pe sentimentele şi inimile lor şi care-şi petrec clipele de sin-gurătate raţional şi reflectând, care îşi manifestă cu ochii în lacrimi sentimentele din inimă, care întotdeauna iau de la Allah puterea voinţei, care frânge şi împrăştie dorinţa de răzvrătire prin voinţa sa teribilă.

Da, aşa cum am expus şi în alte hadis-uri, faptul că, conducătorul care guvernează cu dreptate de pe tronul de lumină are parte de bunăvoinţa Celui Drept; recompensarea tânărului cu mulţumirile Celui Drept, care şi-a traver-sat cu bine tinereţea; luarea sub protecţie divină a bărbatului credincios, care a reuşit să-şi împletească viaţa precum o dantelă între moscheie-casă-activitate; re-compensarea printr-o fericire divină în lumea de apoi a celor care şi-au petrecut viaţa iubind şi fiind iubiţi de Allah, privind universul ca un leagân al prieteniei; respectarea bărbatului devotat, care-şi achită dania. Toate acestea exprimă recompensele din lumea de apoi, indicând temelia unei societăţi ideale.

22. Lumea este un umbrar

Într-un hadis se spune: "Ce legătură am eu cu lumea. Eu sunt pe lume precum un drumeţ care se odihneţte sub umbra unui copac."^[45]

Ce este lumea? Cum trebuie să acţioneze omul în faţa lucrurilor efemere şi temporare? Pentru ce a venit omul pe lume şi încotro se îndreaptă?

Iată temele de bază ale filosofiei, despre care se vorbeşte de secole…Aşa cum s-a văzut, Mesagerul lui Allah, cu o exprimare foarte concisă, a limpezit această chestiune. Aceste probleme şi altele asemănătoare, pe care alţii nu au reuşit să le clarifice în volume întregi, ce formă clară capătă în comunicările Mesagerului lui Allah! Da, întregul univers este uimit de profunzimea expunerilor Sale.

23. Cinci lucruri care n-au fost date predecesorilor

"Sunt cinci lucruri care mi-au fost date mie şi care n-au mai fost date nimănui înaintea mea. Am fost onorat (cu ajutor divin) de a inocula frică (în inima duşmanului) de la o distanţă de o lună. Întregul pământ a fost transformat pentru mine în loc de namaz şi un simbol al curăţeniei prin abluţiune. Cu acest prilej, toţi cei care înţeleg timpul namaz-ului de la dreptcredincioşii mei, să facă namaz ori-unde s-ar afla.Trofeul de război, care n-a fost considerat ca ceva permis (helâl) celor de dinaintea mea, a fost considerat permis pentru mine . Mie mi s-a dat dreptul de protecţie. Prorocii care au fost trimişi înaintea mea, au fost trimişi numai pentru poporul lor .Dar eu am fost trimis pentru toată omenirea ca mesager."^[46]

Allah a acordat ajutor tuturor, în sens general, şi în mod special, comunităţii şi fiecărui profet. Pentru Măritul Adam (Adem) şi fiii săi a dat puritate şi onoarea numelor; pentru Măritul Noe (Nuh), străduinţă, trăinicie şi măreţie; pentru Măritul Avraam (İbrahim), onoarea de a fi tatăl multori proroci, credinţă în unicitatea lui Allah; pentru Măritul Moise (Musa), învăţământ, educaţie, ştiinţele sociale, şi în acest sens, capacitate intelectuală; pentru Măritul İisus (İsa), blândeţe în relaţiile umane, răbdare şi tenacitate, mărinimie şi iubire; pentru Domnul timpului şi spaţiului, Măritul Muhammed (s.a.s) şi dreptcredincioşilor Săi, voinţă, înţelepciune, egalitate, conciliere, solidaritate prin unire şi calitatea de a fi universal, ca un adaos la tot ceea ce s-a acordat tuturor predecesorilor Săi.

Se poate afirma că, religia islamică, în raport cu celelalte religii, este mai ceremonioasă, mai plăcută, mai înaltă, mai spornică şi mai umană. Şi acest lucru se consideră a fi una dintre caracteristicile sale universale.

Însă hadis-ul pe care l-am pomenit mai sus, abordează într-o manieră mai vie personalitatea Profetului İslamului şi mesajul Său universal.

În timp ce această religie universală şi mesajul ei sfânt şi primii mesageri răspândeau acest sistem universal în cele patru zări ale lumii, ei dădeau dovadă de inteligenţă în cunoaşterea îndatoririlor şi responsabilităţilor lor.

Pentru a acapara lumea întreagă, ei alergau de la un front la altul, luptau în numele lui Allah, îşi puneau toată strădania în scopul ajungerii în rai şi de a vedea "Bunătatea lui Allah" (Cemâlullâh) şi nu-şi precupeţeau viaţa în lupta pentru cauză. Ei se înflăcărau cu dorinţa de a fi aproape de Allah şi se străduiau pentru a înfăptui califatul în lumea întreagă .

Nimeni nu avea forţa necesară, în afară de ei, de a-şi duce viaţa pe o astfel de orbită. Pentru cei care abordează credinţa adevărată, ce armă groaznică, ce cetate binemeritată!

Faptul că pământul a ajuns un lăcaş de rugăciune pentru reprezentanţii acestei religii, că orice musulman care doreşte în orice loc să-şi exercite mărtu-ria de credinţă fără să aibă nevoie de un templu, toate acestea constituie o di-mensiune a religiei islamice de a fi universală.

Faptul că, pentru a putea continua îndatorirea de a face jihad până în ziua de apoi este necesară legitimitatea prăzii de război, aducerea la un nivel de să-nătate a tuturor şi faptul că fiecare profet a fost trimis poporului ca un mesager special, demonstrează clar existenţa acestui lucru.

Trăsăturile specifice ale acestui hadis sunt:

a. Profeţia şi mesajul venit odată cu ea sunt o asemenea binefacere încât, nu se pot obţine prin multă muncă şi strădanie.

b. Aceste cinci calităţi sunt specifice numai lui Muhammed (s.a.s) şi nu au fost date nici unui alt profet.

c. A inocula frică în inima duşmanului de la o anumită distanţă este o ma-nifestare a stării profetice şi este o ofertă divină pentru cei care trăiesc în acea zonă.

d. Aşa cum faptul că cultul religios nu era legat de oamenii religiei şi de temple, arată dimensiunea universală a islamului, exprimă oriunde şi oricând facilitatea de a intra în relaţii cu Cel în numele căruia se face ruga, prin mijlocirea Celui care crează făpturi. O altă particularitate ce vine odată cu mesajul İslamului este că, şi pământul are calităţi purificatoare ca şi apa.

Nu ştiu dacă mai trebuie să stăruim asupra importanţei spălării în İslam şi asupra calităţii purificatoare a apei şi că pământul poate fi o alternativă…

e. Trofeul de război nefiind interzis, această problemă constituia un exa-men al timpului, iar în perioada Domnului nostru, odată cu depăşirea particulari-tăţilor ce impuneau interzicerea, trofeul de război devine sursa principală pentru jihad până în ziua de apoi.

Pentru oamenii care şi-au dedicat viaţa pentru această cauză, prada de război va fi un mijloc de subzistenţă, o primă râvnită, o destabilizare a frontului inamic din punct de vedere material, pentru a slăbi duşmanul şi a nu-i da prilej de reorganizare.

f. Faptul că intrevenţia pentru iertarea păcatelor este dreaptă, că toată lumea poate fi ocrotită cu voia lui Allah şi faprul că marea intervenţie din ziua de apoi, care interesează pe toată lumea, în măsura în care se iau în considerare caracterul, conţinutul şi calitatea, toate acestea reprezintă binefacerile Lui şi fac parte din caracteristicile Lui. Şi pentru noi desigur că este un prilej de mândrie şi bucurie.

g. Trimiterea profeţilor anteriori pentru un cadru restrâns de triburi şi po-poare şi trimiterea Sultanului Profeţilor ca mesager pentru întreaga lume şi chiar pentru întreaga existenţă, sunt indicii asupra faptului că această mare profeţie, care interesează pe toţi, va continua până când va exista lumea.

Iată, încă un şirag de cuvinte împletite în jurul unei cauze colective, prin puterea exprimării.

24. Drepcredinciosul este un om responsabil

"Fiecare dintre voi este un păstor (râi) şi sunteţi responsabili de cei pe care-i aveţi în grijă. Conducătorul statului este ca un păstor ce răspunde de cei pe care-i conduce. Fiecare persoană este păstorul familiei şi răspunde de ea. Femeia păstoreşte gospodăria bărbatului şi are responsabilitatea de a veghea asupra ei. Slujitorul este păstorul avuţiei stăpânului său şi este responsabil de ea. Toţi sunteţi păstori şi răspundeţi de ceea ce păstoriţi."^[47]

Cuvântul "râî " are semnificaţia de a supraveghea, de a proteja. I se spune păstorului "râî ", deoarece are obligaţia de a duce animalele să pască în locurile cele mai sigure, cele mai prielnice, să se preocupe ca ele să nu fie expuse atacu-lui fiarelor sau la alte primejdii şi îndeplinind această sarcină sfântă, să stea de-parte de pasiuni ticăloase, păstrându-şi puritatea caracterului şi prin mărinimia pe care o are faţă de turma sa, prin simţul profundei compasiuni, să se întristeze de necazurile lor şi să se bucure pentru realizări.

Iată că, într-un cuvânt, o asemenea relaţie între conducătorul statului şi cetăţean pote fi un subiect de discuţie. Conducătorul statului şi reprezentanţii lui în diferitele domenii sunt responsabili, conform funcţiilor lor, să-i supravegheze pe cei din subordine, să le împărtăşească necazurile şi bucuriile, să le asigure un viitor fericit…

Relaţia dintre capul familiei şi membrii ei face subiectul aceleiaşi chestiuni. Capul femiliei este răspunzător în primul rând de subzistenta, veşmintele şi stabi-lirea într-un loc potrivit a familiei, apoi de instruirea şi educaţia copiilor, de convie-ţuirea armonioasă a membrilor familiei, de garantarea fericirii pe lume şi în lumea de apoi.

Aceeaşi situaţie este de dorit şi în cadrul relaţiilor dintre femeie şi bărbat. În conducerea treburilor casnice, în apărarea avutului şi a onoarei sale, femeia este responsabilă precum un păstor care răspunde de turma sa.

Situaţia de a apăra şi păzi se aplică şi în cazul unui slujitor, care are de ocrotit avuţia stăpânului său, a unei odrasle, care are de apărat avuţia, cinstea şi onoarea părinţilor. Toate aceste situaţii au legătură cu ideea de a proteja, de a avea responsabilitate.

Se poate spune că, în privinţa religiei, nu există nici o responsabilitate de cârmuitor. Pe de o parte toată lumea este păstor, pe de altă parte, atinge gradul de conducere dirijată. Chiar dacă pentru un păstor nu există o conducere dirijată, el are totuşi responsabilităţi. Da, toată lumea are obligaţia de a-şi proteja propria persoană, mintea, sentimentele şi toate organele, ca pe ceva încredinţat.

İslamul, în cadrul tuturor sistemelor şi religiilor cunoscute, este unica lege a vieţii, care determină responsabilităţile fiecăruia, până la cele mai mici detalii şi le proclamă, începând de la conducătorul statului, până la slujitorul din casele noastre, şi, mai ales, într-o perioadă în care încă nu se întrezăreau visele democraţiei. În această privinţă nu există un alt sistem care să rivalizeze cu İslamul.

İslamul spune despre Profet că este "conducător de stat responsabil" şi îi înşiră una câte una responsabilităţile, limitele lor, îndatoririle şi sarcinile…amin-teşte de responsabilităţile femeii şi bărbatului, trasându-le sarcini precise în dife-rite domenii…se referă la responsabilităţile pe care le au părinţii faţă de copii, copiii faţă de părinţi, atrăgând atenţia asupra drepturilor şi obligaţiilor ambelor părţi…şi, dacă s-ar lua în considerare evoluţia vieţii, deschizând problema drep-turilor şi obligaţiilor muncitorilor, oferă soluţii unei probleme sociale cu mult înainte de tulburările sociale din istoria omenirii.

Până acum am amintit unele dintre drepturile şi obligaţiile reciproce ale conducătorilor de stat şi ale cetăţenilor, apoi drepturile copiilor şi părinţilor, ale femeii şi bărbatului, ale muncitorului şi patronului; iată o exprimare în trei-cinci cuvinte a atâtor probleme, care ocupă un loc voluminos în cărţile de jurispruden-ţă, în broşurile de logică şi educaţie, în operele sociologice şi de drept.

25. Unele lucruri interzise

"Allah v-a interzis nesupunerea faţă de mame, îngroparea de vii a copiilor de sex feminin, neplata (drepturilor şi datiriilor care trebuiesc plătite), acceptarea (unor lucruri fără să ai dreptul). A socotit respingătoare bârfa, clevetirea, întrebă-rile peste măsură, consumarea avuţiei (risipirea ei)."^[48]

Nesupunerea faţă de mame

Nesupunerea faţă de mame se explică prin cuvintele "a te răscula împotri-va mamei" (ukuk-u ümmehât) şi înseamnă un copil care se ridică împotriva ma-mei, o lasă singură, întrerupând toate relaţiile juridice dintre ei.

Şi nesupunerea faţă de tată este în aceeaşi măsură interzisă, dar mentio-narea numai a mamei se datorează faptului că, femeile au nevoie de protecţie, ele au unele neajunsuri, sunt mai afectuoase şi, din cauza naturii lor delicate şi fragile, sunt mai impresionabile, fiind afectate mai mult.

În acelaşi timp, luând în considerare faptul că tatăl are aceleaşi drepturi ca şi mama, nesupunerea arătată tatălui este tot o revoltă, dar nu se poate compara nicicum cu acţiunile îndreptate împotriva mamei.

Îngroparea de vii a pruncilor de sex feminin

Îngroparea de vii a pruncilor de sex feminin în epoca ignoranţei este redată în hadis-uri. În epoca ignoranţei, în locuri determinate şi în anumite segmente ale comunităţii, când majoritatea pruncilor născuţi era de sex feminin, aceştia erau îngropaţi de vii. Acest obicei crud era practicat de unii dintr-o absurdă râvnă ignorantă, de alţii datorită vieţii strâmtorate sau îngrijorării membrilor clanului ca nu cumva avutul să treacă în mâinile altora prin mijlocirea fiicelor lor. Oricare ar fi pricina pe care se bazează, oricare ar fi motivul acestui lucru, era o cruzime şi trebuia neapărat preîntâmpinată şi a fost prevenită, iar în direcţia preîntâmpinării, în Coranul cel Sfânt şi în Tradiţii Adevărate sunt porunci suficiente.

Trădarea încrederii

Neplata drepturilor şi datoriilor care care trebuiau efectuate este exprimată prin cuvântul "a nu plăti"; cererea şi luarea prin diferite căi a unor lucruri interzise este exprimată prin cuvântul "a cere, a lua". Amândouă, adică nedarea unui lucru care trebuia dat şi luarea unui lucru care nu trebuia luat, sunt interzise şi această trăsătură a interzisului se aplică şi în cazul nesupunerii faţă de părinţi, a îngropării de vii a pruncilor de sex feminin.

În acelaşi timp, primul din aceste cuvinte trebuie înţeles prin nerespecta-rea de către individ a promisiunilor făcute săracilor, ca dania, pomana şi alte ajutoare, iar al doilea cuvânt însemnă să cerşeşti.

Să facem un pas înainte din punctul în care ne aflăm şi să relevăm faptul că primul cuvânt înseamnă nerecunoaşterea drepturilor prin uzurparea lor, ne-plata cecurilor şi a chitanţelor, şi de acolo, până la falsul faliment şi tot felul de speculaţii, toate câştigurile căpătate prin căi ilegale şi apoi, neînlăturarea acestor nedreptăţi, chiar şi luarea de dobândă pe nedrept.

Al doilea cuvânt înseamnă a merge de la simplul cerşit până la folosirea sentimentelor religioase şi patriotice ale poporului, de acolo la revendicările oficial-neoficiale asupra dreptului la câştig ale unor grupuri de uzurpatori şi, de acolo, la organizaţiile mari sau mici de mafioţi, care prin mii de căi păgubesc ma-sele, despuindu-le.

În acest scurt dar cuprinzător hadis, sunt abordate chestiuni precum: înde-părtarea copiilor de părinţi, care renunţă să-şi mai viziteze părinţii şi rudele, atitu-dinea neîndurătoare a părinţilor, care uită de afecţiunea şi mărinimia din suflet; într-o comunitate, care este considerată o mare familie, unele persoane egoiste ies în faţă şi punându-şi interesele personale deasupra valorilor, zdruncină ordinea socială prin ideile lor eronate despre încredere, siguranţă, dreptate şi echitate. Toate acestea după ce au fost declarate interzise, se face referire la trei chestiuni deasemenea interzise: bârfa; punerea de întrebări atunci când nu este cazul sau aducerea cerşetoriei în stadiu de meserie; cheltuirea şi risipirea avutului.

Bârfa, clevetirea

"Kil ü kal " înseamnă bârfă. Lăsând la o parte originea cuvântului, dorim să ne oprim asupra conţinutului. Bârfa înseamnă multă vorbărie, discuţii inutile, vorbe fără rost, cuvinte care nu au nici o importanţă.

Acest mod de a vorbi este o boală socială a unei comunităţi fără orizont, cu oameni leneşi şi inconştienţi, chiar dacă se referă la turcescul "laklâkiyat" (cuvinte goale), sau la soiul de lucruri ce nu sunt necesare, sau la specia decla-raţiilor interzise, conform nivelului social şi extinderii câmpului de difuzare a bâr-felor (prin ziare, reviste, radio şi televiziune). Oricâte lucruri respingătoare, mur-dare există, considerate de İslam ca făcând parte dintre păcate, germinează în stufărişul bârfei. De aceea, Mesagerul lui Allah, include în rândul celor trei lucruri înşirate şi faptul de a vorbi sau a nu vorbi şi zice: "Cine crede în Allah şi în ziua de apoi, să nu-şi chinuiască vecinul! Fiecare persoană care crede în Allah şi în ziua de apoi, să fie ospitalier cu musafirii! Toţi cei care cred în Allah şi în ziua de apoi, să spună lucruri de bun augur sau să tacă…!

Multe întrebări

Cuvintele "kesretu's-süal " se pot interpreta prin: a pune întrebări când nu trebuie sau a cerşi când nu este nevoie, chiar a face din cerşit o meserie. Amân-două acţiunile sunt ruşinoase, de neacceptat, dăunătoare. Aşa cum în Coranul cel Sfânt şi în Tradiţiile Adevărate este condamnat faptul de a cerşi fără să fie necesar acest lucru, tot astfel, a pune întrebări tot timpul este dispreţuit, iar oa-menii sunt orientaţi să înveţe cu orice ocazie lucruri care sunt în folosul lor.

Cu toate acestea, în Coranul cel Sfânt cuvintele sunt împărţite în două categorii, acceptate şi neacceptate. Ca exemplu pentru lucrurile acceptate şi necesare putem da versetul: "Ei Te întreabă pentru ce anume să facă danii! " (Bakara [Vaca], 2 / 215). Iar pentru întrebările neacceptate şi care nu sunt bine-venite, versetul: "Ei Te vor întreba despre duh." (İsra [Călătoria nocturnă],17/85).

Între două răspunsuri pentru: a întreba sau nu, a cerşi sau nu, a suporta sau nu o necesitate, a face sau nu o sursă dintr-o necesitate, se poate trage o linie, acestea luându-şi locurile deasupra sau dedesubt ca necesare, interzise sau contradictorii. Consider că este potrivit ca, aceste două chestiuni ce par se-parate, să fie analizate împreună, căci ele converg spre unicitate.

"İzaatel-mal " se poate explica prin: cheltuirea şi împrăştierea avuţiei, fără a urmări vreun avantaj material sau spiritual, lumesc sau dincolo de lume. Aceas-ta este o boală personală şi socială. Da, risipirea de către om a propriei avuţii în locuri nepotrivite chiar dacă se vede ca o pagubă care aparţine doar individului, dar dacă ne referim la avuţia naţională, este o preocupare a întregului popor.

Punctând şi această ultimă chestiune economică, care solicită destul de multă importanţă în zilele noastre şi se pare că şi în viitor, dorim să amintim faptul că, Sultanul Cuvântului, în cuvintele pe care le alegea şi le folosea, căuta profunzime şi amplitudine.

26. Binele, binefacerea (İhsan)

"Binefacere înseamnă să te supui lui Allah, ca şi cum L-ai vedea…"^[49]

Să-ţi întregeşti credinţa cu İslamul, să trăieşti la polul binefacerilor İslamu-lui, este deviza musulmanului desăvârşit. Atingerea de către dreptcredincios a unei existenţe superioare prin credinţă şi İslam şi o binefacere care răsplăteşte dreptul ajungerii la acest punct, constituie o deosebită binefacere, în afara surpri-zelor, pe care "Ochii nu le-au văzut, urechile nu le-au auzit şi inima nu şi-a amin-tit."^[50] De altfel, în Coran se spune: "Oare răsplata binelui poate fi altceva de-cât binele?" (Rahman [Milostivul], 55 /60).

Dar, binefacerea robului, în măsura profunzimii, se manifestă sub forma sincerităţii, buneicuviinţe, a respectului şi temerii, iar binefacerea lui Allah, con-form măreţiei şi bogăţiei Sale, constă în înflăcărarea inspiraţiei robului prin dota-rea inimii lui cu credinţă; informarea lui asupra adevărului lucrurilor, ridicându-i vălul de pe ochi; să-l determine să vorbească cu înţelepciune, ferindu-i gura de cuvinte fără sens.

Drepcredinciosul care ajunge în punctul unde se întredeschide vălul asup-ra existenţei, are impresia că-L vede "întreg şi sănătos" (bîkem u keyf), numai că: "Văzul nu poate ajunge la El, dar El poate cuprinde vederea." (En'âm [Ani-malele], 6 / 103).

Dreptcredinciosul, fiind încredinţat că L-a văzut, va fi uimit de măreţia faptului că a fost văzut de către El şi aşa cum visează plăcerea minutelor mesei (iftar) din timpul postului şi întâlnirea cu prietenii, tot aşa are impresia că L-a văzut.

Da, robul simte plăcere atât din faptul că L-a văzut pe Sultanul Eternităţii şi Veşniciei, şi mai ales că a fost văzut de El şi îndeplineşte cu bucuria credinţei până şi cea mai mică însărcinare.

Iată, o mică portiţă întredeschisă spre cuvintele profetului! Iată, sfinte trei-cinci cuvinte precum un giuvaer…şi iată, vastul cuprins ce nu încape în volume!

Iată, o picătură din mare, o rază din soare şi strălucirea stelelor. Să te op-reşti asupra cuvintelor Celui cu numele onorat Ahmed (Hakîkat-I Ahmediye), care sunt precum o oglindă strălucitoare şi să încerci să interpretezi valoarea lor, este o acţiune a celor neştiutori. Şi noi suntem în situaţia de a fi arătat lipsă de respect cu bună ştiinţă; de aceea, căutăm refugiu în Allah şi cerem iertare pentru îndrăz-neala noastră.

Am explicat şi faptul că, de la început am dorit relevarea întregii dimensi-uni a luminoaselor cuvinte, dar am fost depăşit şi acum suntem în aşteptarea apariţiei iscusinţei. Cu toate acestea, dacă am încercat să analizăm unele aspec-te ale hadis-urilor, am făcut-o doar asupra câtorva cuvinte luminoase din largul cuprins al hadis-urilor şi acest lucru a fost posibil doar în legătură cu profunzimea conţinutului, a exprimării solide şi puterii comunicării. Şi încă printr-un limbaj necizelat…

Doresc să ne ierte Allah, iar cei care vor citi, să ne treacă cu vederea lipsurile.