Cinstea şi alţi profeţi

Înainte de a trece la versetele care au legătură cu subiectul, vă voi supune atenţia asupra unor chestiun:

1. Greşeala, eroarea Dacă profeţii, fiind în situaţia de a alege un lucru din două, au ales bun din cel mai bun, se poate considera că au comis o greşeală. Dar, această vină nu poate fi socotită vină după criteriile noastre. Deoarece ceea ce au ales este bun. Dar, atunci când un profet este pus în situaţia de a alege, el trebuie să prefere ceea ce este cel mai bun, ca fiind apropiat divinităţii şi nimeni nu va considera această alegere ca păcat.

Voi da un exemplu, pentru a înţelege această chestiune: Un om doreşte să citească Coranul. Numai că, în câte zile va parcurge Coranul? Are în faţă două alternative: ori va citi Coranul în zece zile, fiind atent la detalii, la diferitele semnificaţii, pătrunzând în profunzimile textului, ori va parcurge Coranul în şapte zile. Ultima alternativă nu este de dorit. Deci, ia hotărârea de a citi Coranul în zece zile şi începe…

Acum să presupunem că, voia Celui Drept era ca acel om să citească Coranul în şapte zile. Dar acest om este de părere să citească în zece zile. Voia Celui Drept este alegerea celei mai bune alternative. Dar şi ceea ce face acest om este bine. Din acest punct de vedere nu există păcat, acestui om nu i se poate spune că a greşit, comiţând un păcat. Poate că ultimul lucru ce se poate spune este că acel om este preocupat să facă bine. A-i reproşa că a comis un păcat nu este deloc corect.

Iată că, la fel este şi situaţia faptelor pe care profeţii le comit, conform preferinţelor lor. Dacă este aşa, cum poate fi permisă atribuirea de păcat pentru faptele lor?

2. Înainte de toate, profeţii sunt cei care dau verdicte, bazându-se pe versete şi hadis-uri. Chiar şi în problemele asupra cărora nu au primit mesaj din partea Celui Drept, probleme ce se referă fie la viaţa lor personală, fie la viaţa socială, profeţii iau hotărâri şi-şi exprimă părerea. Unele din aceste verdicte pot fi conforme cu dorinţa divină, iar altele nu pot fi de aceeaşi măsură. Toate hotărârile lor se desfăşoară în cadrul dorinţelor divine.

Dacă hotărârile nu sunt conforme dorinţei divine, atunci se poate considera că ei au comis o greşeală. Deoarece voia divină trebuie înfăptuită sută la sută. Dar, această eroare în hotărâri nu este cu adevărat un păcat şi nu le degradează cinstea, încât să fie judecaţi.

3. Asemenea greşeli au fost comise înainte ca ei să devină profeţi. Dacă suntem atenţi la cuvânt (sürçme), el este folosit cu înţelesul de a comite o greşeală fără voie. Nu înseamnă să cazi cu faţa la pământ. Cei care sunt în poziţia de prosternare din timpul namaz-ului, nu cad cu faţa la pământ. Cuvântul, chiar dacă are un uşor sens de "a se poticni, a se împiedica", nu înseamnă " a cădea", încât să fie interpretat drept un păcat.

Acum aş dori să vă ofer exemple concrete referitoare la aceste probleme. Aş dori sa vă atrag atenţia asupra părintelui omenirii, Măritul Adam (as).

a. Măritul Adam (as)

În Coranul cel Sfânt se zice despre Măritul Adam: Adam s-a revoltat, aşadar, împotriva Domnului său şi a ajuns în rătăcire. Apoi l-a ales pe el Domnul său, l-a iertat pe el şi l-a călăuzit. (Tâhâ[Ta Ha], 20/121-122).

În verset se foloseşte expresia "a alege" (ictibâ). Este operaţiunea prin care se alege sedimentul prin agitare. Cel Drept ne face cunoscut faptul că l-a salvat pe Măritul Adam (as) de o asemenea situaţie. Mai târziu vom analiza expresia " a se revolta, a se împotrivi" (baş kaldırma) şi vom demonstra că, această atitudine nu se poate numi împotrivire.

Acum să continuăm să-l urmărim cu atenţie pe Măritul Adam (as). Noi ar trebui să învăţăm de la Măritul Adam (as) ce înseamnă supunerea. El, imediat ce a greşit, s-a întors către Domnul său şi a zis: Doamne, am fost nedrepţi cu sufletele noastre şi dacă nu ne ierţi şi nu Te înduri de noi, vom fi printre cei pierduţi. (A'râf[Al-'Araf], 7/23).

Măritul Adam (as) a greşit, dar imediat a păşit pe calea cea dreaptă. De aici înţelegem faptul că, greşeala a fost făptuită înainte ca el să fie ales. În această perioadă, peste Adam (as) a trecut toamna, frunzele s-au îngălbenit uşor, dar n-a ajuns în situaţia de a i se scutura frunzele. Poate că, el a stat în faţa vântului precum un germene, iar la încetarea vântului, s-a îndreptat şi şi-a regăsit sufletul curat.

De altfel, Mesagerul lui Allah îl compară pe drept-credincios cu un germene, iar necredincioşii sunt precum platanul, care la început foşneşte, dar atunci când este doborât, nu mai poate fi ca înainte.

Această situaţie a Măritului Adam (as) era înainte de a fi ales profet. Cel Drept, prin legământ ne dă de ştire despre starea Măritului Adam (as): Noi am încheiat un legământ cu Adam mai înainte, însă el l-a uitat şi Noi nu am aflat în el tărie. (Tâhâ[Ta Ha], 20/115).

Într-un alt loc, Allah (cc): Noi am spus: "Adame, locuieşte tu cu soaţa ta în Grădină, mâncaţi din roadele sale după poftă, însă nu vă apropiaţi de acest pom, căci, altminterea, veţi fi dintre cei nedrepţi." (Bakara[Vaca], 2/35; A'raf[Al-Araf], 7/19). Dar Adam a uitat acest lucru. De altfel, uitarea este o necesitate a omenirii. Atunci când analizează acest subiect, Profetul nostru zice: Adam a uitat, au uitat şi fiii lui. Profetul nostru, cunoscând cel mai bine temperamentul, natura omului, prin aceste cuvinte a explicat foarte bine acest lucru.

Omul uită. Adam (as) este om, aşa că, şi el a uitat. Îndeosebi, cuvintele Profetului nostru, menţionate mai sus, se referă la caracterul omului. Pentru specialiştii în acest domeniu, este un indiciu…deci, uitarea ne-a fost transmisă de strămoşul nostru, fiind instalată în cromozomii şi în caracterul lui Adam (as) de către Allah (cc), încât noi nu putem s-o desprindem din trăsăturile noastre.

Prin afirmaţia "a uitat", Cel Drept elimină presupunerile negative despre Măritul Adam, apoi zice: Noi nu am aflat în el tărie. (Tâhâ[Ta Ha], 20/115). El a uitat de legământ, nu a fost ceva intenţionat.

Ce era fructul oprit? Sunt atâtea păreri în legătură cu acest lucru, dar noi nu le vom enumera pe toate. Orz, grâu, orez, curmală sau orice altceva ar face parte din preferinţele noastre, rezultatul este acelaşi. Important este ceea ce s-a întâmplat după fructul oprit. Părerea noastră diferă puţin de ceea ce s-a spus până acum.

Pentru Măritul Adam (as), fructul oprit reprezintă sentimentele lui omeneşti, în faţa cărora nu poate rezista. Datorită acestor sentimente, oamenii se vor înmulţi şi astfel vor continua generaţiile următoare. Aceleaşi sentimente sunt valabile şi pentru Mărita Maica Eva. Cu adevărat înseamnă a te atinge de "arbore", astfel aflându-te în situaţia de a asigura continuitatea generaţiilor.

Nu putem spune că "aceasta este cea mai potrivită concepţie". Dar, printre probabilităţile emise până acum, suntem convinşi că şi această probabilitate este de folos. Dacă există cinste, aceasta este binecuvântarea Stăpânului nostru, iar dacă greşim, cerem îndurarea Lui.

Înainte de a trece uitarea şi greşeala sub autoritatea religiei, doresc să amintesc aici încă o problemă. Atunci când în Coran se relatează anumite fapte, se îmbină evenimente detaşate. Şi aici este aceeaşi situaţie. Într-un timp li s-a spus Măritului Adam (as) şi Evei să nu se atingă de fructul oprit, dar, după ce li s-a dat această poruncă, nu se ştie deloc cât timp a trecut de atunci. Ceea ce se ştie este că a trecut un timp cât să uite Măritul Adam (as) această poruncă. Şi atingerea fructului oprit a avut loc imediat după uitare.

Uitarea este o situaţie ce nu este consemnată ca o greşeală. În legătură cu această problemă, Mesagerul lui Allah zice: S-a renunţat la consemnarea a trei fapte: a uita, a greşi şi a constrânge.De altfel, şi Coranul nu ne învaţă să cerem iertarea faptelor noastre în aceste situaţii? Într-un verset se zice: Profetul nostru! Nu ne osândi dacă vom uita ori vom greşi! (Bakara[Vaca], 2/286). Această rugă nu ne stă pe limbă în fiecare zi înainte de culcare?

Măritul Adam (as) a uitat şi a greşit atingând fructul oprit, iar îndemnul femeii l-a ajutat. Potrivit evenimentului de mai sus, această situaţie a survenit în momentul uitării consemnării greşelii. Atunci, cum îl puteţi condamna pe Măritul Adam (as) că a greşit?

Chiar şi atunci când oamenii de rând se abţin să considere că este vorba de nesupunere, nu te poţi gândi că Allah (cc) nu s-a abţinut în alegerea profeţilor. A spune contrariul este o mare neglijenţă. Chiar şi mai marii noştri nu au considerat corectă citirea în această manieră a versetului de mai sus. Citind versetul, un om îi poate reda înţelesul printr-o interpretare simplă. Dar, este dezavantajos a-l repeta, ca o fantezie, fără a avea un scop anume, dând naştere unui înţeles greşit. Deoarece Măritul Adam (as) este un profet. De altfel, nu este corect să relatezi despre un profet, ca şi cum ai relata despre un om de rând.

Cei din vechime expun maniera în care sunt trataţi profeţii în Coran, nu din punct de vedere al comportamentului lor, ci al legăturii cu Allah: Binefacerile celor buni pot fi socotite lucruri rele de către cei apropiaţi de Allah.

Potrivit legilor omeneşti, dacă un funcţionar public face o greşeală, el este pedepsit. Dar, dacă cei ce greşesc sunt judecători, procurori sau avocaţi, pedeapsa lor va fi îndoită.

Profeţii sunt în slujba Celui Drept şi cunosc consecinţele păcatului mai bine decât oricine. Desigur că, păcatul pe care-l vor comite oamenii în această situaţie va fi mai mare.

Păcatul comis la Kaaba este considerat mai mare decât cel comis în alte locuri: Celor care tăgăduiesc, celor care îndepărtează oamenii de la calea lui Allah şi de la Moscheea sfântă pe care am făcut-o oamenilor, fie el stătător locului, fie el umblător cu cortul, celui ce vrea s-o pângărească cu nelegiurea, le vom da să guste o dureroasă osândă. (Hacc[Pelerinajul], 22/25). Nu zice Coranul că, dacă soţiile profeţilor păcătuiesc, pedeapsa va fi de două ori mai mare?: O, voi, femei ale Profetului! Celei, dintre voi, care săvârşeşte o neruşinare vădită i se va mări osânda de două ori! (Ahzâb[Alianţele], 33/30). Deoarece Kaaba este simbolul apropierii de Allah (cc). Acolo omul poate fi socotit musafirul lui Allah (cc). A fi soţie de profet este exprimarea apropierii de Cel Drept. Deoarece familia profetului este o casă în care răsuflă revelaţia în orice clipă, unde intră Arhanghelul Gavriil. Într-un asemenea loc şi într-o asemenea casă, pedeapsa păcatelor ce vor fi comise va fi şi mai mare.

Şi situaţia profeţilor este la fel. Ei sunt cei aleşi. În orice clipă îngerul revelaţiei se întâlneşte cu ei, iar inima lor este gata oricând să primească revelaţia. Aceasta fiind situaţia lor, desigur că, chiar şi greşelile la care sunt expuşi vor fi privite ca păcate şi vor fi redate drept păcate. Deoarece potrivit poziţiei lor, aşa cere procedura. Numai că, sunt în situaţia de a repeta încă o dată faptul că acest păcat şi această pedeapsă nu au aceeaşi semnificaţie cu aprecierea noastră asupra păcatului şi pedepsei. Aceasta este o greşeală apreciată drept păcat numai din punctul de vedere a situaţiei speciale a profeţilor. Dacă este aşa, nu este corect să fie numit păcat.

Să zicem că, Allah (cc) i-a poruncit Măritului Adam (as) să ţină post, iar Măritul Adam (as) ştia ce-l aşteaptă, deoarece fusese instruit asupra denumirii tuturor lucrurilor. El ştia că aşa fusese programat. Intersectarea voinţei umane cu porunca divină, momentul ajungerii la un rezultat dacă nu este uitare – Coranul zice că este – atunci, vă rog, este posibil să fie considerat păcat? Consider că este necesar să vă redau hadis-ul relatat de Buhârî şi Tirmizî:

Măritul Adam şi Măritul Moise se întâlniră în cer. Măritul Moise (as) îi zice Măritului Adam (as): Tu eşti părintele omenirii.Ne-ai scos din rai şi ne-ai coborât pe pământ. Adam (as) îi răspunde: Tu eşti cel care ai vorbit personal cu Allah (cc). Tu nu ai văzut că în Tora este consemnat faptul că lui Adam îi era scris acest lucru cu patruzeci de ani înainte de a mânca din fructul oprit? Profetul nostru, după ce relatează această discuţie, zice de trei ori: Adam (as) l-a făcut pe Moise (as) să tacă.Ni se face cunoscut faptul că Măritul Adam (as) aveadreptate. Şi acest adevăr este: Prin fapta sa, Adam (as) nu păcătuise.

Toate numele au fost învăţate de către Măritul Adam (as). Ei îşi trăia viaţa în lumea pestriţă a numelor, fiind vrăjit de ele. A crede în posibilitatea ca un astfel de om să comită voit şi intenţionat un păcat, este cea mai necuviincioasă gândire şi o neglijenţă. De altfel, interzicerea fructului era temporară şi acest lucru era ştiut de Adam (as), dar el întinse mâna după fruct înainte de vreme; întinse mâna şi şi-a zădărnicit postul.

Da, această comportare, care astăzi este considerată o faptă bună, deoarece a avut loc într-un cadru legal,atunci, pentru Măritul Adam (as), care se afla în acea postură, i-a fost interzisă temporar. Sau poate că, această interdicţie era conformă stării lui de apropiere de Allah (cc). De aceea, comportarea lui a fost considerată o greşeală.

Faptul că ne-am străduit să relatăm despre Măritul Adam (as), ne va fi de folos în a vă reda şi situaţia celorlalţi profeţi. Da, vom înţelege că, profeţii au însuşirea de a fi cinstiţi şi greşelile şi păcate ce li s-au atribuit, niciodată nu sunt păcate după concepţia noastră.

b. Măritul Noe (as)

Măritul Noe (as) L-a implorat pe Stăpân să-i salveze fiul şi se face o avertizare. La prima vedere, aceasta poate fi considerată o greşeală pentru un profet. Acum, concentrându-ne atenţia asupra Măritului Noe, al doilea părinte al umanităţii, sub lumina Coranului, ne vom strădui să-l cunoaştem pe acest mare om, cel puţin în cadrul acestei întâmplări.

Astfel este redată în Sfântul Coran ruga Măritului Noe (as) şi răspunsul şi avertizarea Celui Drept: Noe îl chemă pe Domnul său, spunând: "Domnul meu! Fiul meu este dintr-ai mei. Făgăduiala Ta este Adevărul, căci Tu eşti prea dreptul Judecător. (Hud[Hud], 11/45).

Măritul Noe (as) este tulburat de evenimentul prevăzut a se abate asupra comunităţii sale. Îngrijorarea lui în legătură cu sfârşitul fiului său poate zdruncina un om. Oare temerea lui este în legătură cu faptul că fiul său se va îneca sau că acesta va muri în blasfemie? În orice caz, îngrijorarea Măritului Noe (as), care vedea lumea de apoi, fericirea veşnică, chinurile veşnice şi care constata mânia şi îndurarea lui Allah (cc), nu erau în legătură cu lumea trupească, materială a fiului său. Ca urmare, care părinte nu ar suferi în faţa distrugerii fiului ? Măritul Noe (as) a zis: Doamne! Mi-ai făgăduit că nu-mi vei distruge comunitatea. A nu fi în această arcă este distrugere, iar fiul meu se află în această situaţie.

Cel Drept îl linişteşte astfel: O, Noe! Acesta nu este dintre ai tăi, ci o făptură netrebnică. Nu mă întreba de ceea ce tu nu ai ştiinţă. Dacă nu ţi-aş fi predicat, ai fi fost dintre cei neştiutori. (Hud[Hud], 11/46).

El nu face parte din comunitatea ta. Da, el a fost născut de soţia ta şi a fost crescut în leagăn. Dar, comunitatea ta înseamnă cei care îţi urmează calea. El a făcut ceva nefolositor şi a intrat într-un mediu vicios. S-a răzvrătit împotriva ta, alăturându-se necredincioşilor. Aceste lucruri l-au dus spre înec, iar înecul l-a dus la dispariţia veşnică. Nu-mi cere ceva despre care nu şti nimic. Te sfătuiesc să nu faci parte dintre neştiutori. Tu eşti un om al cunoaşterii, un om abil şi ataşat. Tu eşti printre cei care Îl cunosc pe Allah (cc). Unui profet atât de aproape de Mine nu i se potriveşte această cerere şi rugă. Aceasta este semnificaţia cuvintelor adresate de Allah (cc) măritului Noe (as).

Iată, aceasta este greşeala ce i se impute Măritului Noe (as) în cei 950 de ani ai vieţii sale. El L-a implorat pe Cel Drept să-i ierte fiul şi să-l salveze de la înec. Oare pentru ce s-a rugat Măritul Noe?

1. Cel Drept i-a spus lui Noe să ia în arcă pe ai săi şi pe cei care cred, aşa cum este relatat în versetul de mai jos: Noi am spus, înainte de a veni porunca Noastră şi de se încinge cuptorul: "Suie pe ea din toate câte o pereche, precum şi pe ai tăi – în afară de cei asupra cărora a fost rostit Cuvântul – şi pe cei care cred!" (Hud[Hud], 11/40).

Aceasta este făgăduiala Celui Drept faţă de Măritul Noe (as). Iată, în urma acestei promisiuni, făcuse el cererea sa. Până atunci el nu ştiuse de porunca dată împotriva fiului său. Ca urmare, ceea ce cerea Măritul Noe (as) nu era altceva decât îndeplinirea promisiunii.

Măritul Noe (as) construise arca cu voia lui Allah (cc) şi luase oamenii pe ea din porunca Lui. Desigur că, printre ei se aflau şi membrii familiei sale. De altfel, Allah (cc) îi spusese să-şi ia familia. Îi spusese, dar iată, fiul său se lupta cu valurile. În aceste clipe grele, când toate căile de salvare erau închise, el apelează la Persoana care dezleagă totul şi Îl roagă să-i salveze fiul. De altfel, nu avea altă alternativă, în afară de a se ruga, nu avea de ce să se agaţe.

Atunci când a aflat că el nu se afla printre cei din comunitatea sa, i s-a întunecat mintea şi când s-a trezit, s-a întors către Stăpânul său şi s-a rugat: Domnul meu!Fereşte-mă de-a Te întreba de ceea ce nu am ştiinţă. Dacă Tu nu-mi ierţi mie, dacă Tu nu mă miluieşti, voi fi pierdut. (Hud[Hud], 11/47).

Este clar că, Măritul Noe nu era conştient de ceea ce cerea. Când şi-a revenit, a renunţat la cererea sa şi a cerut iertare. Vă rog, este posibil să consideri greşeală această atitudine?

2. Care era cerinţa Măritului Noe (as)? Dacă el cerea călăuzire pentru fiul său, ce poate fi mai normal pentru un părinte? El era părinte şi în acelaşi timp profet şi se străduia pentru călăuzirea tuturor oamenilor. Pentru un om cu o asemenea generozitate, nu este un comportament virtuos, foarte normal, de a se ruga pentru fiul său, dorind să-i salveze viaţa veşnică?

Da, aici suntem faţă-n faţă cu afecţiunea unui profet. Dacă această afecţiune a lor nu ar fi în afara perceperii noastre şi foarte diferită, nu era posibil ca ei să poarte povara profeţiei. Gândiţi-vă că, fiecare mamă, pentru a-şi ţine în braţe copilul şi a-i satisface toate nevoile, a fost înzestrată în mod special cu multă afecţiune. Dar el era un profet dintre cei mai mari, care-şi deschisese braţele întregii omeniri şi care se străduia să îndeplinească toate dorinţele lumeşti şi cele din lumea de apoi.

În legătură cu Profetul nostru, Coranul cel Sfânt analizează starea lui sufletească în faţa celor care nu cred: Tu, poate, vei fi ros de mâhnire pe urmele lor, căci ei nu vor crede în aceste spuse! (Kehf[Grota], 18/6).

Mesagerul lui Allah îşi explică starea astfel: Exemplul meu şi al comunităţii mele este numai şi numai precum starea unui om care aprinde un foc. Insectele şi fluturii care văd o flacără, încep să zboare în jurul ei. Da, eu trag de voi ţinându-vă de poale, dar voi mergeţi direct spre foc.

Dacă aceasta este afecţiunea şi iubirea unui profet, şi Măritul Noe (as) este un profet şi poartă în el aceeaşi afecţiune şi dragoste. Numai că el, trezindu-se, s-a căit şi i-a cerut Stăpânului iertarea păcatelor.

Acum să vedem care sunt asemănările dintre rugile şi rugăminţile Măritului Noe (as) şi ale Măritului Adam (as): amândoi, înţelegând că au greşit, s-au întors către Stăpân şi s-au rugat în aceeaşi manieră. Deoarece ei sunt oameni de aceeaşi natură, de acelaşi caracter. Au învăţat la aceeaşi şcoală, au luat lecţii de la acelaşi Maestru. De aceea, dezicerea de păcat trebuia să fie la fel. Chiar dacă căinţa şi rugile celor două persoane au fost exprimate prin cuvinte diferite, Coranul le redă în aceeaşi manieră.

3. Religia are un principiu: Noi judecăm după modul de manifestare.

Datorită acestui principiu, Mesagerul lui Allah a participat la înmormântarea lui Abdullah b. Ubeyy b. Selul, chiar dacă ştia că acesta era un ipocrit.Deoarece aparent, aceştia făceau namaz, ţineau post, îndeplinindu-şi îndatoririle religioase.

Probabil că şi fiul Măritului Noe (as) era în aceeaşi situaţie. Poate că el părea un drept-credincios, dar în realitate era un ipocrit sau desprinderea lui avusese loc în acel moment. Măritul Noe (as) a luat o decizie potrivită comportamentului fiului său şi l-a admis în comunitatea sa. A lua o hotărâre conformă modului de manifestare a unui om, niciodată nu este un păcat. Aceasta fiind situaţia, Măritul Noe (as) nu a comis un păcat cu adevărat.

Gândiţi-vă că, acest mare profet, în cei 950 de ani ai vieţii sale, a trudit, s-a zbătut, a fost ironizat, a fost numit nebun, dar nu a fost zdruncinat. Coranul cel Sfânt spune cât de puţini erau cei care credeau în el: Cei care credeau însă alături de el erau puţini! (Hud[Hud], 11/40).

Cei care doresc să-l înţeleagă pe Măritul Noe (as), să-l urmărească în versetul "Noe" (71). Atunci vor înţelege că, acest mare profet este departe de a comite vreun păcat. Cel Drept să ne binecuvânteze cu protecţia Profetului nostru şi a acestui profet!

c. Măritul Avraam (as)

Măritul Avraam, părintele profeţilor, a fost un om care nu ştia de frică. Un mare spirit, care, atunci când se arunca în foc, găsea răcoare, alesul aleşilor, ce purta în el raiul şi transforma totul în rai – chiar dacă era iadul. Atunci când toată lumea se bucura de ataşamentul faţă de Mesagerul lui Allah, El se bucura pentru asemănările pe care le avea cu Măritul Avraam zicând: Eu semăn cu bunicul meu Avraam.

Acum, dacă doriţi, să vedem ce înseamnă la el cinstea.

aa. Stelele, luna şi soarele

În nici o perioadă a vieţii sale, Măritul Avraam nu a împărtăşit ideea asocierilor, închinându-se stelelor. Faptul că el se uita la stele, lună şi soare şi vorbea, nu are nici o legătură cu asocianismul sau cu închinarea la stele. Acum, să urmărim problema în versetele coranice, ce au legătură cu acest subiect: Atunci când noaptea îl învălui, el zări o stea şi spuse: "Iată-l pe Domnul meu!" Când ea asfinţi însă, spuse: "Nu-i iubesc pe cei care asfinţesc." Când văzu luna răsărind, spuse: "Iată-l pe Domnul meu! Când ea asfinţi însă, spuse: "Dacă Domnul meu nu mă călăuzeşte, voi fi dintre cei rătăciţi." Când văzu soarele răsărind, spuse: "Iată-l pe Domnul meu! El este preamarele!" Când el asfinţi însă, spuse: "O, popor al meu! Eu sunt curat de cei pe care Î-i alăturaţi şi îmi întorc faţa, ca un drept-credincios, către Cel ce a creat cerurile şi pământul, căci eu nu sunt dintre închinătorii la idoli." (En'am[Vitele], 6/76-79).

Când s-a născut, Măritul Avraam (as) era Hanîf , credincios. Stelele, luna şi soarele pomenite în aceste versete nu pot avea cu adevărat semnificaţia de "Stăpânul meu". Ca o afirmare a acestui lucru, ar trebui să consideri inexistent versetul ce precede pe cele amintite mai sus. Acest verset spune: Aminteşte-ţi de Abraham când spuse tatălui său, Azar: Tu iei idoli drept dumnezei? Te văd, pe tine şi poporul tău, într-o rătăcire vădită." (En'am[Vitele], 6/74).

Iar în versetul următor se zice: Astfel i-am arătat lui Abraham împărăţia cerurilor şi a pământului ca să fie dintre cei care cred cu tărie. (En'am[Vitele], 6/75).

Nu este posibil ca un profet cu o asemenea gândire să zică stelelor "Stăpânul meu". Cărţile pline de legende pot spune ce vor, părerea noastră este aceasta. Măritului Avraam i s-a arătat nu numai lumea materială, ci şi cea a îngerilor.

Primele două versete, după ce relatează cum Măritul Avraam s-a întregit cu divinitatea, cum era deschis către credinţă, este clar că el dorea să spună ceva poporului său. Acum, trebuie din nou analizată problema, pornindu-se de la acest punct.

Înainte de toate, poporul Măritului Avraam se închina stelelor. De altfel, şi oamenii din perioada ignoranţei se închinau lui Sirius. Datorită faptului că planeta Sirius era considerată foarte mare şi strălucitoare de către astronomi, ea devenise idol pentru unele popoare. Şi vechii babilonieni se închinau la stele.

Iată că, Măritul Avraam s-a uitat la această stea, care părea foarte mică din depărtare. Şi-a concentrat atenţia asupra ei. Şi, într-o declaraţie înţeleaptă şi în concordanţă cu modul lui de manifestare, el şi-a sfătuit poporul. Ceea ce spunea era adevărat şi nu minciună. Cu fiecare argument, el distrugea o divinitate din cer găsită de poporul său şi mesagerul acesteia pe pământ. Da, cu judecata şi logica sa, Măritul Avraam distrugea unul câte unul idolii; de altfel, el venise pentru a distruge idolii.

Unii comentatori ai Coranului interpretează expresia: Iată-l pe Domnul meu!, prin: Acesta este Domnul meu?Acest lucru însemnând: Nu, nu este! Aceasta este una din interpretările acestei probleme. Dar, interpretarea asupra căreia vrem să atragem atenţia este următoarea:

Prin datele pe care le foloseşte, Măritul Avraam parcă acordă importanţă lucrurilor pe care poporul său le consideră idoli, atrăgându-i pe oameni pe terenul lui de dispută. Acest lucru nu era posibil în alt mod. Oamenii l-au ascultat zicând: Vorbeşte despre divinităţile noastre. Şi, această dispută începută fără ca ei să-şi dea seama, s-a încheiat cu vorbele Măritului Avraam (as), fiind o victorie a credinţei asupra necredinţei.

Da, i-a plimbat printre stele, lună şi soare şi i-a prevenit asupra faptului că toate au un apus. Adică, ele au venit, s-au născut, s-au înălţat şi au apus. Prin urmare, potrivit unor legi ştiute, tot ceea ce se naşte, apune, dispare, nu poate să domine, să influenţeze universul. Ceea ce este trecător cum poate să domine ceva tot atât de efemer?

În prima propoziţie, este un avertisment expresia despre cei care apun: Nu-i iubesc pe cei care asfinţesc. Cei care dispar nu trebuie să ocupe loc în inimi. Dar, mai ales, nu este deloc potrivit să-i urmezi târându-te, deoarece ei au ajuns la apus. Eu am nevoie de cineva care să nu dispară, de cineva care să-mi fie mai aproape decât fiinţa mea şi să-mi cunoască toate dorinţele inimii. Să aibă puterea de a-mi îndeplini dorinţele.

Apoi mai face un pas. Arată spre lună. Nu după mult timp, şi ea va apune.

Fără să mai aibă interlocutor comunitatea, zice: Dacă Domnul meu nu mă călăuzeşte, voi fi dintre cei rătăciţi.

În etapa a treia priveşte soarele. După credinţa poporului său, soarele era cea mai mare divinitate. Măritul Avraam (as) începu cu cel mai mic idol şi doborî doi. Acum venise rândul celui mai mare idol. Atunci când şi acesta apuse, zise: Eu sunt curat de cei pe care Î-I alăturaţi. Da, era timpul ultimului cuvânt şi Măritul Avraam (as) zise: Îmi întorc faţa, ca un drept-credincios, către Cel ce a creat cerurile şi pământul, căci eu nu sunt dintre închinătorii la idoli. (Enâm[Vitele], 6/79).

Dacă Măritul Avraam ar fi rostit această ultimă propoziţie de la început, atunci nimeni nu l-ar fi ascultat. În primul rând a ţinut cont de nivelul şi mentalitatea lor şi ei l-au ascultat. Dacă nu şi-ar fi reglat în mod progresiv cuvintele, ele nu ar fi dat rezultate.

Această metodă a Măritului Avraam (as) este potrivită logicii coranice. Şi cum să nu fie, căci el a beneficiat de acelaşi izvor al revelaţiei şi a transmis aceleaşi adevăruri.

Acum vă voi reţine atenţia asupra încă unui punct. Măritul Avraam zice: Eu sunt departe de asociaţionism. Această propoziţie, în limba arabă, este o propoziţie substantivală, iar propoziţiile substantivale exprimă constanţă şi continuitate. Deci, semnificţia acestei propoziţii este: Prin toate faptele şi acţiunile mele, sunt departe de a găsi un asociat lui Allah. Deci, Măritul Avraam (as) nu a rostit vreun cuvânt care să emită ideea de asociaţionism şi nici din comportamentul său nu a reieşit acest lucru. Aşa cum am redat mai sus, această atitudine se datorează raţiunii, inteligenţei sale. Da, în aceste cuvinte nu se găseşte nimic care să dăuneze cinstei sale.

bb. Învierea morţilor

Al doilea lucru care este considerat a fi o greşeală din partea Măritului Avraam (as) este cererea de a-i fi explicată învierea. Coranul cel Sfânt redă astfel această chestiune: Abraham spuse: "Domnul Meu! Arată-mi cum dai morţilor viaţă!" Allah l-a întrebat: "Nu crezi?" El i-a spus: "Ba da, eu cred, însă vreau ca şi inima mea să-şi afle tihna. (Bakara[Vaca], 2/260).

Măritul Avraam (as) era un personaj care nu ştia să se sature în a admira vădita măiestrie. Da, marele profet, a cărui inimă era deschisă spre măiestrie, dorea ca, prin observarea aducerii la viaţă a morţilor de către Cel Drept, să dobândească noi trepte şi noi dimensiuni în numele măiestriei.

În ceea ce priveşte învierea, Măritul Avraam (as) avea îndoieli? Nu, nicidecum! El se ruga de Cel Drept să-i arate harul învierii. El nu căuta răspuns la îndoieli precum: Oare Tu eşti capabil să învii morţii?

Cel Drept îi îndeplineşte dorinţa şi, precum se relatează în verset, îî porunceşte să ia patru păsări, să-i taie în bucăţi şi fiecare bucată să pună sub un alt munte, apoi să-i cheme la el şi va vedea că ele vor veni grabnic la el. (Bakara[Vaca], 2/260).

Aici, de fapt, Cel Drept îşi arătase una dintre miracolele divine pe care le înfăţişează în fiecare primăvară. În mod special îî arătase marelui Său profet blidul încrederii. De altfel, şi grija Măritului Avraam era să bea pe săturate şerbetul măiestriei din acel blid. Măritul Avraam, zicând: Am luat foc, daţi-mi apă, va bea din acest şerbet în repetate rânduri, fără a se sătura. Fiind simbolul vieţuirii, dincolo de orice îndoială, Măritul Avraam (as) întreba despre însuşirea învierii morţilor. Atunci când zicea: Arată-mi, ai puterea de a învia morţii sau nu?, el nu spunea aceste cuvinte în mod provocator, ci ca şi cum s-ar adresa unui scrib priceput: Scrie, să ne uităm cum ai scris.

Prin niciuna din aceste întrebări, el nu încerca să facă aluzie la incapacitatea interlocutorului. Dimpotrivă, făcea publică perfecţiunea meşterului. Deoarece aici era atras spre a admira, în fiecare pagină, arta operei. Da, se întreba despre însuşirea de a învia.

Măritul Avraam (as), caracterizat de Cel Drept prin atributele de blând, milos, cinstit, voia să plângă pe săturate în faţa înfăptuirilor Marelui Maestru.Ca şi cum spunea:Allah, aşa cum ai înviat primăvara, adu-i la viaţă pe morţii din faţa mea, ca să văd înfăptuirile Tale, să le constat şi încă o dată să fiu cuprins de înflăcărare.

În mod deosebit, Măritul Avraam (as) dorea să fie mulţumit de nivelul său. Un om credincios, când atinge pragul erudiţiei, crede că a ajuns la ultimul nivel şi poate să spună că nu există altă cale decât aceasta. Muhyiddin İbn-i Arabî susţine că, ultimul profet poate să ia lecţii de la ultimul sfânt. De ce? Pentru că, capul a atins pragul ce i-a fost predestinat, intrând pe uşa împodobită a smuls canaturile…şi, această uşă raportată la acel mare palat, se deschide spre o mică firidă. Pe când, uşa pe care a intrat Măritul Avraam (as) este uşa unei cetăţi şi a unui oraş. Bolta lui este cerul, de unde observă luna, soarele şi stelele. Allah (cc) a înălţat deasupra lui o boltă a erudiţiei, încât orizontul erudiţiei celor mai mari sfinţi pare, pe lângă al lui, un punct şters. Adică, dacă noi ne săturăm cu o găleată de apă, el nu se poate sătura nici cu oceanele. Da, orizontul cunoaşterii este atât de larg şi de aceea, marele om, văzând acea divină însuşire, va plânge precum un copil.

Muhyiddin İbn-i Arabî îl întreabă pe Mevlâna: Cine este mai mare, Măritul Mohamed (sas), care a zis "Nu te-am cunoscut cu adevărat, o, cel Vestit!" sau Beyazid-i Bistâmî, care a spus "Eu mă preamăresc, mare mi-e faima!"? Răspunsul lui Mevlâna este extraordinar: Deja aceste două cuvinte arată cât de mare este Profetul nostru faţă de Beyazid. Mesagerul lui Allah avea un asemenea havuz al cunoaşterii şi al inimii, încât părea ca un ocean. Aşa cum oceanele sunt mereu pline, aşa şi inima Lui era la fel. Pe când inima lui Beyazid era ca un ibric ce imediat s-a umplut şi s-a revărsat.Când a dat acest răspuns, Mevlâna era un copilşi İbn Arabîa observat de atunci profunzimea gândirii lui.

Şi Măritul Avraam (as) era un om nesătul de cunoaştere. Cererea lui nu era exprimarea îndoielii, ci el zicea: Allah, dacă mai este ceva, dă-mi orice în numele cunoaşterii!. De aceea, Profetul nostru zice în hadis-ul relatat de Buhârî şi Müslim: Dacă ceea ce simte Măritul Avraam este îndoiala, atunci îndoiala ne aparţine mai mult nouă.Adică, dacă noi nu avem nici o îndoială în privinţa învierii morţilor, Măritul Avraam nu are cu precădere.

cc. Cele trei afirmaţii surprinzătoare ale Măritului Avraam

Relatând despre cinstea Măritului Avraam (as), este necesar să amintim trei afirmaţii, mai veridice decât minciuna, ce cuprind cuvinte cu înţeles indirect, ce i se atribuie. Deoarece tematica noastră este, în general, despre inocenţa profetului. Minciuna este un mare păcat. O minciună spusă de un profet este contrar cinstei lui. Da, "Minciuna este cuvânt păcătos" şi nu se poate adăposti în pieptul unui credincios.

Într-un sfânt hadis, Profetul nostru zice: De-alungul vieţii sale, Avraam a spus trei neadevăruri.Aici, cuvântul "kezib" (neadevăr) nu are înţeles de minciună, ci de cuvânt cu înţeles indirect "ta'riz". Da, poate fi dificil să desluşim acest cuvânt din perspectiva dicţionarului. Dar este corect în ceea ce priveşte semnificaţia dorită. De altfel, în momentul elucidării acestui subiect, această particularitate va fi evidentă.

Trebuie acordată o mare atenţie exprimării. Aşa cum nu se poate spune că Măritul Avraam "a minţit", tot astfel şi semnificaţia cuvântului "kezib" nu poate fi interpretată ca în dicţionar. La prima vedere acest cuvânt pare a ascunde o minciună, dar privind mai atent, se poate constata că este un cuvânt ce ascunde un adevăr. Noi numim asemenea cuvinte prin expresia "tâ'riz".

Profetul nostru folosea umorul, dar materialul folosit era adevărat. De exemplu, i s-a adresat Măritului Enes prin cuvintele: Hei, tu, cu două urechi! Desigur că Enes (ra) avea două urechi. Unei femei i-a zis: Hei, albeaţa din ochii bărbatului! Femeia a răspuns: O, Mesagerule! Bărbatul meu nu are albeaţă la ochi. Atunci Mesagerul lui Allah a semnalat adevărul din gluma pe care a făcut-o, zicând: Fiecare om are albeaţă la ochi. O femeie în vârstă vine şi îl roagă: O, Mesagerule! Roagă-te să intru în rai! Glumind, Mesagerul lui Allah zice: Cei în vârstă nu pot intra în rai. Femeia se întristează, fără a sesiza gluma şi, în momentul despărţirii, Profetul nostru, explicând tâlcul vorbelor sale, zice: Cei în vârstă nu vor intra bătrâni în rai, ci tineri.

Profeţii dădeau mare importanţă conţinutului glumelor, căci statutul pe care-l aveau nu le îngăduia minciuna nici în glumă. Ei, prin toate acţiunile lor, erau un exemplu în faţa oamenilor. Un cuvânt care ar ascunde o minciună atunci când ei fac o glumă, ar da curaj celorlalţi oameni să spună o minciună adevărată, iar pentru un profet nu este de conceput să devină un rău exemplu.

Din naştere, Măritul Avraam a fost un drept-credincios şi un duşman al idolilor. Chiar şi în perioada în care încă nu era însărcinat cu profeţia, Măritul Avraam (as) s-a luptat cu idolii şi idolatrii. Mai mult, într-o zi, a luat o hotărâre şi a distrus toţi idolii.

Conform credinţei din acea perioadă, pentru aprecierea evenimentelor oamenii se uitau la stele şi acţionau în raport cu schimbările survenite în ele. Deoarece conform concepţiei din acea perioadă, divinităţile se aflau în cer, printre stele. După credinţa lor, stelele determinau soarta oamenilor. Şi Măritul Avraam se uită la stele, conform credinţei vremii. Dar, această privire era în scopul de a constata convingerile şi concepţia oamenilor. Măritul Avraam nu avea aceeaşi concepţie cu membrii clanului său. După ce se uită la stele, el zice: Eu sunt bolnav! (Sâffât[Cei aşezaţi în rând], 37/89). Acesta este primul eveniment şi primul "tâ'riz" (neadevăr). Vom clarifica care este şi pentru ce. Al doilea "tâ'riz" este: El distruge idolii şi îşi pune pe umeri cel mai mare topor. Când este întrebat cine a făcut aşa ceva idolilor, el arată spre cel mai mare idol şi zice: Ba mai marele lor a făcut-o. Întrebaţi-i, dacă pot grăi! (Enbiyâ[Profeţii], 21/63). Al treilea nu este menţionat în Coran. El îı zice soţiei sale: Când vei fi întrebată cine eşti, să spui că eşti sora mea.Acestea sunt cele trei neadevăruri (tâ'riz) spuse de Măritul Avraam. Acum să dezvoltăm puţin aceste evenimente şi să analizăm cinstea lui prin prisma acestora.

Eu sunt bolnav!

Astfel este redat primul eveniment în Coran: De partea lui a fost şi Abraham. El a venit la Domnul tău cu toată inima, spunând tatălui său şi poporului său: "Cui vă închinaţi voi? O înşelătorie, dumnezei afară de Dumnezeu, este ceea ce vreţi? Ce vă închipuiţi despre Domnul Lumilor?" Apoi aruncă o privire spre stele şi spuse: "Eu sunt bolnav!" Atunci ei îi întoarseră spatele şi plecară. (Sâffât[Cei aşezaţi în rând], 37/83-90).

Propoziţia "Eu sunt bolnav" arată că Măritul Avraam (as) era neliniştit. De când se născuse, era incomodat de idoli. Până când nu-i înlătura, el nu era liniştit. Cei din preajma lui, crezând că este bonav trupeşte, au plecat. Ei insistau să-l ducă la ceremoniile religioase. După plecarea celorlalţi, dă de înţeles care este adevărata lui nelinişte. Numai că, spunând un neadevăr, a folosit mijloace pe care aceştia să le înţeleagă altfel. Mijloacele pe care le-a folosit în cuvintele sale nu erau minciuni. Numai cei care nu aveau cunoştinţă de scopul lui Avraam (as), l-au înţeles greşit. De altfel, dacă nu ar fi avut o mentalitate atât de îngustă, ei şi-ar fi aplecat urechea spre Cel Adevărat şi L-ar fi înţeles. Da, ei s-au împotrivit o viaţă întreagă şi nici o zi nu s-au străduit să asculte adevărul. Iată că, de aici provenea adevărata neînţelegere…

Exprimarea Măritului Avraam (as) este un neadevăr, dar era atât de adevărat că, acest neadevăr îi va tulbura conştiinţa şi în ziua de apoi şi îl va face să răspundă celor care veneau să-i ceară ocrotire: În viaţa mea am spus trei minciuni. De aceea, nu am nici un drept de a acorda ocrotire.

Dacă s-ar lua în considerare vorbele slujbaşilor din zilele noastre, rostite cu sau fără impunere, se va înţelege mai bine cât de inocent este Măritul Avraam (as), cel care a spus o dată în viaţă un neadevăr precum: Eu sunt bolnav. Pe când azi, o dată cu uşurinţa cu care se trece de la minciună la adevăr, trebuie să ne gândim mai bine la îngăduinţa neadevărului (tâ'riz). Deoarece minciuna şi adevărul se vând în aceeaşi prăvălie şi se îmbină. Făcând o paranteză, trebuie să fim atenţi şi la tolerarea, de către Profetul nostru, a trei subiecte legate de minciună. Deoarece în Epoca Fericirii, era o mare prăpastie între minciună şi adevăr, distanţa dintre ele fiind atât de mare. Însă acum, situaţia este alta.

Da, oamenii care sunt reprezentanţii adevărului, nu ar trebui să facă loc minciunii în viaţa lor socială sau personală. Aceasta este prima condiţie pentru a fi un om de încredere. Ar trebui ca noi să fim departe de minciună, iar minciuna departe de noi. Dacă noi acum suntem preocupaţi de această problemă, gândiţi-vă cât de atenţi erau profeţii de la care noi am învăţat ce înseamnă adevărul, dar, mai ales, Măritul Avraam (as), strămoşul Măritului Mohamed (sas)!

Poate el a făcut

Al doilea eveniment este astfel redat în Coranul cel Sfânt: Noi am dăruit odinioară cunoaşterea lui Abraham. Noi l-am cunoscut. El spuse tatălui său şi poporului său: "Ce sunt aceste chipuri înaintea cărora staţi? "Ei au spus: "Noi am aflat pe taţii noştri lor închinându-se." El spuse: "Şi voi şi taţii voştri sunteţi într-o rătăcire vădită." Ei au spus: "Tu ai venit la noi cu Adevărul ori eşti dintre cei care îşi bat joc?" El spuse: "Nu! Domnul vostru este Domnul cerurilor şi al pământului. El le-a creat, şi eu Lui îi sunt dintre martori. Pe Dumnezeu! Voi vicleni asupra idolilor voştri, de cum veţi întoarce spatele." El îî va face fărâme pe toţi în afară de mai marele lor. Poate se vor întoarce la el! Ei au spus: "Cel care a făcut aceasta cu dumnezeii noştri este dintre nedrepţi!" Ei au spus: "Noi am auzit un tânăr care-i amintea, i se spune Abraham." Ei au spus: "Aduceţi-l înaintea ochilor oamenilor, căci poate vor depune mărturie." Ei au spus: "Tu, Abraham, ai făcut aceasta cu dumnezeii noştri?" El spuse: "Poate el a făcut. Mai marele lor. Întrebaţi-i, dacă pot grăi!" (Enbiya[Profeţii], 21/51-63).

Măritul Avraam (as) este întrebat: O, Avraam! Tu ai făcut asta divinităţilor noastre? Iar el răspunde: Poate el a făcut. Prin pronumele "el", Măritul Avraam (as) indică persoana pe care ei o numesc "Avraam", adică pe sine. Dar, prin măiestria de a rosti cuvintele, le distrage atenţia supra marelui idol. De fapt, aici sunt două propoziţii diferite. Numai prin modul de pronunţie, aceste două propoziţii au fost aduse la forma unei singure propoziţii, încât interlocutorii nu au sesizat diferenţa. Prima propoziţie este: Poate el a făcut, iar a doua: Mai marele lor. Dacă unim cele două propoziţii, rezultă: Iată mai marele lor, el a făcut. Acum, această afirmaţie devine un neadevăr (tâ'riz). Aici este o ironie la adresa idolatrilor. El ironizează gândirea lor limitată, dar ei nu sesizează nimic, mintea lor fiind dominată de idoli. Măritul Avraam (as) numeşte idolul lor "Mare", dar ei nu înţeleg la ce face aluzie.

Păcat de idolatrie! Păcat de mărginire! Păcat de orbire şi de inimile închise către Allah.

Sora mea

Al treilea eveniment nu conţine nici o minciună, neputându-se numi nici "tă'riz". Este un adevăr evident. Dacă faraonul o întreba pe Maica Sara cine este, ea trebuia să spună: Sunt sora lui. Iar Măritul Avraam (as) urma să spună: Este sora mea. Deoarece dacă Măritul Avraam (as) ar fi spus că este soţia sa, faronul putea să-i facă rău Maicii Sara. Probabil că, Măritul Avraam (as) şi soţia sa urmau să se afle într-o situaţie dificilă şi să plece de acolo. Cel Drept zice în Coran: Credincioşii sunt fraţi.(Hucurat[Încăperile], 49/10). Primul punct de unire între credincioşi este religia. Cei care nu sunt legaţi astfel, nu pot fi consideraţi fraţi, chiar dacă s-au născut din aceeaşi părinţi. Cei care cred sunt fraţi adevăraţi, neexistând diferenţe între sexe. Celelalte apropieri urmează după această înfrăţire. Dacă soţ şi soţie se despart, dispare legătura căsătoriei, dar frăţia întru credinţă continuă.

Iată că, Măritul Avraam (as) a acordat atenţie acestei frăţii şi a numit-o pe Maica Sara "soră". Acest cuvânt este adevărul însuşi. Şi nu este nici "tâ'riz". Numai cei care au un văl în faţa ochilor şi au urechile astupate pentru asemenea subtilităţi, nu vor putea înţelege acest lucru niciodată.

Mesajul pe care ni-l transmite acest subiect este: 1. Măritul Avraam nu a spus cu adevărat o minciună. 2. Cei care urmează calea profeţilor ar trebui să stea departe de minciună. Un adevărat drept-credincios toată viaţa se chinuie şi varsă lacrimi din cauza unei minciuni rostite de buzele lui. Toţi cei care ne călăuzesc ar trebui să aibă o viaţă spirituală.

dd. Rugă pentru tatăl său

Acum să trecem la ruga Măritului Avraam (as) pentru tatăl său. Oare pentru ce Măritul Avraam (as) s-a rugat pentru iertarea păcatelor tatălui său, cel care comisese o abatere? Un profet ca el nu trebuia să se mulţumească doar cu cei care primiseră mesajele pe care le adusese? Pentru ce s-a preocupat atât de mult de tatăl său necredincios, rugându-se de Cel Drept să-l ierte? Acest lucru era o greşeală? Dacă este o greşeală, cum se poate împăca acest lucru cu imposibilitatea de a greşi a unui profet? De unde putem şti dacă şi în alte probleme nu au greşit? Vom şti şi totuşi îi vom urma cu încrederea în suflet? Iată întrebările pe care şi le pun ateii de ieri şi de azi!

Ruga Măritului Avraam (as) este: Iartă-i tatălui meu, căci el a fost dintre cei rătăciţi.(Şuarâ[Poeţii], 26/86). Factorul care l-a determinat pe Măritul Avraam (as) să se roage pentru tatăl său este redat în Sfântul Coran: Abraham nu a cerut iertare pentru tatăl său decât pentru o făgăduială ce i-o făcuse cândva, însă când văzu limpede că tatăl său este un vrăjmaş al lui Dumnezeu, s-a lepădat de el. Abraham a fost smerit, blând. (Tevbe[Căinţa], 9/114).

În Coran se relatează cum şi-a dat cuvântul tatălui său: Aveţi o frumoasă pildă în Abraham şi în cei dimpreună cu el când au spus poporului lor: "Noi vă desfidem pe voi şi pe cei cărora vă închinaţi în locul lui Dumnezeu. Ne lepădăm de voi! Vrăşmăşia şi ura să fie întotdeauna între noi şi voi până veţi crede în Dumnezeu, Unul!" Precum şi în vorbele lui Abraham către tatăl său: "Eu voi cere iertare pentru tine, chiar dacă nu pot face nimic pentru tine înaintea lui Dumnezeu. (Mümtehine[Cea pusă la încercare], 60/4).

În acest verset se arată clar duşmănia veşnică dintre credinţă şi necredinţă. Se indică ura din sufletul necredinciosului împotriva drept-credincioşilor şi faptul că această ură face parte din natura lui.

Coranul cel Sfânt arată că tatăl Măritului Avraam (as) comisese o abatere. De faptele tatălui său nu era el vinovat. Se poate spune că şi printre strămoşii Profetului nostru sunt unii care nu credeau în unicitatea lui Allah. Nu pot să ştiu dacă Abdülmuttalip, Hâşim şi Lüeyy credeau. Dar putem afirma că, datorită faptului că trăiau într-o perioadă tulbure, incertă, procedau precum oamenii dintr-o perioadă tulbure. În acelaşi timp, nu se poate discuta faptul că, lipsurile lor ar fi fost un obstacol în calea trimiterii Profetului nostru cu însărcinări profetice.

Da, să se ştie că, dacă tatăl Măritului Avraam (as) a comis o abatere, acest lucru nu aduce nici un prejudiciu profeţiei lui. Uneori, din sfinţi se nasc ticăloşi şi din ticăloşi, sfinţi. Allah (cc) poate să facă din morţi, oameni vii şi din vii, morţi. El are putere absolută şi nimeni nu-İ cere socoteală. Da, din închinători la stele, El poate să creeze oameni precum Măritul Avraam (as), originea a două şiraguri de aur. Cei doi fii ai Măritului Avraam (as) sunt profeţi. Măritul Isaac (as) este din neamul Măritului Isus (as), iar Măritul İsmail (as) din neamul Profetului nostru.

Faptul că Măritul Avraam (as) s-a rugat pentru tatăl său este un comportament firesc şi uman. De altfel, Profetul nostru i-a cerut unchiului său, Ebu Tâlip, să creadă în unicitatea lui Allah, zicându-i: Dacă nu mi se va interzice, voi cere iertare pentru tine.Ebu Tâlip a avut grijă patruzeci de ani de El, fiindu-i mereu aproape. A împărţit cu El toate necazurile şi, în timpul boicotului koreişiţilor, nu L-a lăsat singur. Cât de logică şi naturală este insistenţa Mesagerului lui Allah ca unchiul său, care l-a slujit toată viaţa şi l-a protejat, să devină musulman, tot atât de semnificativă este şi ruga Măritului Avraam (as). Deoarece era tatăl lui şi îl crescuse până la acea vârstă. În privinţa comportamentului faţă de părinţi, Coranul zice: Domnul tău a hotărât să nu vă închinaţi decât Lui şi să vă purtaţi frumos cu părinţii voştri. Dacă unul dintre ei ori amândoi au îmbătrânit alături de tine nu le spune: "Ptiu!" Nu-i ocărî, ci spune-le vorbe cuviincioase. (İsra[Călătoria în noapte], 17/23).

Comunicarea este scopul vieţii profeţilor. Dar nu stă în puterea lor să-i facă pe oameni să păşească pe drumul călăuzitor. Sarcina lor este de a arăta adevărul şi dreptatea şi să folosească orice mijloace legale în acest scop. Şi Măritul Avraam (as) îşi dă toată silinţa să-şi potolească tatăl şi să-l pregătească pentru calea cea dreaptă. De aceea el se roagă pentru tatăl său. Şi ruga este un prilej pentru calea cea dreaptă şi nimeni nu ar trebui să se descurajeze în această privinţă.

În Coran se zice: Cei care tăgăduiesc, fie că-i previi, fie că nu-i previi, tot nu vor crede. (Bakara[Vaca], 2/6). Cu toate că, în acest verset se arată clar că unii necredincioşi nu vor păşi pe calea cea dreaptă, Profetul nostru s-a dus des în mijlocul unor necredincioşi precum Ebu Cehîl, Ebu Leheb, İbn-i Ebî Muayt, chemându-i pe calea dreaptă.

Drumul călăuzitor este în mâna lui Allah (cc) şi, datorită faptului că Măritul Avraam (as) credea foarte mult în acest lucru, el a încercat toate căile cu tatăl său, înainte de a se ruga Celui Drept. Deoarece nu a reuşit să-şi convingă tatăl, s-a rugat de Domnul pentru aducerea lui pe calea cea dreaptă. Acest lucru dovedeşte că el avea credinţă în Cel Drept. Dar, el cunoscând voinţa divină, a renunţat la rugă şi a zis: Voinţa supremă aparţine lui Allah.

Măritul Avraam (as) a venit cu un mesaj universal, pe calea ce i s-a aşternut Profetului nostru. El avea sarcina de a comunica tuturor mesajul şi nu avea nici un motiv să facă excepţie cu tatăl său. Între ei era o legătură naturală, încât calitatea de fiu şi profet îl făcea să insiste pentru aducerea tatălui său pe calea cea dreaptă. În versetele ce urmează vom vedea cât de tulburat era în faţa tatălui său şi îl chema pe calea cea dreaptă în faţa mulţimii: Aminteşte-l pe Abraham în Carte. A fost un drept şi un profet. El spuse tatălui său: "O, tată! De ce te închini la ceea ce nu aude şi nu vede şi de nici un folos nu îţi este? O, tată! Mie mi-a venit o ştiinţă ce ţie nu ţi-a venit. Urmează-mă, căci eu te voi călăuzi pe o Cale Netedă. O, tată! Nu te închina Diavolului, căci Diavolul împotriva Milostivului s-a răzvrătit. O, tată! Îmi este teamă că o osândă de la Milostivul o să te lovească şi vei fi Diavolului sprijin. (Meryem[Maria], 19/41-45).

Da, Măritul Avraam (as) îi prezintă tatălui său luminosul mesaj. Care fiu nu-şi va da toată osteneala pentru calea dreaptă a tatălui său, făcând acest lucru din toată inima, cu toată maturitatea şi sinceritatea sa? Mai ales, dacă acel om este Măritul Avraam (as), un profet blând, drept şi credincios.

Unii comentatori atrag atenţia asupra semnificaţiei cuvântului "tată" din limba arabă, semnalând posibilitatea ca persoana despre care este vorba să nu fie tatăl lui, ci bunicul, unchiul sau o altă rudă apropiată.Pluralul cuvântului "tată" este folosit şi în Coran şi are înţeles de "strămoşi".

De exemplu, Măritul Iosif (as) zice: Eu am urmat strămoşilor mei, Abraham, Isaac şi Iacob. (Yusuf[Iosif], 12/38). După cum se vede, aici este folosit cuvântul strămoşi. De altfel, de multe ori în Coran apare expresia "Strămoşii noştri dintâi" (23/24-68; 37/17-126; 56/48; 26/26; 44/8; 28/36).

Potrivit unei relatări, Măritul Avraam era fiul lui Terah.Dar, putea să fie şi fiul altcuiva. Fiind atât de largă sfera aprecierii, Măritul Avraam (as) nu era un om care să rămână sub umbra tatălui său şi nici un om care să ceară iertare pentru el, ştiind că a comis o abatere. Sfântul Coran ne redă una din rugile lui: Profetul nostru! Iartă-mi mie, şi părinţilor mei, şi credincioşilor, în Ziua când se va face Socoteala! (İbrahim[Abraham], 14/41). Aici însă, cuvântul "părinţi" are sens de "mamă".

Dacă vom privi problema aşa cum v-am prezentat-o, se va vedea clar că, Măritul Avraam (as) era pur, inocent, fără de păcate, un mare şi cinstit profet. Întotdeauna el spunea adevărul şi era unul din fericiţii apropiaţi de adevăr.

Măritul Avraam (as) era un om care recunoştea unicitatea lui Allah şi era supus. Lui i-a fost destinat să facă bine, după cum se relatează în Coran: Cine are credinţă mai frumoasa decât cel care se supune lui Dumnezeu, care face binele, care urmează Legea lui Abraham, cel drept credincios? Dumnezeu l-a luat pe Abraham prieten! (Nisa[Femeile], 4/125). Cu orice preţ, el nu s-a abătut nici un pic de la poruncile Celui Drept. Chiar şi atunci când a primit porunca să-şi sacrifice fiul, el nu s-a opus. Când ajunse să trudească alături de el, îi spuse: "O, fiul meu! Am văzut în vis că se făcea că te jertfeam. Cum vezi tu oare acest lucru?" El spuse: "O, tată! Fă ceea ce ţi s-a poruncit şi mă vei afla dintre cei răbdători, dacă Dumnezeu va voi!" După ce amândoi s-au supus, iar Abraham s-a aruncat cu faţa la pământ. (Saffat[Cei aşezaţi în rând], 37/102-103).

Atunci când a primit poruncă de la Cel Drept să-şi lase soţia şi copilul în pustiu, Măritul Avraam (as) a îndeplinit imediat porunca şi a plecat fără să se uite înapoi.Altă dată, a dat o pildă cu propria viaţa şi s-a aruncat în foc fără a fi îngrijorat şi atunci când a venit un înger să-l ajute, el a refuzat această propunere, zicând: El ştie doar.

Iată, Măritul Avraam (as) era un asemenea profet şi legătura lui cu Stăpânul era atât de puternică. Ţinând cont de toate acestea, a te găndi că el ar putea păcătui, este exprimarea unei totale ignoranţe a necunoaşterii lui.

Da, el era un monument de generozitate şi, datorită acestei generozităţi, el a cerut iertarea tatălui său, dar aflându-i adevăratul caracter, a renunţat la cererea sa. Conform unei relatări, în ziua de apoi Allah (cc) îî va înfăţişa tatăl sub forma unui târâtor, iar el va renuntă la obârşia sa.

d. Măritul Iosif (as), monument de cinste

Tora este plină de calomnii la adresa Măritului Iosif (as). Toate calomniile posibile au fost folosite ca mijloace pentru a-l coborî la nivelul unui om ordinar. Pe când el este un profet pur şi cinstit cu toată fiinţa sa. Şi ca orice profet, şi el a fost înzestrat cu însuşirea cinstei.

Cu mâhnire mărturisesc aici că, şi unii dintre comentatorii noştri, prin unele preluări neatente din Tora, s-au trezit în faţa unor născociri ce nu i se potrivesc acestui mare profet şi care dăunează cinstei lui. Noi, din nou, ca şi în cazul celorlalţi profeţi, ne vom strădui să vă înfătişăm cinstea şi puritatea Măritului Iosif (as) prin redarea unor versete din Coran. Desigur că, această strădanie va scoate în evidenţă doar ceea ce este consemnat. În Coran se precizează foarte clar acest lucru. Un om obişnuit, dacă citeşte o dată versetul "Iosif", va găsi cu uşurinţă ceea ce doreşte. Numai să nu vină cu idei preconcepute.

În copilărie, Măritul Iosif (as) a fost aruncat în fântână de către fraţii săi, apoi a fost vândut ca rob. L-a cumpărat un vizir din Egipt, care l-a crescut ca pe un fiu. Numai că, atunci când a crescut, soţia vizirului a început să nutrească alte sentimente faţă de Iosif. Aşa cum se relatează în Coran, într-o zi, ea a închis uşile şi s-a legat de Iosif. Numai că, Măritul Iosif (as), tulburat de propunerea femeii şi confruntat cu ceva ce nu-i trecuse prin minte, vru să plece, dar femeia îl ajunge din urmă şi-l trage de cămaşă, care se rupe. În timpul acesta se deschide uşa şi ei se trezesc faţă-n faţă cu vizirul, iar femeia zise către soţul ei: Care este răsplata celui ce voieşte casei tale răul? Să fie întemniţat ori să i se dea o osândă dureroasă? (Yusuf[Iosif], 12/25). Aceasta era o calomnie.

Acum să ne străduim să scoatem în evidenţă chestiunile care ne indică cinstea Măritului Iosif (as), redându-vă unele versete din Coran: Celei care-l primise în casa sa îi căzuse cu tronc. Ea închise uşile şi-i spuse: "Iată-mă sunt a ta!" El spuse: "Doamne fereşte! Stăpânul meu mi-a făcut o frumoasă primire. Cei nedrepţi nu sunt fericiţi." (Yusuf[Iosif], 12/23).

Coranul nu vine cu nici o mustrare. Nu dă numele femeii, o numeşte doar femeia din casă. Ea este cea care a închis toate uşile, iar primele vorbe sunt rostite de ea. Apoi se aude şi glasul celui care este un monument de cinste: "Doamne fereşte!" Prin comportamentul său, ce mare simbol al voinţei este Măritul Iosif (as) pentru toţi tinerii ce vor veni!

În verset este foarte clar redată atitudinea fermă a Măritului Iosif (as). Zicând "Stăpânul meu", la cine se referă? Poate la Cel Drept, căci a păcătui era o nerecunoştinţă în faţa atâtor binefaceri. Iar cei ingraţi nu pot fi salvaţi. Sau poate la soţul femeii, deoarece el îî făcuse mult bine. Pentru toate aceste binefaceri, cum putea să răspundă cu nerecunoştinţă?

Există o problemă importantă, asupra căreia trebuie să fim atenţi şi anume, faptul că Măritul Iosif (as) evita să păcătuiască nu se datora binefacerilor de care avusese parte din partea Celui Drept sau a vizirului. Aceasta este una dintre principalele probleme, iar femeia a considerat că a fost umilită. Pe când pricina pentru care Măritul Iosif (as) se ferea de păcat, se află ascunsă în cuvintele rostite de el: "Doamne fereşte! Caut ocrotire în Allah." Deci, el se ferea să păcătuiască, deoarece se temea de Allah (cc).

Măritul Iosif (as) înţelegea ce consecinţe poate să aibă păcatul, căci păcatul este un chin, o agresiune fără limite, un cerc vicios. Şi în lumea de azi, şi în lumea de apoi, consecinţa păcatului este un mare chin.

Versetul care este cauza înţelegerii eronate a faptelor Măritului Iosif (as) este: Ea se gândea la el, şi el s-ar fi gândit la ea, dacă nu ar fi văzut dovada vădită de la Domnul său. Noi am îndepărtat răul şi desfrâul de la el, iar el a fost dintre robii Noştri cei curaţi. (Yusuf[Iosif], 12/24).

Înainte de a interpreta versetul, este necesar să ne oprim asupra unor expresii. În acest verset, expresia care poate fi îţeleasă greşit este "L-a dorit". Verbul "L-a dorit " este la timpul trecut. Are diferite sensuri şi, conform situaţiei subiectului, trebuie să alegem unul din sensuri. Există o regulă în lexicologie, şi anume, pentru un cuvânt, sensul de bază şi cel veridic, este primul sens. În această problemă sunt importante recomandările lexicologilor. În dicţionar, primul sens acordat expresiei "L-a dorit", este "Îngândurat, întristat", ceea ce înseamnă "Chin sufletesc, a avea palpitaţii, a fi nostalgic, a fi melancolic".

În primul rând, acest verb, atunci când se referă la Zeliha, are următorul înţeles: Din cauza lui Yusuf, Zeliha a suferit, s-a chinuit, s-a cufundat în melancolie. Desigur că şi Măritul Iosif (as) era trist, deoarece el era prizonier în acea casă şi dacă fugea, putea şi prins şi adus înapoi. Iar femeia îl sâcâia. Aşa cum femeia suferea din cauza lui, şi Măritul Iosif (as) se chinuia, temându-se pentru cinstea lui. Până când Stăpânul nu-i dădea indicii, nimic nu era garantat. Da, Allah (cc) nu va permite să fie împroşcat cu noroi, deoarece îl înconjurase cu indicii şi până când va fi conştient de acestea, va trăi cu spaimă, cu nelinişte şi tulburare. După părerea mea, aceasta este problema asupra căreia trebuie insistat. Comentariile legate de acest subiect ar trebui revăzute pornind din acest punct.

În al doilea rând, Zeliha era hotărâtă să învingă toate piedicile. Ea îşi propusese un scop şi Iosif trebuia neapărat să fie al ei. Într-un verset se spune despre ea: S-a legat de servitorul ei care i-a aprins dragostea. Yusuf[Iosif], 12/30). Dar despre Măritul Yusuf (as) se spune: Noi am îndepărtat răul şi desfrâul de la el, iar el a fost dintre robii Noştri cei curaţi. (Yusuf[Iosif], 12/24). Cel cinstit este pomenit prin cuvinte binefăcătoare. În acest verset, Măritul Iosif (as) este calificat prin cuvântul "muhlas" (curat). Fiecare profet este curat. Iar cuvântul "muhlis" înseamnă sincer, devotat. Tot ceea ce face Măritul Iosif (as) o face pentru Allah (cc) şi cu voia Lui. Unui om care caută să se apropie de Allah (cc) cu sinceritate, noi îi zicem "muhlis". Dar, acest lucru este încă în stadiu de cercetare. Adică, în exprimare mistică, este în etapa de "seyir ilallah". Îndreptându-te spre Allah (cc), trebuie să te străduieşti pentru dreptate în tot ceea ce faci. Cel care este "muhlas" (curat) a scăpat de toate neliniştile, atingând culmile sincerităţii.

Coranul ne semnalează faptul că Măritul Iosif (as) făcea parte dintre făcătorii de bine: Aşa îi răsplătim pe făptuitorii de bine. (Yusuf[Iosif], 12/22). Noi, prin credinţă ajungem la fapte şi prin fapte îndeplinim credinţa, iar la capătul drumului, atingem treapta binefacerii. Pentru noi este ultima treaptă a înălţării predestinate, iar pentru un profet, începutul misiunii şi prima treaptă.

Binefacerea înseamnă să-l slujeşti pe Allah (cc) ca şi cum L-ai vedea.Iată,această etapă, care pentru noi este ultima, pentru profeţi înseamnă doar începutul. De aceea, analizând situaţia profeţilor, trebuie să priveşti chestiunea din această perspectivă. Dimpotrivă, dacă-i comparăm cu noi, vom greşi şi nu vom afla adevărul.

Zeliha şi Iosif (as) sunt doi oameni care aparţin a două lumi diferite. Primul este un om căruia i s-a întunecat vederea din cauza iubirii, voinţa i-a paralizat şi care îşi trăieşte sentimentele, celălalt este un profet care priveşte sus, are conştiinţa binelui, este sinceritatea întruchipată.

Pentru amândoi se foloseşte cuvântul (vezi pag. 420). Dar semnificaţia acestui cuvânt este diferită în funcţie de scopul fiecăruia. Da, acestui cuvânt trebuie să i se acorde un înţeles în funcţie de structura efortului de gândire, de cunoştinţele acumulate şi de diferenţa de cultură. De altfel, diferenţa dintre ei se va vedea din tabloul care va fi înfăţişat mai jos. Iosif (as) aleargă spre cinste şi puritate, iar Zeliha spre senzualitate şi păcat, amândoi fiind în rivalitate. Iosif (as) fuge, iar ea aleargă după el. Dacă în sufletul lui Iosif (as) ar fi existat o cât de mică dorinţă, nu ar fi existat o asemenea urmărire. Deci, cu totul alta era voinţa, scopul şi ţinta lui Iosif, el alergând spre un ţel înalt. De altfel, dacă urmărim lupta dintre ei, acest lucru apare de la sine.

Da, Măritul Iosif (as) fuge de Zeliha şi atunci când ea vrea să-l împiedice să iasă din cameră, cămaşa lui Iosif se rupe. Tocmai atunci, Iosif deschide uşa şi iese afară, iar femeia aleargă după el. Amândoi se trezesc în faţa vizirului. În această situaţie, femeia, nemaiştiind ce să facă şi ce să spună, se apără şi face reproşuri la adresa lui Iosif, dar nici ea şi nici soţul ei nu cred în spusele ei. De altfel, exista şi un martor. Acest martor era cămaşa ruptă a lui Iosif. Chestiunea era clară şi Iosif demonstrase că nu doreşte să cadă în păcat. Deoarece cămaşa era ruptă din spate. Dacă intenţia ar fi fost a lui Iosif şi femeia s-ar fi apărat, atunci ruptura cămăşii trebuia să fie în faţă. Aceasta era una din probele în favoarea lui Iosif. Iată că, Stăpânul l-a ocrotit cu ajutorul unei cămăşi rupte, facilitându-i încă un pas spre un viitor strălucit.

Unii comentatori, care pun în aceeaşi balanţă şi cântăresc îngrijorarea unui om, care şi-a găsit locul lângă Cel Drept, a unui profet, care trăieşte sub supravegherea lui Allah şi pe cea a unei femei, plină de senzualitate, acei comentatori comit o mare eroare nesesizând această subtilitate.

După părerea mea, toate comentariile care nu au referinţă în Coran şi Tradiţii ar trebui revăzute. Noua rectificare –aşa cred – îi va mulţumi pe cei cinstiţi. Deoarece cine ştie de ce drepturi au fost ei privaţi! Da, credem că, cei care au cumpănit profeţii ca pe orice om, vor fi privaţi de atmosfera lor morală şi de climatul lor înviorător.

Cuvinte fără temei precum cele de mai jos, fac parte din noroiul calomniilor din cărţile denigratoare la adresa cinstei profeţilor: Măritul Iosif (as), în sufletul lui era predispus propunerii adresate de Zeliha. Aceste cuvinte trebuie neapărat să fie şterse din cărţile noastre!

Marele sfânt Abdülaziz Debbâğ zice: Zeliha s-a comportat după propria raţiune şi intenţie, Iosif a acţionat ca s-o determine să renunţe şi poate că ar fi bătut-o, ar fi ridicat mâna asupra ei.Mai există multe cuvinte cu suflu divin, care i se adresează, luminând orizontul credinţei!

Cum putem gândi altfel, când Mesagerul lui Allah îl numeşte: Fiu de nobil, fiu de nobil, nobil, fiul lui Avraam, cel sincer, fiul lui Isaac, fiul lui Iacob.Străbunicul lui este Avraam, bunicul este Isaac, iar tatăl lui este Iacob. Iată, Iosif este nobil şi fiu de nobil şi Mesagerul lui Allah, prin această exprimare, îl înalţă pe culmi ce nu pot fi atinse nici în imaginaţie.

Este fără temei a crede că este posibil ca un mare profet să se înjosească cu asemenea fapte, în timp ce nici celor mai simpli oameni nu le trece prin minte aşa ceva.

El este un profet, care, atunci când intrigile femeilor iau amploare şi jocurile lor capătă altă dimensiune, se roagă de Stăpân: Domnul meu! Temniţa îmi este mai dragă decât păcatul spre care ele mă cheamă. (Yusuf[Iosif], 12/33). El întoarce spatele vieţii pline de veselie din palat şi preferă viaţa insuportabilă şi duhnitoare din temniţă. Timp de nouă ani, viaţa lui plină de suferinţă, căreia i-a ţinut piept numai prin cinste şi puritate, nu demonstrează cinstea lui? Acele femei şi-au tăiat degetele, văzându-i frumuseţea: Când ele îl văzură, aşa îl preamăriră încât îşi tăiară mâinile. (Yusuf[Iosif], 12/31). Acele femei au făcut cunoscut faptul că Zeliha s-a legat de el: Femeile din cetate spuseră: "Femeia celui puternic s-a legat de servitorul ei care i-a aprins dragostea. Noi o vedem într-o rătăcire vădită!" (Yusuf[Iosif], 12/30). Numai că, de fiecare dată ele s-au aflat în faţa acestui tânăr cu o credinţă de granit şi nu au căpătat nimic de la el.

Iosif s-a rugat de Stăpânul său să nu păcătuiască, iar Stăpânul i-a primit ruga şi l-a trimis în temniţă. După el, pentru chinuiţii fiecărei epoci uşile temniţelor au rămas deschise şi temniţele au devenit "Medreselele lui Iosif" pentru slujitorii credinţei şi ai Coranului, pentru cei care se străduiesc în slujba adevărului.

Era atât de atent cu cinstea sa, încât atunci când i-au spus că va ieşi din temniţă, a zis: Temniţa îmi este mai dragă decât păcatul spre care ele mă cheamă. Dacă nu îndepărtezi de la mine vicleşuhul lor, voi cădea în mrejele lor şi voi fi dintre cei neştiutori. (Yusuf[Iosif], 12/33).

Pentru el, una era să trăiască în cinste şi alta să demonstreze acest lucru. Ambele erau de o mare însemnătate pentru misiunea lui viitoare. El nu ieşi din temniţă. Zeliha şi-a recunoscut vina în public: Acum adevărul a ieşit la iveală: eu am fost cea care m-am legat de el, iar el a spus adevărul. (Yusuf[Iosif], 12/51).

Dacă şi Zeliha şi-a recunoscut păcatul, recunoscându-i cinstea, atunci cum să-i numim pe cei care îi atribuie păcat?

Tweet

Whatsapp