Modestia Profetului Nostru (sas)

Mesagerul lui Allah era un om de o modestie extraordinară. De altfel, la cei mari, simptomul măreţiei este modestia, iar cei mici, simptomul micimii este orgliul şi îngâmfarea. Măreţia Lui creştea proporţional cu modestia Sa. Da, era măreţ şi de aceea era modest. El zicea: Cine va fi modest, Allah îl va înălţa; cine se va da drept mare, Allah îl va înjosi, îl va umili.^[1] Acest lucru îl arăta şi în viaţă. Toată lumea îi vedea modestia şi ştia în ce constă măreţia Lui.

Pe cei orgolioşi, îngâmfaţi, Allah îi înjosea. Iată-i pe Karun, pe Sa'lebe, pe Faraon, pe Nemrud şi toţi despoţii!

Pe cel care şi-a arătat modestia şi şi-a aplecat capul, Allah l-a înălţat. Iată Moise (as), iată Isus (as), iată Avraam (as) şi iată Măritul Mohamed Mustafa (sas)!

Modestia Lui era profundă. El era robul lui Allah şi mesagerul Lui. Ziua şi noaptea îşi slujea Stăpânul şi era cumpătat, zicând: Nu vă îndepărtaţi de calea cea dreaptă, fiţi cumpătaţi şi străduiţi-vă în perseverenţa să vă apropiaţi de calea cea dreaptă.^[2]

Excesul nu făcea parte din comportamentul Mesagerului lui Allah. El era un om cumpătat şi îşi cunoştea direcţia. De altfel, calea cea dreaptă nu este cerinţa drept-credincioşilor în timpul namaz-ului? Este calea profeţilor, a sfinţilor, a martirilor. Cei care doresc să fie împreună cu aceştia în lumea de apoi, trebuie să păşească pe urmele lor în lumea de azi.

Spiritul religiei este facilitatea. Cine-l îngreunează, este înfrânt şi aduce credinţa în starea unei grămezi de însărcinări de neîndurat. Pe când religia trăită în sfera căii drepte, este însăşi facilitatea. Într-un hadis, despre această chestiune se spune: Fără îndoială că, această religie este facilă. Cine îngreunează această religie, ea îl va birui.^[3]

Mesagerul lui Allah, aşa cum a avut credinţă şi a cerut să se trăiască în credinţă, iată viaţa religioasă a omului, care-i întregeşte puterea! Să ştiţi că, nici unul dintre voi nu va scăpa doar cu practici.

Dacă un om se va ruga zi şi noapte, dacă va fi rob precum Esved b. Yezid, en-Nehaî, Mesruk sau Tâvus, aceste practici nu sunt suficiente pentru izbăvirea lui.

Companionii, atunci când află despre hadis-ul de mai sus, imediat le vine în minte Profetul nostru. Deoarece pentru ei starea Mesagerului lui Allah este un criteriu. Ei îl întreabă despre sfârşitul Lui: Şi Tu nu poţi scăpa doar prin practicile tale, o, Mesagerule!?

Iată modestie, iată atitudinea pe care trebuie s-o aibă un rob în faţa lui Allah (cc) şi un răspuns extraordinar pe măsura măreţiei Sale: Da, şi eu. Dacă Stăpânul meu nu mă va îmbrăţişa cu milostenie şi îndurare…^[4]

Iată că, modestia era atât de profundă şi atât de înrădăcinată în El.

Revenind încă o dată la modestia Lui, aş dori să amintesc profunzimea credinţei Lui: Într-un hadis zice: Eu sunt ocrotitorul acelora din rândul drept-credincioşilor mei, care au înfăptuit mari păcate.^[5]

În ziua de apoi Allah (cc) va aprecia dreptul Lui de ocrotire. De altfel, nu aceasta este şi speranţa noastră? Am păcătuit la nesfârşit, dar mărturisim că suntem robii Lui ce nu dorim eliberarea, sperând să ne ia sub ocrotirea Sa.

Suntem păcătoşi, dar n-am fost robii altcuiva. Dacă am fost, am fost robi la uşa Lui şi acest sentiment îl exprimăm prin cuvintele lui Mevlâna:

Rob am fost, rob am fost, rob am fost!
Slujindu-Te, în faţa Ta m-am înclinat.
Robii eliberaţi fericiţi sunt;
Că rob ţi-am fost fericit sunt.

Credem că, rugile şi implorările noastre vor fi simţite de către Cel Drept şi vor fi acceptate, iar atunci când va veni timpul dorinţei noastre de a fi ocrotiţi, vom primi ajutorul Mesagerului lui Allah. Gândind astfel, încă o dată sunăm la uşa Lui şi zicem: Ocroteşte-ne, O, Mesagerule!

Mesagerul lui Allah îi va ocroti pe cei care vor înfăptui păcate mari. Şi noi, când suntem încă aici, îi lăsăm adresa noastră şi dorim să fim ocrotiţi. Nu cred că există printre voi cineva care să nu aibă o asemenea cerinţă. Dacă este aşa, de acum să se refugieze lângă El şi să-şi lase adresa. Nimeni să nu aibă nici cea mai mică suspiciune că El nu va simţi această solicitare. Nu vedeţi că, atunci când facem namaz şi citim "Tahiyyat", zicem: Toate ritualurile, fie rostite, fie corporale sau materiale, sunt închinate lui Allah. O, slăvit şi mare Profet, pace ţie şi sub ocrotirea lui Allah tot belşugul să pogoare asupta ta şi pace nouă şi supuşilor robi ai lui Allah! Astfel ne adresăm Lui. Dacă El nu ar simţi, am mai face această solicitare? Deci El simte şi Cel Drept doreşte ca în timpul namaz-ului să ne adresăm direct Lui.

Iată, Mesagerul lui Allah, care îşi extinde atât de mult sfera ocrotirii, într-un alt hadis – de altfel, acesta este hadis-ul asupra căruia vom insista – începând de la cea mai îndepărtată sferă, până la cea mai apropiată sferă, se adresează clanului său şi zice: O, cei din neamul lui Kâ'b b. Mürre! Încercaţi să vă răscumpăraţi sufletele de la Allah, deoarece eu nu pot face nimic pentru voi în ziua de apoi! O, cei din neamul lui Abdimenâf! Încercaţi să vă răspumpăraţi sufletele de la Allah, deoarece eu nu pot face nimic pentru voi în ziua de apoi! O, cei din neamul lui Abdülmuttalip! Încercaţi să vă răscumpăraţi sufletele de la Allah, deoarece eu nu pot face nimic pentru voi în ziua de apoi!^[6]

În acele zile, într-o perioadă în care diferitele triburi şi clanuri se lăudau cu poeţii şi luptătorii lor şi făceau din ei motiv de mândrie, aceste cuvinte ale Mesagerului lui Allah sunt foarte importante în numele mândriei şi modestiei. El nu era un poet sau un luptător, ci era Domnul Universului şi ultimul profet. De aceea, zicând clanului şi poporului său că nu poate să facă nimic pentru ei în faţa lui Allah, de la început elimină posibilitatea ca aceştia zicând "Profetul a ieşit din rândurile noastre", să se considere mai presus decât alţii şi astfel, le reamintea de responsabilităţile pe care le au.

Începând cu cel mai îndepărtat clan pentru el şi ajungând până la cei mai apropiaţi lui, Mesagerul lui Allah a zis: O, Safiyye, mătuşă a Mesagerului lui Allah, şi tu încearcă să-ţi răscumperi sufletul de la Allah, deoarece eu nu pot face nimic pentru tine în ziua de apoi.^[7]

Safiyye (r.anha) era sora Măritului Hamza (ra). Atunci când Hamza (ra) a devenit martir la Uhud, ea a dorit să-şi vadă fratele, iar Mesagerul lui Allah a încercat să se opună crezând că nu va rezista, dar această măreaţă femeie s-a dus şi a privit trupul ciopârţit al fratelui său, poate pentru a vedea un suflet înălţat către Allah sau pentru a se încărca cu ură. Da, era o femeie puternică şi cu voinţă. Numai un bărbat putea fi al fel de puternic ca ea. Safiyye (r.anha) era mama lui Zübeyr (ra), pe care Mesagerul lui Allah îl numea "Ajutorul meu". Şi, înainte de toate, ea era mătuşa Mesagerului lui Allah.

Da, Mesagerul lui Allah era un om cumpătat, chibzuit şi echilibrat. Nu promitea tuturor să le dea o mână de ajutor în ziua de apoi, aşa cum făceau unii inconştienţi. Printre cei cărora le zicea că nu-i va ajuta se afla şi propria fiică, Mărita Fatıma (r.anha), singurul rod al sufletului său din zilele profeţiei. Iată că acum îi spunea şi ei aceleaşi cuvinte: O, Fatıma, fiica lui Mohamed (sas)! Şi tu să-ţi răscumperi sufletul de la Allah, deoarece eu nu pot face nimic pentru tine în ziua de apoi.^[8]

Fatıma (r.anha) nu avea nici un păcat şi se căsătorise cu Măritul Ali (ra). De altfel, ea a murit la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Toţi inocenţii şi sfinţii care i-au urmat sunt rodul descendenţilor ei. Ea a crescut în casa unui profet. Mesagerul lui Allah zicea despre ea: Fatıma este o părticică din mine.^[9] Ea era doamna femeilor din rai. Dar şi ei Mesagerul lui Allah i-a zis: Încearcă să te răscumperi în faţa lui Allah! Străduieşte-te să desfaci ipoteca sufetului tău!

Acest Evlavios al Evlavioşilor, care şi-a petrecut viaţa între anumite limite, cel care nu a greşit cu nimic în ceea ce priveşte respectul faţă de Allah, cel care se temea cel mai mult de Allah, care ştia cel mai bine ce înseamnă ziua de apoi, este oare posibil să păcătuiască, să devieze, să piardă calea cea dreaptă!? Nu, nu la nesfârşit!

Tweet

Whatsapp