Sensul general al cinstei

1. Sensul lexical şi consacrat al cinstei

Una dintre caracteristicile profeţilor este inocenţa, faptul că ei sunt lipsiţi de păcate. Acest lucru noi îl numim "cinste". Ca terminologie religioasă, cinstea, puritatea înseamnă protejarea profeţilor de toate păcatele mari sau mici, datorită binefacerii Celui Drept. Adică Allah (cc) nu-i dă prilej să comită păcate robului său, trimis a deveni profet şi El nu va permite ca profeţii să comită păcate.

Acest cuvânt este specificat în Koranul cel Sfânt cu diferite ocazii. Putem da câteva exemple: Atunci când Măritul Noe (as) se adresează fiului său: Fiule, vino şi tu împreună cu noi pe corabie!, acesta îi dă următorul răspuns: Mă voi adăposti pe un munte care mă va feri de ape. Verbul "a proteja" din acest verset are rădăcina în cuvântul "A-S-M (âsım)" şi are acelaşi înţeles ca "cinste". În răspunsul său, Măritul Noe (as) spune: Nimeni, astăzi, nu va scăpa poruncii lui Allah afară de cel pe care El îl va milui. (Hud[Hud], 11/43).

Cuvântul "âsım"(cinstit) este folosit cu înţelesul de "masum"(inocent), dar acestea nu diferă unul de altul. Cele două cuvinte au aceeaşi rădăcină, primul însemnând "cel care ocroteşte", iar al doilea, "cel ocrotit". Despre cinstea şi puritatea lui Iosif, Zeliha spune: Eu m-am legat de el, însă el a rămas curat. (Yusuf[iosif], 12/32).

Versetul: Legaţi-vă toţi cu tărie de legământul lui Allah! Nu vă împărţiţi! Amintiţi-vă de harul lui Allah asupra voastră! Când eraţi vrăjmaşi, El v-a unit inimile şi v-aţi făcut, prin harul Lui, fraţi. Eraţi pe buza unei prăpastii de foc, iar El v-a izbăvit de ea." (Âl-i İmran[Neamul lui Imran], 3/103), îndeamnă oamenii să fie legaţi de Allah şi să nu se rupă de El. Cel care se leagă va fi ferit de cădere şi deviere.

Versetul: Allah te va ocroti de oameni. (Mâide[Masa], 5/67), are aceeaşi semnificaţie.

2. Orice profet este inocent

Toţi profeţii sunt inocenţi. În vieţile lor nu poate fi subiect de discuţie o abatere intenţionată. Ei sunt oameni de excepţie, creaţi a fi aleşi şi sfinţi. Ei sunt aleşii aleşilor nu dintre cei buni, ci dintre cei mai buni, precum se zice în versetul: Allah a ales trimişi dintre îngeri şi dintre oameni. (Hacc[Pelerinajul], 22/75)

În întrega lor viaţă, profeţii nu au umbrit cu nimic statutul lor de aleşi şi sfinţi.

Profeţii au o natură pură, un spirit sublim, o raţiune sănătoasă şi inima curată. Ei au parte de toate binefacerile lui Allah(cc), în ei se cristalizează toate însuşirile ce pot fi sesizate în existenţa lor. Sunt entităţi ce reflectă razele soarelui; în inimile lor lumina nu se frânge, iar culorile nu se schimbă.

Da, aşa este şi logic aşa trebuie să fie. Deoarece profeţii se află printre noi având misiunea de a comunica. Scopul existenţei lor este numai şi numai de a comunica. Ei sunt primii interlocutori ai poruncilor Celui Drept, având misiunea de a le transmite oamenilor. Dacă profeţii n-ar fi stăpâni pe un spirit limpede, nu ar fi în stare să transmită mesajele divine aşa cum sosesc ele. În acelaşi timp, revelaţia divină s-ar izbi de însuşirile lor netransparente, de inimile lor nesigure, de conştiinţa lor impură. Astfel, va dispărea şi însuşirea favorabilă voinţei şi poruncii Celui Drept.

În acelaşi timp, pentru a ne transmite taina referitoare la Persoana Fericită şi Sfântă, profeţii vor îndeplini sarcina unei oglinzi. Această oglindă trebuie să fie foarte curată, încât adevărurile pe care le reflectă în conştiinţe să nu fie înşelătoare.

Toate preceptele religioase referitoare la credinţă, convingere şi practică omul le învaţă prin intermediul profeţilor. Oamenii trebuie să vadă că ei au o credinţă desăvârşită, încât să le poată obţine în mod firesc fericirea lumii de azi şi a lumii de apoi. Dacă cei care-i călăuzesc pe oameni ar păcătui, cum li s-ar permite acest lucru? Pentru ei firescul este legat de ideea omului de a găsi calea spre dreptate. A păşi după oamenii care ar putea comite abateri contravine acestei idei a omului.

Nu, nici un profet nu a păcătuit şi toţi au trăit cea mai frumoasă, cea mai desăvârşită viaţă prin acţiunile şi comportamentul lor, fără a schimba direcţia. Ce greu este să crezi că un om, care nu are capacitatea de a ajunge în rai, ar putea să-i ia de mână pe alţii şi să-i ducă în rai. Da, Cel Drept i-a trimis pe profeţi în vederea pregătirii oamenilor de a ajunge în rai.

Luând în considerare inocenţa profeţilor, dacă ar fi să facem o comparaţie între religia ce se sprijină pe revelaţia divină şi sistemele şi teoriile omeneşti, desigur că ne atrage atenţia superioritatea religiei.

Desigur că, înainte de a primi misiunea profetică, profeţii au avut un ideal şi acest lucru nu a reprezentat un inconvenient în desemnarea lor. Mesagerul lui Allah, înainte de a primi misiunea profetică, aflându-se pe Muntele Luminii, avea palpitaţii legate de idealurile sale, frământându-se pentru eliberarea omenirii. Da, El avea un ideal şi un scop şi anume, eliberarea oamenilor din mocirlă. Numai că, aici exista o limită. Reţeta eliberării omenirii nu o deţinea El. Această reţetă urma să vină de la Cel Drept prin canalul revelaţiei. Iată, calea idealismului este cu totul alta decât calea revelaţiei. Prima este omenească, iar a doua, divină. Iar profetul care va fi împovărat cu sistemul divin, trebuie să fie stăpân pe o structură spirituală cu totul diferită de a celorlalţi idealişti.

Nu pot trece mai departe fără a sublinia următorul fapt: Cum se face că, profeţii s-au separat de idealişti şi au fost înzestraţi cu inocenţă. Dacă este aşa, şi comunitatea corespunzătoare unui profet trebuie să aibă aceeaşi structură şi inocenţă. După părerea mea, aceasta este caracteristica prin care profetul îşi deosebeşte comunitatea de celelalte grupuri.

Fără îndoială că, fiecare om trebuie să aibă un ideal. Oamenii fără un ideal nu au un scop şi o direcţie în viaţă. De aceea, un maestru al cuvântului zice: Dacă n-ar exista un ideal sau dacă ar interveni neglijenţa şi comoditatea, raţiunea s-ar transforma în eu.^[1]

Inocenţa şi lipsa de păcate a profeţilor au devenit stări normale pentru ei, ajungând o dimensiune a structurii lor. Pe suprafaţa lunii sau a soarelui se găsesc unele pete negre, dar în sufletul unui profet nu poate exista nici umbra unui păcat.

Dacă un sfânt ar comite un păcat, de exemplu, ar spune un cuvânt neadevărat, acel sfânt toată viaţa lui va suporta chinul conştiinţei. Pe când, prin absurd, un asemenea cuvânt dacă ar ieşi din gura unui profet, chinul conştiinţei lui va continua până la judecata de apoi. De aceea, Măritul Avraam (as) îi trimitea la Măritul Moise (as) pe cei care doreau să fie protejaţi de suferinţe în ziua de apoi, vina lor fiind trei propoziţii de cuvinte jignitoare pe care le rostiseră în viaţă.(un cuvânt jignitor nu înseamnă o minciună; noi deseori rostim asemenea cuvinte).^[2]

Da, conştiinţa Lui şi a tuturor profeţilor este sensibilă şi închisă în asemenea măsură la păcat.

Noi, gândind să analizăm această temă, doream să relatăm despre inocenţa Profetului nostru. Numai că, toţi profeţii, după exprimarea Mesagerului lui Allah, sunt "Ebnâü allât", adică fiii aceluiaşi părinte. Da, toţi sunt copii crescuţi sub educaţia unui tată. De aceea, noi nu putem trece mai departe fără a aborda pe scurt inocenţa tuturor profeţilor. Mai mult, ne vom strădui, sub spectrul luminos al Coranului, să aducem în faţa ochilor calomniile celor care vor să-i împroaşte cu noroi, prin mijlocirea unor cărţi mincinoase, pe cei de talie excepţională şi cu spirit înalt, incluzându-i în tematica studiată. Aşa cum am relatat mai sus, tema noastră principală este inocenţa Mesagerului lui Allah.

Da, toţi profeţii sunt inocenţi, dar Măritul Mohamed Mustafa (sas) este inocenţa personificată. Deoarece această însuşire a Lui a fost plămădită cu binefacerile divine şi în oglinda Lui sufletească străluceşte mereu Allah (cc). Acest spirit stăpân pe o asemenea însuşire şi pe un asemenea suflet, desigur că va fi inocenţa în persoană…

Pentru o cauză specială şi foarte mare, Allah (cc) a ales oameni speciali şi aceştia sunt profeţii. Datorită poziţiei lor speciale, Allah (cc) i-a protejat în mod special. Acest lucru înseamnă înzestrare cu însuşiri precum cinstea şi inocenţa. Deoarece ei întotdeauna trebuie să-şi protejeze înalta şi pura lor poziţie, încât să devină călăuze şi imami pentru întreaga omenire. Tunicile şi turbanele lor să fie ferite de tot felul de murdării, încât ochii celor care sunt în situaţia de a lua poziţie privind spre imam să nu se ocupe cu altceva. Profeţii sunt garanţii drumului călăuzitor al omenirii spre acceptarea de către divinitate. Allah nu acceptă nici cel mai mic păcat. Cineva care nu are acordul lui Allah, cum poate să-i facă pe alţii să fie acceptaţi? Acest lucru este imposibil. Dacă este aşa, nu este posibil ca profeţii să comită păcate.

3. Profeţii nu sunt vinovaţi de păcate mari sau mici

În opinia maselor, profeţii sunt feriţi atât de păcatele mici, cât şi de cele mari. Ei nu pot fi vinovaţi de cel mai mic păcat. În primul rând, unele greşeli şi abateri atribuite profeţilor nu sunt păcate; în al doilea rând, aceste abateri au survenit înainte de a deveni profeţi. În ambele situaţii, profetul este inocent pentru că este profet. Greşelile denumite "zellât" sunt în legătură cu poziţia şi atitudinea lor. Adică aceste greşeli nu sunt pentru oameni normali şi de rănd, ci sunt considerate greşeli atribuite celor mai apropiaţi de Allah (cc).

Ca urmare, sunt convins că, aprecierea sensului acestor greşeli ce au legătură cu poziţia lor să nu fie greşită, considerându-se o problemă obişnuită.

Ei cum să nu fie inocenţi şi să facă greşeli, când noi, în dimensiunea noastră omenească, pentru oamenii pe care îi numim funcţionari într-un loc de două parale, cerem recomandări. Şi dacă activitatea încredinţată acelei pesoane ar fi o activitate importantă precum profeţia…da, recomandarea lui trebuie să fie cu atât mai importantă. În selectarea oamenilor se procedează cu o asemenea precauţie în chestiuni atât de simple, legate întrutotul de lume şi să nu se acţioneze cu mare grijă, proporţional cu dimensiunea acţiunii în privinţa unei misiuni ce îmbrăţişează atât lumea de azi, cât şi pe cea de apoi? Şi în omul care va îndeplini acea activitate, nu se caută foloase în favoarea acelei activităţi?

Gândiţi-vă că, chiar şi îngerul care urma să transmită revelaţia divină câtre profet, s-a remarcat printre îngeri prin încrederea pe care a câştigat-o şi i s-a încredinţat o asemenea misiune datorită acestei calităţi. În Coranul cel Sfânt se spune despre Arhanghelul Gavriil: Este supus şi credincios (Tevhid[Chircirea], 81/21). El este foarte supus şi ascultător în faţa lui Allah (cc), devotat şi oportun de a trasmite revelaţia. Dacă se caută aceste însuşiri la îngerul care intermediază revelaţia, cum să nu se caute aceleaşi însuşiri la profeţii cărora li se va trasmite revelaţia?

Da, o asemenea misiune sfântă şi atât de pură, Allah (cc) nu o va reprezenta printr-un şarlatan, printr-un hoţ, printr-un duşman al cinstei şi onoarei. Dacă şi oamenii consideră că asemenea declasări ordinare şi greşite sunt respingătoare, cum să se regăsească ele în personalitatea unui profet? Şi cum putem considera oameni pe calomniatorii care atribuie asemenea defecte profeţilor? Da, un om impur nu poate fi repezentantul purităţii şi inocenţei. Asemenea oameni nu pot fi numiţi profeţi. Desigur că, nu putem numi om pe cel care atribuie asemenea defecte unui profet!

Da, profeţii plauzibili trebuie să fie inocenţi. Puritatea şi lipsa de păcate a sfinţilor care şi-au făcut o profesiune de credinţă din a duce povara cauzei plauzibililor profeţi va deveni un ideal în viaţă. Pentru profeţi este mai chinuitor de a păcătui decât de a intra în iad.

A fi pur este foarte important. Când au fost numiţi profeţi, toată viaţa ei şi-au dovedit puritatea. Dacă exceptăm unele cuvinte delirante din cărţile care denaturează adevărul, nu există cineva care să le reproşeze profeţilor vreun păcat. Coranul cel Sfânt i-a apreciat potrivit înaltei lor personalităţi şi întotdeauna i-a prezentat drept monumente de cinste şi puritate. Ceea ce reprezintă în cer Gavriil, Azrâil, Mihail şi İsrâfîl, acelaşi lucru îl reprezintă profeţii pe pământ. Noi ştim despre aceste personalităţi numai ceea ce ne aduce la cunoştinţă Coranul. İbrahim Hakkı ne relatează în versuri despre ei:

Unii au considerat că trebuie ştiute numele profeţilor,
Coranul ne face cunoscuţi douăzeci şi opt dintre ei.
Unul este Adam, altul, İdris, apoi Noe, Hud şi Salih,
Apoi Avraam, Isac, Ismail, cel ce şi-a sacrificat fiul.
Urmează Iacob, Iosif, Su'ayb, Lot şi Ioan,
Apoi Zaharia şi Aaron, Moise, auzitorul Domnului.
Şi David, şi Solomon, Ilie şi apoi Iov.
Unul este Eliseu, iar Isus este Ruhullah.
Unul este numit Zulkifil, altul este profetul Iona,
Ultimul profet, iubitor de dreptate, Măritul Mohamed.
Uzair, Lukman şi Zulkarneyn, mai deosebiţi.
Unii zic că sunt sfinţi, alţii că sunt profeţi.

Toţi aceşti profeţi sunt precum nişte foi albe peste care nu s-a aşternut nici măcar un punct. Tot ceea ce le-a fost scris a fost scris de către Cel Drept cu o mână puternică, cu condeiul destinului, fiind prezentat observării, aprecierii omenirii şi în beneficiul ei.

Aşa cum am menţionat mai sus, unii învăţaţi, chiar dacă au acceptat faptul că profeţii au fost expuşi la greşeli înainte de a primi misiunea profetică, acest lucru nu a trecut mai departe, fiind părerea unui grup restrâns. Majoritatea savanţilor Islamului acceptă faptul că profeţii se feresc să facă greşeli încă din perioada copilăriei. Există multe dovezi care confirmă această idee.

4. Dovezi privind inocenţa profeţilor

În momentul în care Moise îşi exprima recunoştinţa, Cel Drept i-a spus: Eu am trimis asupra ta dragoste ca tu să fii crescut sub ochii Mei. (Taha[Ta Ha], 20/39).

Din acest verset reiese faptul că, prin aducerea Măritului Moise (as) la curtea faraonului, educaţia lui nu a fost lăsată nici pe seama faraonului, nici a mamei lui Moise (as). Allah (cc) l-a instruit personal şi l-a crescut, ca să nu-i apară în faţa ochilor alte închipuiri, ca spiritul lui să nu fie învăluit de idei străine. Un profet crescut sub o asemenea supraveghere nu poate fi decât inocent şi nimic altceva. Începând din copilărie, el este sub supravegherea lui Allah (cc) şi va primi cea mai bună educaţie.

Într-un hadis Profetul nostru zice: Pe toţi copiii nou născuţi îi atinge diavolul. Fac excepţie numai Măritul Isus (a.s) şi mama Sa.^[3]

Atunci când s-a născut Isus, diavolul nu s-a atins de El. Din momentul naşterii, Măritul Isus (a.s) este profetul care a fost luat sub protecţia Celui Drept. Dacă este aşa, cum ne putem închipui că un asemenea profet ar putea păcătui?

De două ori în viaţa sa Mesagerul lui Allah a intenţionat să se ducă la o nuntă, şi de fiecare dată, Cel Drept i-a insuflat o stare de somnolenţă, încât a adormit pe drum.^[4]

Dacă se ducea, probabil că ochii Lui puteau privi lucruri interzise. Deci, Allah (cc) nu-l apropia nici de graniţele unui posibil păcat, protejându-l. În momentele în care aveau loc aceste evenimente, El încă nu fusese investit cu misiunea profetică.

Era încă copil. Muncea ca să ajute la renovarea Kaabei. Căra pietre şi chirpici pentru unchii săi, iar pielea îl ustura. Desigur că suferea din această cauză. Măritul Abbas (r.a) l-a sfătuit să pună greutăţile întâi în poală, apoi să le salte pe umăr. În perioada aceea, acest comportament era considerat ceva normal. Şi Profetul nostru a procedat astfel şi partea corpului mai sus de genunchi rămase dezvelită. Nu apucase să facă un pas că, veni pe spate, îşi fixă ochii într-un punct şi încremeni pe loc. Arhanghelul Gavriil îi spusese că ceea ce a făcut nu este bine, atenţionându-l: Un asemenea lucru nu ţi se potriveşte ţie.^[5]

Deoarece va veni o zi în care El va fi însărcinat cu acoperirea poalelor. Urma ca omenirea să primească de la El lecţii de decenţă, pudoare şi bunăcuviinţă. Chiar dacă era un copil mic, El creştea sub influenţa educaţiei speciale a Celui Drept. Da, încă din copilărie, Allah (cc) îşi ferea apropiatul de păcat, chiar şi de cel mai mic păcat.

Viitorilor comandanţi militari, încă din timpul şcolii li se pune cu mare grijă matricola, se supraveghează să nu fie mai la stânga sau mai la dreapta. Desigur că, un om care, după patruzeci de ani va ajunge într-un punct determinat, de-alungul acestor patruzeci de ani va fi ţinut sub observaţie în tot ceea ce face, dacă-i vopsit în roşu, în albastru sau portocaliu, încât Cel Drept va alege încă din copilărie pe cei care vor călăuzi omenirea, îi va proteja şi nu-i va lăsa să comită păcate.

Profeţii sunt cei mai buni dintre oameni, reprezentând miezul şi caimacul virtuţilor omeneşti. Acest caimac este caimacul laptelui şi se obţine strecurând laptele. Coranul cel Sfânt zice: Ei se află la Noi, printre aleşii cei prea buni. (Sâd[Sad], 38/47). Adică profeţii sunt aleşi pentru a înfăptui poruncile divine.

5. Cinstea, pentru cei care nu sunt profeţi

O altă latură a problemei este dacă "Cinstea" poate fi subiect de discuţie pentru cei care nu sunt profeţi. Adică, dacă Allah (cc), în afară de profeţi, protejează oamenii deosebiţi de a înfăptui păcate. Părerea majorităţii savanţilor în această privinţă este: În afară de profeţi, nimeni nu este inocent. Toată lumea poate înfăptui păcate mari sau mici. Inocenţa este specifică numai profeţilor. Un hadis al Profetului nostru confirmă această idee: Toţi oamenii comit greşeli. Cei mai buni dintre cei care greşesc sunt cei care se căiesc.^[6]

Aici trebuie să acordăm atenţie unui lucru. A afirma ipotetic şi estimativ că un om poate păcătui şi greşi nu poate însemna că într-adevăr acel om a păcătuit. De aceea, putem afirma că, în afara profeţilor, liderii religioşi, care sunt imamii omenirii, pot fi protejaţi de către Cel Drept. Potrivit tuturor acestor păreri, nu există nici o legătură cu ideea "Imanul este inocent". De exemplu: La întrebarea: "Imam Rabbânî poate păcătui?", toţi vom spune: "Da, poate păcătui." Deoarece Imam Rabbânî nu este profet şi se presupune că este posibil să păcătuiască. Dar, oare Imam Rabbânî a comis vreun păcat în viaţa lui? Iată, răspunsul la această întrebare nu va fi răspunsul de mai sus. Deoarece nimeni nu este în stare să arate sau să demonstreze că a comis cel mai mic păcat. Deci, posibilitatea ca o persoană să păcătuiască nu înseamnă că a şi comis acel păcat. În acest sens, Cel Drept îl protejează şi pe cel sfânt, şi pe cel inocent, pe toţi cei apropiaţi Lui, putându-i împiedica să comită păcate.

Măritul Abdülkâdir Geylânî este şahul sfinţilor, fiind cel mai respectat om. Allah (cc) l-a apărat şi l-a ocrotit pe acest mare lider al Islamului. În relatările despre el se povesteşte următorul fapt: Oamenii încurcaseră zilele postului. Oare mâine se mai ţine sau nu post? Se duc şi-l întreabă pe un sfânt. Acesta le zice: Mergeţi la Geylân; în noaptea asta acolo s-a născut un copil. Întrebaţi-o pe mamă, dacă după începerea postului, acel copil a supt lapte, faceţi bairam, dacă nu a supt, continuaţi-vă postul. Oamenii se duc şi-o întreabă pe mamă, care se necăjea zicând: De ce nu suge copilul astăzi? Cei aflaţi acolo i-au zis: Nu te speria, acest copil nu este bolnav. Ai născut un copil care va deveni părintele lumii. Apoi şi-au continuat postul.

Aceasta este desigur o povestire şi nu poate fi criticată din punctul de vedere al Tradiţiei. Se mai povesteşte că, aceeaşi persoană a spus tâlharului locul unde-şi ţine banii, pentru a nu fi nevoit să mintă.^[7]

Allah îi protejează pe cei care urmează calea cea dreaptă, îi apără, împiedicându-i să cadă în păcat. Un verset zice: O, voi cei ce credeţi! Dacă vă temeţi de Allah, El vă va da putinţa să deosebiţi binele de rău, va şterge relele voastre şi vă va ierta vouă. Allah este Stăpânul Harului cel Mare. (Enfâl[Prăzile], 8/29).

Versetul exprimă foarte clar faptul că, cei care se tem de Allah, vor avea parte de protecţia Celui Drept, care le va da o însuşire datorită căreia ei vor putea deosebi binele de rău. Astfel, ei vor fi feriţi de a păcătui.

Într-un alt verset se zice: Cel care era mort, şi Noi l-am înviat, dându-i apoi o lumină ca să se călăuzească în mijlocul oamenilor, este oare asemenea celui învăluit de întunecimile din care nu va ieşi? Aşa le-au fost împodobite tăgăduitorilor faptele lor. (En'âm[Vitele], 6/122).

Oamenii care vor susţine credinţa în Allah şi din aceasta îşi vor face un scop în viaţă, dacă îşi vor respecta cuvântul dat, vor fi ocrotiţi de Cel Drept, precum zice versetul: Păziţi legământul Meu, căci şi Eu păzesc legământul vostru! (Bakara[Vaca], 2/40).

Într-un alt verset, Cel Drept zice: O, voi ce credeţi! Dacă voi îl ajutaţi pe Allah, El vă va ajuta şi vă va întări picioarele. (Muhammed[Muhammad], 47/7). Cei care sunt în slujba Coranului şi a credinţei, prin asemenea asigurări, fiind sinceri şi devotaţi, nu vor comite păcate mari, mai mult vor fi protejaţi şi de cele mici. Dar, în privinţa lor, asigurarea este legată de anumite condiţii şi evaluări. În privinţa nimănui nu se poate spune că este asigurat ( în afară de profeţi). Numai dacă aceste ocrotiri şi apărări vor deveni fapte, atunci se confirmă cinstea şi puritatea persoanelor. Atunci noi vom zice: Pe cutare om Cel Drept l-a apărat de a comite păcate, l-a ocrotit.

Da, pentru cei care nu sunt sfinţi, nu există asigurări legate de viitor. Ocrotirea profeţilor însă, priveşte atât trecutul, cât şi viitorul, cuprinzând toate perioadele timpului.

Există şi o inocenţă stabilită prin verificare şi subraveghere, încât se vede faptul că robii acceptaţi de Cel Drept sunt luaţi sub ocrotirea Celui Drept.

Noi toţi, dacă vom fi atenţi cu viaţa noastră, vom vedea cum suntem ocrotiţi de păcate, cum ne îndepărtăm de ele.

Îndeosebi, marile binefaceri înfăptuite în trecut de companioni şi de oamenii care au urmat calea companionilor, precum nişte baricade ridicate în numele viitorului, îi vor proteja de păcate, aşa cum zice versetul: Căci Allah îţi iartă ţie păcatele dintâi şi pe cele de pe urmă. Asupra ta Îşi împlineşte Harul şi te călăuzeşte pe o Cale Dreaptă. (Fetih[Biruinţa], 48/2). Aceşti oameni, din consideraţie pentru virtuţile lor din trecut, pot beneficia de protecţia lui Allah. De exemplu: O persoană poate va păcătui sau va merge într-un loc păcătos. Allah (cc) îi va betegi picioarele şi nu-i va permite să se ducă în acel loc. Dacă acesta ar putea să păcătuiască cu ochii, nu va mai vedea, dacă ar putea păcătui cu mâna, ea va deveni neputincioasă. Din toate aceste întâmplări şi piedici se înţelege faptul că Allah (cc) îşi protejează robul iubit.

În legătură cu subiectul nostru, într-un hadis se spune: Robul Meu nu se poate apropia de Mine cu ceva mai plăcut decât cele înlesnite de Mine. Robul Meu va continua să se apropie de Mine prin acte benevole, facultative. În cele din urmă Eu îl iubesc. Şi dacă îl iubesc, devin urechea lui care aude, ochiul lui care vede, mâna care apucă, piciorul care păşeşte.^[8]

Semnificaţia acestui hadis este: Eu îi arăt robului Meu binele, frumosul şi îl apăr de rele. Voi fi ochiul lui şi tot ceea ce vede va fi bun. În el va picura cunoaşterea şi va deveni ager şi vigilent. Se va gândi mereu a Allah (cc) şi acest gând va încolţi în el. Va auzi numai lucruri bune, voinţa lui îl va face să aspire numai spre bine şi se va strădui în această direcţie. Oricâte obstacole ar exista în calea binelui, îi voi uşura depăşirea acestor obstacole. El Îmi este aproape, nu doresc să-i fie rănite sentimentele şi inima.

Acest hadis se încheie cu următoarele cuvinte: Dacă el îmi cere ceva, Eu imediat îi voi da. Şi dacă va căuta alinare în Mine împotriva relelor, îl voi apăra şi ocroti.

Aşadar, chiar dacă în privinţa sfinţilor şi a robilor lui Allah, păcatul este admis ca fiind ipotetic şi acceptabil, Cel Drept îî protejează pe toţi profeţii de păcat, ca şi pe robii săi.

Pe timpul Măritului Ömer trăia un tânăr. Acesta nu se dezlipea de moschee, ca şi cum ar fi o pasăre a moscheei. Era foarte atent cu respectarea rugăciunilor, efectuându-le şi pe cele facultative, iar prin toată atitudinea sa, era evident faptul că se apropia de Allah (cc). O perioadă Măritul Ömer nu-l mai văzu la moschee.

De altfel, nu acesta este unul din motivele pentru care o comunitate face namaz-ul obligatoriu conform unor orientări sau o plecăciune din timpul namaz-ului, conform altor orientări sau, cel puţin, conform Tradiţiei namaz-ului şi se roagă în spatele imamului? Imamul trebuie să privească înapoi pentru a-şi studia comunitatea şi dacă cineva lipseşte, să întrebe despre acesta, pentru a şti dacă are sau nu un necaz, o supărare…mai ales dacă acel imam ar fi Măritul Ömer, iar comunitatea ar fi formată din companioni. Oricât ar fi fost de mare aglomeraţia, Măritul Ömer îşi cunoştea foarte bine oamenii din comunitatea sa şi în fiecare zi îi controla. Iată că, nemaivăzându-l pe tânăr, a întrebat: Oare ce s-a întâmplat cu tânărul de nu-l mai văd în moschee de câteva zile?

La început, nimeni nu i-a dat vreun răspuns, toţi aţintindu-şi privirile în pământ. Măritul Ömer îşi repetă întrebarea şi cineva zice: O, emirul drept-credincioşilor! L-am găsit mort pe un drum care duce într-un loc nepotrivit. Ca să nu te necăjim, imediat i-am făcut namaz şi l-am îngropat.

Măritul Ömer înţelese situaţia. Parcă i se ridicase un văl de pe ochi şi vedea adevărata trăsătură a tânărului. Adevărul era următorul: În drumul său spre moschee, tânărul trecea prin faţa casei unei femei, care s-a legat de el. Tânărul era burlac, iar femeia folosise toate trucurile diavoleşti pentru a-l abate din drum. Dar de fiecare dată tânărul opunea rezistenţă propunerilor venite din partea femeii şi scăpa fără să păcătuiască.

Numai că, fiecare om are un moment de slăbiciune. Iată că, în acea zi, era momentul de slăbiciune al tânărului. Atunci câd femeia îi face semne frivole, tânărul nu poate rezista şi face câţiva paşi spre acea casă. Deodată, pe negândite simte pe limbă cuvintele unui verset. Şi el începe să recite acele cuvinte. Acest verset, care la început îi veni pe limbă involuntar, apoi, când îşi dădu seama, avu efectul corespunzător.

Versetul care venise ca un fulger, era: Când o cohortă de diavoli îi necăjeşte pe cei care se tem de Allah, aceştia cugetă şi ajung limpede văzători. (Âraf[Al-Araf], 7/201).

Tânărul are o stare sufletească, de parcă ar fi pogorât asupra lui aceste versete şi îî este ruşine de intenţia lui. Se înfioară la gândul că a avut predispoziţie spre păcat chiar şi un moment, uitând atâtea binefaceri de care a avut parte de la Stăpânul său. Atât de mult îl emoţionează faptul că, chiar şi în momentul în care a comis o greşeală, Stăpânul nu l-a lăsat cu patima lui, ci l-a întors către El, prin versetele pe care i le-a pus pe limbă, încât inima lui nu poate rezista emoţiei şi încetează să mai bată.

Aflându-i povestea, Măritul Ömer aleargă la mormântul tânărului, se apleacă şi strigă din toate puterile: Tinere, există două raiuri pentru cei care se tem de Stăpân! În acel moment se aude o voce la fel de puternică ca cea a lui Ömer, încât vibrează mormântul. Această voce îî aparţinea tânărului şi zicea: O, emirul drept-credincioşilr! Am avut parte de două ori mai mult de binefacerile lui Allah, decât mi-ai spus tu.^[9]

Această voce poate să-i aparţină tânărului sau în locul lui să vorbească un înger, sau să nu fie nici una nici alta, acest lucru nu are nici o importanţă. Tânărul a fost răsplătit de două ori pentru faptul de a se teme de Allah (cc).

Partea acestei întâmplări, ce are legătură cu timpurile noastre, este: Dacă acest tânăr ar fi comis un păcat şi ar fi fost distrus, păcatul lui s-ar fi limitat numai la persoana lui. Deoarece el nu avea o responsabilitate de sfânt sau de lider. Pe când, dacă un profet comite un păcat, va fi distrusă omenirea. Deoarece profeţii se află pe poziţia de reprezentanţi ai omenirii. Allah (cc), care protejează de păcat un tânăr, într-o asemenea situaţie, cum să nu-şi ocrotească profeţii?

În unele hadis-uri, Profetul nostru zice despre oamenii care au simţit gustul credinţei: Omul care simte că este mai rea blasfemia decât intrarea în iad, a simţit gustul credinţei.^[10]

Dacă un om obişnuit, pe care Allah (cc) l-a salvat de blasfemie şi păcat decade, întorcându-se la vechile obiceiuri, atunci el este întâmpinat cu mai multă neplăcere şi dezgust decât intrarea în iad. Factorul care-l îndeamnă să ia atitudine împotriva păcatului este gustul credinţei. Oare nefericiţii care atribuie păcate profeţilor, nu apreciază credinţa lor nici cât pe cea a unui om obişnuit, încât să aibă îndoieli?

Cei care doresc să vadă cum sunt protejaţi nu numai profeţii, ci şi sfinţii, dacă vor arunca o privire asupra operei "Nefehâtü'l-Üns sau "Tabakat" de Şârânî, ar fi de ajuns acest lucru. Ei vor vedea din exemple cum sute de sfinţi sunt protejaţi de păcate. De exemplu, unui sfânt i se aduce mâncare, dar ea conţine ceva nepermis. Sfântul ia în gură o îmbucătură şi mestecă minute în şir, dar nu poate să înghită. El înţelege că are ceva nepermis. Iată, dacă Allah (cc) îşi fereşte robul de o îngiţitură nepermisă, este iraţional a gândi că nu-şi va proteja Profetul.

Da, cinstea, puritatea este o însuşire ce nu poate fi separată de profeţi. Fiecare profet vine pe lume înzestrat cu această însuşire. Cu alte cuvinte, cine nu are această însuşire, nu poate fi profet.

Înainte de a trece la demonstrarea cinstei şi purităţii profeţilor, vă voi oferi unele exemple din Tora şi Biblie, care denaturează adevărul, încercând să arunce o umbră asupra acestei însuşiri a profeţilor, străduindu-mă să trec la o analiză după preceptele coranice, pentru a da un răspuns potrivit calomniatorilor. Dar, nu pot trece mai departe fără a vă atrage atenţia asupra câtorva probleme.

6. Cinstea, puritatea în opinia vechilor cărţi şi Coranul cel Sfânt

Cu toate că, Tora, Biblia şi Vechiul Testament sunt adevărate cărţi sfinte, este imposibil să găseşti în ele adevărul şi să aperi opinia corectă, deoarece ele au fost denaturate prin intervenţia cuvântului omenesc. Ca urmare, descrierile neplăcute despre profeţi, descrieri ce nu se potrivesc nici unui om de rând, îşi au izvorul tocmai în faptul că aceste cărţi au fost denaturate. Adică, dacă nu ar exista nici o altă dovadă că aceste cărţi au fost falsificate, aceste descrieri pline de calomnie sunt suficiente probe în favoarea falsificării lor.

Cel Drept nu a dat asigurări în privinţa protejării acestor cărţi. Pe când, în privinţa Coranului cel Sfânt, a poruncit: Noi am pogorât Coranul şi asupra lui veghem. (Hicr[Al-Hijr], 15/9). Acest verset se referă la ocrotirea divină. De aceea, preceptele Coranului vor dura veşnic, până-n ziua de apoi. Deoarece se află sub protecţie. Deci, sursa principală la care se va apela în privinţa profeţilor este Coranul cel Sfânt. Deoarece celelalte cărţi sunt denaturate, sunt neputincioase toate afirmaţiile care nu concordă cu cele ale Coranului cel Sfânt. Deoarece în acele cărţi s-au amestecat observaţii şi idei omeneşti. În problema profeţiei şi a purităţii, nici un om nu are competenţa să vorbească. Numai profeţii sunt cei care vorbesc despre aceste probleme necunoscute în legătură cu trecutul, ei bazându-e pe revelaţie. De altfel, după Profetul nostru, nu există un alt profet care să vorbească. Deoarece ultimul profet a spus tot ceea ce era de spus. Chiar şi Măritul Isus (as) a zis: Eu mă duc, să vină Domnul Lumii.

Eu nu agreez părerea occidentalilor. Însă, în măsura necesităţii, voi da câteva exemple din aceste cărţi denaturate, apoi mă voi strădui să vă ofer judecăţile Coranului în legătură cu acest subiect. Ca urmare a faptului că, fără voia noastră suntem nevoiţi să oferim câteva exemple, ne punem sub protecţia spiritului profeţilor şi ne cerem scuze. Căci am fost nevoit să relatez opiniile unori occidentali pentru a putea demonstra cinstea şi puritatea profeţilor.

7. Calomnii respingătoare despre profeţi în cărţile vechi

La pagina 228 a primei părţi dinTora,"Facerea", în legătură cu fiicele Măritului Lot se spun absurdităţi precum că ele ar consuma băuturi, ar comite adulter.

Gândiţi-vă, pentru că nu şi-au ascultat profetul, toţi oamenii din Sodoma şi Gomora au fost nimiciţi, împreună cu oraşele lor. Allah (cc) le-a trimis un apropiat cinstit, iar ei şi-au bătut joc de acesta. De aceea, au fost pedepsiţi cu toţii. Oare, dacă nu s-ar găsi nici o altă dovadă despre cinstea Măritului Lot – el fiind nepotul Măritului Avraam – nu sunt de ajuns ca probe ruinele oraşelor distruse şi zidurile caselor dărâmate? Oare este posibil să considerăm sfântă o carte în paginile căreia se găsesc asemenea pagini?

Tot în "Facerea", capitolul 38, pagina 228, se relatează despre fiul Măritului İsaac (as), İsav, afirmându-se că acesta a comis adulter cu soţia propriului fiu şi urmaşii Măritului David (as), ai Măritului Solomon (as) şi ai altor profeţi evrei au luat naştere din această legătură necuviincioasă.

Această calomnie aruncată asupra tuturor profeţilor desigur că este o minciună, o pură născocire. Profetul nostru a declarat că filiaţia Sa începe cu Măritul Adam (as) şi a continuat prin diferitele căsătorii.^[11] Într-un hadis a zis: Toţi profeţii sunt fiii unui singur părinte. Din moment ce, în genealogia de aur a Profetului nostru nu există adulter, această afirmaţie este valabilă pentru toţi profeţii. De altfel, Mesagerul lui Allah nu este nepotul Măritului Avraam (as)? Şi İsav, despre care se vorbeşte, este tot nepotul Măritului Avraam (as). În familia unui profet nu poate exista adulter. Se consideră dezgustătoare calitatea de imam a unui om născut din adulter.^[12] Ar însemna ca acel om să fie imam-ul tuturor oamenilor, adică profet. Oare este posibil aşa ceva?

În capitolul doi din "Cartea Regilor", se afirmă că, spre sfârşitul vieţii sale, Măritul Solomon a renunţat la credinţa sa, închinându-se idolilor. El era profet şi Allah (cc) îi conferise puteri deosebite. Iar el şi-a sporit recunoştinţa cu fiecare binefacere, înălţând rugi către Stăpân ziua şi noaptea.

Coranul cel Sfânt se adresează profeţilor cu apelative: Măritul Isus (as) este "Duhul Sfinţeniei" (Bakara[Vaca], 2/87); Maide[Masa], 5/110); Nahl[Albinele], 16/102); Măritul Avraam (as) este "Prietenul lui Allah" (Nisa[Femeile], 4/125); Măritul Moise (as) este "Cel care a vorbit cu Allah" (Nisa[Femeile], 164; Araf[Al-Araf], 143). Lui David (as) şi familiei sale i se spune: O, casă a lui David! Daţi mulţumire, căci puţini dintre robii Mei sunt mulţumitori. (Sebe[Saba], 34/13).

În "Cronici" se relatează despre Măritul David (as), care l-a trimis la moarte pe Urie, comandantul oştirii, apoi i-a luat soţia. Cartea care atribuie o asemenea comportare ordinară unui profet, despre care Coranul cel Sfânt zice: Ce rob bun! (Sâd[Sad], 38/30), cum poate fi o carte sfântă, căci a acorda cea mai mică probabilitate acestui lucru, exprimă necunoaşterea profetului. El este David, în preajma căruia au murit oameni fără de număr, ale căror inimi au încetat să mai bată din dragoste faţă de Allah. David (as) plângea şi făcea şi pe alţii să plângă. El era foarte credincios şi mereu suspina zicând "ah!". Mergea pe calea cea dreaptă, căindu-se pentru păcatele sale. Nu-şi întorsese faţa de la Domnul. Coranul zice: Aminteşte-ţi de robul Nostru, David, dăruit cu putere şi plin de căinţă. (Sâd[Sad], 38/17). Postul pe care-l ţinea a fost apreciat de către Mesagerul lui Allah drept cel mai lăudabil. Companionului, care căuta cu insistenţă cel mai lăudabil post facultativ, Mesagerul lui Allah îi recomanda postul ţinut de Măritul David. Căci Măritul David o zi ţinea post şi o zi mânca.^[13]

El era un rege. Rezerva de provizii a regatului era întotdeauna la dispoziţia lui. Dar, niciodată nu s-a gândit să beneficieze de nimic din această rezervă. El îşi asigura subzistenţa din ceea ce-i ofereau alţii şi acoperea nevoile casei din câştigul propriu. Priviţi această carte falsificată, care atribuie cea mai josnică purtare unui profet, care are atâta grijă chiar şi cu îmbucătura pe care o înghite, iar faptul că se consideră robul lui Allah, este însuşirea lui deosebită. Măritul David este departe de a-şi închipui o asemenea faptă, fiind prea curat şi prea mare. Nici măcar nu a avut tentativa unei asemenea comportări.

În "Facerea" se zice despre Iacov: Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te va chema Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor. Filosofia materialistă a occidentului a molipsit oare aceste cărţi, încât să-L înfăţişeze pe Allah (cc) ca un om şi să-L facă să se lupte cu un profet?

Măritul Hamza (ra), înainte de a deveni musulman, dă răspuns acestor afirmaţii, prin cuvintele pe care i le spune Profetului nostru: O, fiul prietenului meu! Atunci când am rămas de unul singur, am înţeles că Allah (cc) este atât de mare, încât nu încape între patru pereţi.

Gândiţi-vă că, această carte nu a ajuns la gradul de înţelegere a Măritului Hamza (ra), care, înainte de a accepta İslamul, a venit la Mesagerul lui Allah şi i-a spus aceste cuvinte despre Cel Drept. Cum poţi considera această carte ca fiind sfântă, dacă mentalitatea despre Allah (cc) este atât de limitată? Şi acum dumneavoastră să credeţi cele afirmate despre profeţi! Nu, şi Tora şi Biblia sunt pline de calomnii şi denaturări la adresa lui Allah (cc) şi a profeţilor…

Coranul cel Sfânt respinge toate calomniile aduse profeţilor. Deoarece Coranul porunceşte ca neapărat să-i urmăm pe profeţi. Ei sunt lideri şi imami şi Coranul porunceşte oamenilor să-i urmeze şi să li se supună. Toţi profeţii reflectă în noi voia lui Allah (cc). Ei sunt puri. Coranul cel Sfânt relatează numai lucruri bune despre ei şi porunceşte şi Profetului nostru să facă la fel.

În anumite locuri din Coran, unele afirmaţii la adresa profeţilor au fost greşit înţelese, acestea fiind apreciate ca reproşuri în legătură cu păcate comise de ei şi această idee şi-a găsit susţinători. Desigur că, cei care au comis această greşeală sunt aceia care s-au cramponat de şablonul îngust al cuvintelor, cei care au un orizont limitat.

Tweet

Whatsapp