Profetul nostru, evlavios şi cu frica de Allah

Mesagerul lui Allah era cel mai evlavios om. Nimeni nu avea acea însuşire de a se feri de lucruri îndoielnice precum El. În funcţie de această însuşire, îşi reglase ţinuta şi comportamentul. Avea o asemenea frică de Allah, încât parcă i se oprea inima în loc. Era atât e sensibil şi emotiv, încât erau puţine momentele în care nu lăcrima. Atunci când se entuziasma, era precum o mare, iar când se oprea, era ca un ocean.

Faţă de un om, care şi-a petrecut viaţa în asemenea cadru, este o mare lipsă de respect şi o înşelăciune îngrozitoare să apreciezi eronat versetele pe care le-am analizat mai sus. Allah (cc) l-a aşezat pe o asemenea boltă a măreţiei, încât vocea celor care latră jos niciodată nu va ajunge la El. Nici nu poate fi vorba ca noroiul împroşcat de aceştia să ţâşnească spre El. Deoarece pioşenia Lui, frica Lui de Allah şi atitudinea extraordinar de sensibilă faţă de păcat sunt în dezacord total cu înclinaţia spre a păcătui.

Acum aş dori să abordez aceste profunzimi. Evlavia Lui era acea stare potrivit căreia, dacă lumea i-ar fi dăruită, nu s-ar bucura, şi dacă i s-ar lua toată lumea, nu s-ar necăji. Această stare a Mesagerului lui Allah se afla pe cele mai înalte culmi. Dacă toată lumea ar fi fost a Lui, nu s-ar fi bucurat nici cât găsirea unui bob de orz, iar dacă toată lumea i-ar fi scăpat din mână, nu s-ar fi necăjit nici cât pierderea unui bob de orz. El renunţase la lume din inimă. Dar, această renunţare nu însemna renunţarea la beneficiile lumii. Deoarece cel care ne-a arătat cele mai logice şi mai frumoase căi ale cuceririi lumii este Măritul Mohamed (sas). Nu poţi să te gândeşti că a renunţat la avantajele lumii sau că ar fi îndemnat oamenii în acest sens. Renunţarea la lume trebuie să vină din inimă. Cea mai bună dovadă în acest sens este devenirea, în cel mai scurt timp, a Statului-oraş İslamic, fondat de Mesagerul lui Allah, unul din cele mai bogate şi puternice state ale lumii. Conform spuselor unui gânditor occidental, din marele stat pe care l-a fondat Mesagerul lui Allah, mai târziu s-au născut douăzeci şi cinci de state. Imperiul Otoman este unul dintre aceste state.

Din momentul în care Mesagerul lui Allah a păşit pe calea luminoasă a profeţiei, lumea întreagă, prin pompa şi fastul ei, nu şi-a schimbat deloc atitudinea, până când nu s-a aşternut la picioarele Lui. Chiar şi El, la moartea sa, nu era stăpân pe avuţiile pe care le avusese atunci când venise pe lume. Deoarece împărţise tot ceea ce avusese celor nevoiaşi. Iată ce lăsase în urma sa: câteva capre şi micile odăi ale soţiilor, care după moartea lor reveneau moscheei. Aceste firide ocupau un loc atât de îngust cât să încapă într-un colţ al moscheii.

1. Se culca pe rogojină

Într-o zi, Măritul Ömer (ra) se duce la Mesagerul lui Allah. Profetul nostru era lungit pe rogojină, iar pe faţă i se întipăriseră urmele rogojinii. Într-o parte a camerei se afla o piele tăbăcită, iar într-un alt colţ era o traistă cu câţiva pumni de orz. Iată obiectele care se aflau în cameră. În faţa acestei privelişti, Măritul Ömer (ra) simţi compasiune şi plânse. Când Mesagerul lui Allah îl întrebă pentru ce plânge, Ömer (ra) zise: O, Mesagerule! Când regii şi împăraţii se culcă în paturile lor de puf din palatele lor, Tu (care ai fost creat pentru univers) stai culcat pe o rogojină, care ţi-a lăsat urme pe obraji. Cele văzute m-au făcut să plâng.

Mesagerul lui Allah îi răspunde: O, Ömer, nu vrei ca lumea să fie a lor şi raiul al nostru?^[1] Potrivit unei alte relatări, Profetul nostru ar fi zis: Ce legătură am eu cu lumea. Eu sunt precum un călător. Un călător ce-şi lasă umbra sub un copac…ca apoi să plece de acolo continuându-şi drumul…^[2]

El venise pe lume cu o misiune, aducând un suflu înviorător în gândurile şi simţămintele oamenilor. La îndeplinirea misiunii, trebuia să părăsească lumea. A da crezare înclinaţiei spre unele lucruri lumeşti a unui om, care este atât de puţin legat de lume, nu face parte din lucrurile acceptate de mintea omenească. Da, El nu avut înclinaţie spre lume şi niciodată nu a comis vreo abatere…

2. Receptivitatea în problema daniei

Seara s-a culcat, dar s-a frământat până dimineaţa şi somnul nu a venit. Se întorcea pe dreapta, se sucea pe stânga şi mereu ofta. Dimineaţa soţia l-a întrebat: "O, Mesagerule, nu te-ai simţit bine astă noapte?Te-ai chinuit foarte mult." Mesagerul lui Allah i-a dat următorul răspuns: Când îmi pregăteam culcuşul, am găsit o curmală. Am mâncat-o, dar apoi mi-am amintit că în casă avem curmale primite de pomană. M-am gândit că ar putea face parte dintre aceste curmale. Iată, până dimineaţa la asta m-am gândit şi de aceea m-am chinuit, sucindu-mă în dreapta şi-n stânga. Mi-a pierit somnul.^[3]

Lui îi erau interzise pomana şi dania. Acea curmală putea să facă parte dintre cele dăruite. Această posibilitate era mai mare decât altele. Deoarece în familia Lui, tot ceea ce era pomană şi danie era împărţită imediat, fără să apuce noaptea. Un om care se comportă astfel în faţa celei mai mici suspiciuni şi care-şi petrece toată viaţa cu o asemenea sesibilitate, putea oare să comită un asemenea lucru interzis? Era extraordinar de atent ca, prin cea mai mică suspiciune să nu-şi păteze lumea sa spirituală. O asemenea voinţă cum putea să slăbească în faţa unui păcat cert? Nu, El nu a arătat slăbiciune în faţa niciunui păcat. Întotdeauna avea voinţa şi spiritul curat, astfel a trăit şi astfel s-a înălţat spre Cel Drept.

3. "Sura "Hud" m-a îmbătrânit"

Măritul Ebu Bekir (ra) îl întreabă pe Mesagerul lui Allah: Mesagerule! Aveţi fire albe în păr. Deodată aţi îmbătrânit; aveţi un necaz? Stăpânul Lumilor răspunde: M-au îmbătrânit surele Hud (Hud), Faptul (Vâkıa),Trimisele (Mürselât).

În sura "Hud" i se zicea: Fii drept, precum ţi s-a poruncit să fii. (Hud[Hud], 11/112). Această dreptate era dreptatea pe care i-o trasase Cel Drept. I se cerea să protejeze această linie.

În sura "Trimisele" se relata despre faptul că raiul şi iadul se împart în grupuri, grupuri, că oamenii se îndoaie de groază. În sura "Faptul" sunt expuse aceste grupuri. Cele relatate în aceste sure îl îngrozeau pe Mesagerul lui Allah şi-l îmbătrâneau.

4.Cu privire la lumea de apoi

Un companion recita Coranul în casa lui. Glasul lui se auzea afară. În momentul acela Mesagerul lui Allah trecea prin faţa casei acestui om. Deodată se îngălbeni la faţă şi se lăsă în genunchi. Parcă versetele îl zguduiau. Da, se speriase de ameninţările din aceste versete.

Aceste versete ziceau: Noi avem fiare şi iad, şi mâncare înecătoare şi osândă dureroasă. (el-Müzemmil[Cel înfăşurat], 73/12-13).

Cu adevărat, dacă exista cineva care trebuia să nu se neliniştească pentru asemenea exprimări, acela era Mesagerul lui Allah. Numai El era cel care ne dădea lecţii despre comportamentul care trebuie adoptat în faţa lui Allah.

5. Profetul nostru în faţa concepţiei divine

Într-o zi, Mesagerul lui Allah mi-a spus: Citeşte din Coran şi eu să ascult.

Iar eu am zis: Mesagerule! Cum pot eu să-ţi citesc din Cartea cea Sfântă când ea ţi-a fost Ţie pogorâtă? Mi-a răspuns: Îmi place să ascult de la altcineva. Eu am început să citesc de la începutul surei "Femeile" şi când am ajuns la versetul 41, mi-a zis: Ajunge, ajunge! M-am întors să-l privesc şi am văzut că-i curgeau lacrimile. Parcă-i plesnea inima şi nu mai putea suporta.

Versetul înfăţişa un tablou de groază, zicând: Ce vor face atunci când vom aduce un martor din fiecare adunare şi când vom aduce martor asupra lor? (Nisa[Femeile], 4/41).

6. Raţiunea Lui

Într-o noapte Mesagerul lui Allah mi s-a adresat: Aişe! Îmi dai voie ca în noaptea asta să mă rog Stăpânului meu? Iar eu am zis: Îmi place să fiu cu Tine, dar iubesc şi tot ceea ce-ţi place Ţie.

Mesagerul lui Allah s-a sculat şi a început namaz-ul. În noaptea aceea a tot lăcrimat şi a citit până dimineaţa versetul: În crearea cerurilor şi a pământului, în deosebirea nopţii şi a zilei, sunt semne pentru cei dăruiţi cu minte. (Âl-i-İmran[Neamul lui Imran], 3/190).

Dimineaţa, atunci când Măritul Bilâl veni să facă chemarea la rugăciune, îi zise: Mesagerule, pentru ce te forţezi atâta? Allah (cc) ţi-a iertat toate păcatele săvârşite şi pe cele viitoare. Profetul nostru a spus: Să nu fiu un rob care să-i mulţumească Stăpânului său în aceeaşi măsură în care El şi-a arătat bunăvoinţa?^[4]

Oare pentru ce Mesagerul lui Allah plângea? El se temea că nu poate atinge culmea mulţumirii şi recunoştinţei şi de aceea plângea. Dar, oare vă puteţi gândi că, o asemenea Persoană poate păcătui sau să aibă aplecare spre păcat?

Pe cât de atent se comporta Profetul nostru să nu facă lucrurile interzise de Allah (cc), pe atât de sensibil era în ascultarea poruncilor Lui. Dacă inocenţa lui ar fi privită numai din acest punct de vedere, cred că nu este necesar să mai căutăm un alt argument.

Nimeni nu avea puterea să ducă viaţa pe care o ducea El. Era foarte disciplinat atunci când îşi făcea rugăciunile personale şi îşi înfrăna pornirile. Toată viaţa Lui parcă era programată pentru rugă, căci nu exista un moment în care să nu se roage. Desigur că, nu trebuie să limităm rugile Lui la namaz, post şi altele. Tot ceea ce făcea, era făcut la dimensiunile rugilor.

Când l-am numit "Evlaviosul evlavioşilor", l-am numit astfel din lipsă de cuvinte. Pe când, pioşenia Lui trebuie exprimată prin alte cuvinte.

7. Promptitudinea Lui în înfăptuirea binefacerilor

Înr-o zi, Mesagerul lui Allah se duse la moschee, trecu în faţa oamenilor şi începu namaz-ul. Apoi imediat întrerupse namaz-ul şi alergă spre camera sa. Era atât de emoţionat, încât cine-L vedea credea că undeva arde. După un timp se întoarse la moschee. Nu mai avea nimic din emoţia prin care trecuse. Continuă să oficieze namaz-ul. După namaz, companionii îl întreabă care a fost cauza emoţiei, iar El a răspuns: Mai devreme mi s-a adus câte ceva pentru a fi împărţit nevoiaşilor. Eu am uitat să împart. Mi-am amintit tocmai când începusem namaz-ul. Având în casă asemenea bunuri, nu am putut să fac namaz. M-am dus să-i spun lui Aişe (r.anha)să le împartă.^[5]

Iată, aceasta este evlavia, este nobleţea, este frica de Allah şi legătura cu lumea…

De multe ori viaţa lumească a încercat să-l asimileze, dorind să fie acceptată, dar de fiecare dată El a respins-o.

8. Zile întregi rămânea fără apă şi mâncare

Se întâmpla de multe ori ca, zile la rând să nu îmbuce nimic. De altfel, de-alungul vieţii nu s-a întâmplat să se sature nici măcar cu o mâncare de orz. Treceau luni de zile fără ca în casa Lui să se aprindă focul pentru a fierbe o ciorbă.

Într-o zi făcea namaz şezând. Era un namaz facultativ. După namaz, Ebu Hüreyre (ra) l-a întrebat: O, Mesagerule! Sunteţi bolnav de faceţi namaz şezând? Răspunsul pe care l-a dat putea înfiora lumea: O, Hüreyre! Zile întregi nu am avut nimic de îmbucat. Foamea mi-a luat puterile şi nu mai pot să stau în picioare şi de aceea fac namaz şezând.

Ebu Hüreyre zice: Văzându-l astfel, am început să plâng. Mesagerul lui Allah, uitându-şi starea, îl consola: Nu plânge, Ebu Hüreyre! Foamea pe care o îndurăm aici, ne va scăpa de chinurile iadului.^[6]

El era un lider, iar printre cei care-l urmau erau mulţi care îndurau foamea. Iată că, şi Mesagerul lui Allah îşi stabilise standardul de viaţă potrivit lor.

Printre supuşii săi, El ducea cel mai sărăcăcios trai material. Făcea acest lucru la alegerea sa. Dacă ar fi dorit, putea să ducă o viaţă îmbelşugată. Acest lucru nu era deloc greu pentru El. Deoarece dacă ar fi oprit pentru El ceea ce primea ca dar fără să împartă altora, era suficient să ducă o viaţă fericită. Dar nu s-a găndit să procedeze astfel.

Această comportare nu trebuie considerată ca o supărare pe lume sau o respingere a ei de către El sau comunitatea pe care o formase. Problema nu consta în ironizarea măsurii cinstei Mesagerului lui Allah de către cei care cobeau, zicând: "O îmbucătură, o tunică". Cine dorea putea să se îmbogăţească, să acorde dania potrivit cotei fixate prin porunca lui Allah (cc). Desigur că, nimeni nu se afla în faţa unei asemenea cuceriri. În İslam există permisiunea de a câştiga. Trebuie să rămână veridice semnificaţia şi percepţia exemplelor pe care le-am dat mai sus destre Mesagerul lui Allah şi prietenii săi. În caz contrar, nu este posibil să menţii puritatea de la început a acestei comunităţi, care creştea în fiecare zi şi care a trecut graniţele Meccăi şi Medinei. Această comunitate nu era formată numai din corpuri materiale, ci, în acelaşi timp, avea suflet, inimă, voinţă şi conştiinţă. Şi, iată că, Mesagerul lui Allah se străduia să-i menţină în picioare prin asemenea energii. Devotamentul pe care-l cerea de la aceşti oameni, în primul rând îl arăta El şi devenea exemplu învăţăceilor Săi în toate chestiunile. Iată un tablou dintre cele mai evidente: Era miezul nopţii. Foamea epuizase toate forţele Mesagerului lui Allah şi nu putea să doarmă. Dacă ar fi putut să doarmă puţin, poate că reuşea să scape de chinurile foamei. Numai că, foamea nu părea să-l părăsească. Ieşi din casă şi merse într-o direcţie necunoscută. După un timp zări o umbră. Venea cineva. Se uită cu atenţie şi-l recunoscu. Acesta era un om care nu se despărţise niciodată de El. Era alături de El în orice împrejurare. Acum se întâlneau la miezul nopţii într-un loc pustiu din Medina. Cel care venea era Măritul Ebu Bekir (ra) şi Mesagerul lui Allah îl salută şi-l întrebă: O, Ebu Bekir! Ce te-a determinat să ieşi afară la miezul nopţii? Ebu Bekir (ra), văzându-l pe Mesagerul lui Allah, uită de necazul său. De altfel, el mereu proceda astfel. La Mecca a venit în ajutorul Mesagerului lui Allah într-o altercaţie şi a intrat în comă, o zi zăcând fără cunoştinţă, iar atunci când şi-a deschis ochii, primul lucru de care a întrebat a fost: Ce s-a întâmplat cu Mesagerul lui Allah? Mama lui, Ümmü Ümâre s-a supărat zicând: Mori şi tot la El te gândeşti!^[7]

Atunci când nu se gândea la El, putea să moară, căci Mesagerul lui Allah era izvorul vieţii lui. Iată că, şi acum nu putuse să stea departe de El şi un sentiment nelămurit îl mânase până acolo. La întrebarea Mesagerului lui Allah i-a răspuns: Foamea. În casă nu am găsit nimic de mâncare, nu am putut să dorm şi am ieşit afară. După care îl întreabă pe Mesagerul lui Allah: O, Mesagerule! Părinţii mei jertfă să-ţi fie, Tu pentru ce ai ieşit? Răspunsul era acelaşi. Şi Mesagerul lui Allah ieşise de foame.

Tocmai în acel moment, apare o altă umbră. Era clar că acest om înalt, arătos nu era altul decât Ömer. De altfel, tabloul trebuia întregit. Mesagerul lui Allah îl luase la dreapta Sa pe Măritul Ebu Bekir (ra), dar lipsea cel care se alfa întotdeauna în stânga sa. Şi acesta venea în fugă ca şi cum n-ar fi dorit să lase tabloul incomplet. Da, cel care venea era Măritul Ömer (ra). Văzându-i în faţa sa pe cei doi prieteni, rămase uimit. Se salutară şi Sultanul Cuvântului îl întrebă pe Ömer (ra) pentru ce a ieşit. Şi acesta dădu acelaşi răspuns: Foamea, o, Mesagerul lui Allah! Foamea m-a scos afară.

Mesagerul lui Allah îşi aduse aminte de Ebu'l-Heysem (ra).Casa lui era aproape. Dimineaţa îl văzuse în livadă. Poate că le va da nişte curmale ca să-şi potolească foamea. Zise: Să mergem la Ebu'l-Heysem.

S-au dus la casa lui Ebu'l-Heysem (ra). Acesta şi soţia lui dormeau. Aveau şi un copil mic în vârstă de cinci sau şase ani. Primul a bătut în uşă Măritul Ömer (ra) şi a zis cu voce tare: Ey, Ebu'l-Heysem! Nici acesta şi nici soţia acestuia nu

l-au auzit. Numai copilul ţâşni din patul lui şi se duse la tatăl său: Tată! Scoală-te, a venit Ömer. Ebu'l-Heysem (ra) a crezut că fiul său a visat şi îi zise: Fiule, culcă-te, este miezul nopţii, ce să caute Ömer la ora asta!? Copilul se culcă. Uşa nedeschizându-se, de data aceasta strigă Ebu Bekir (ra): Ey, Ebu'l-Heysem!. Copilul din nou ţâşni din pat şi strigă către tatăl său: Tată! A venit Ebu Bekir. Tatăl din nou îl făcu să se culce. Dar, cel care veni la urmă era Mesagerul lui Allah, al cărui glas trezea şi morţii din morminte. Atunci când El strigă: O, Ebu'l-Heysem! , copilul ţâşni precum o săgeată. El alerga la uşă şi în acelaşi timp striga către tatăl său: Tată, scoală-te. A venit Mesagerul lui Allah! Ebu'l-Heysem era zăpăcit. Imediat alergă la uşă. Nu-i venea să creadă că, la ora aceasta din noapte, Sultanul Sultanilor venise la familia sa. Imediat i-a poftit în casă, apoi se duse şi sacrifică un ied. Această onoare poate îi revenea unui om o dată în viaţă. Trăia cea mai fericită clipă a vieţii sale. Aduse curmale, lapte, carne şi-şi ospătă onoraţii oaspeţi…

Au mâncat până şi-au potolit foamea. Ochii Mesagerului lui Allah se scăldau în lacrimi. De pe buzele Lui se revărsară următoarele cuvinte: Jur pe Allah că mâine veţi da socoteală pentru plăceri.^[8] Apoi citi următorul verset: În ziua aceea, când veţi fi întrebaţi de-ale plăcerii. (Trkâsür[Mirajul bogăţiei], 102/8).

Iată, era un om de excepţie, care era atât de prevăzător în viaţă. A te strădui să găseşti abateri în viaţa unui asemenea om, înseamnă ori ranchiună, ori ignoranţă.

Măritul Ömer (ra) era dintre cei mai apropiaţi de Mesagerul lui Allah şi relata astfel pioşenia Lui: Jur pe Allah, eu ştiu că Mesagerul lui Allah se chinuie de dimineaţă până seara. Deoarece nu putea găsi nici o curma de cea mai proastă calitate ca să-şi astâmpere foamea.^[9]

Dacă ar fi dorit, i s-ar fi aşternut cele mai îmbelşugate mese. Şi pentru asta ce era necesar? Cadourile pe care le primea ar fi fost suficiente pentru El şi familia sa, pentru a duce un trai fără lipsuri. Dar El, împărţea tot ceea ce primea şi nu lăsa nimic pentru mâine.

Atunci când era întrebat pentru ce nu beneficiază de plăcerile vieţii, răspundea: Cum pot să mă gândesc să profit de plăcerile vieţii, când trompeta este în mâinile lui İsrafil?Trebuie să aşteptăm poruncile Celui Drept. Un om aflat într-o asemnea situaţie cum poate beneficia de plăcerile lumeşti?^[10]

Tweet

Whatsapp