„În islam nu există teroare”
Comunitatea musulmană a stat deoparte timp de mulți ani spunând: „Islamul nu acceptă teroarea”. Oricum, imediat după ce a avut loc incidentul de la 11 septembrie, au avut loc atacuri cu bombe în alte țări, inclusiv în Turcia. S-a descoperit că cei ce au făcut aceste lucruri sunt dintre noi. Nu credeți că noi, musulmanii, ar fi trebuit să ne panicăm înainte?
În ziua de azi, putem spune clar că islamul nu este deloc cunoscut. Musulmanii ar trebui să spună: „În adevăratul islam, nu există teroare.” În islam omorârea unui om este a fel de grav cu necredința. Nicio persoană nu poate omorî un om, nici măcar în vreme de război. Nimeni nu poate oferi o fatwa (o pronunțare legală în islam) asupra acestui subiect. Nicio persoană nu se poate sinucide, nu poate pătrunde în aglomerație cu bombe legate de corp. În ciuda apartenenței la religie a celor aflați în mulțime, aceste lucruri nu sunt permise. Chiar și în timpul războiului, moment în care este dificil să se mențină o balanță, aceste lucruri nu sunt permise în islam. Islamul susține astfel: „Nu atingeți copiii sau oamenii care se roagă în biserici.” Acest lucru nu a fost afirmat numai o singură dată, ci a fost repetat de foarte multe ori de-a lungul istoriei. Ceea ce Stăpânul nostru, Profetul Muhammad, Abu Bakr și ‘Umar au spus, coincid cu cele spuse de Salahaddin Ayyubi, Alparslan și Kýlýçarslan și mai apoi Sultanul Mehmet al doilea. Așadar, orașul Constantinopol, în care domnea dezordinea, a devenit Istanbul. În acest oraș, grecii nu au rănit armenii și nici armenii pe greci. De asemenea, nici musulmanii nu au făcut rău altor oameni. La scurt timp după cucerirea Constantinopolului, oamenii acestui oraș au ridicat un mare portret al Cuceritorului pe zid în locul celui al Patriarhatului. Este uimitor acest comportament arătat de ei în acele timpuri. Apoi, aflăm din istorie că Sultanul i-a oferit Patriarhului cheile orașului. Chiar și în aceste zile Patriarhatul își aduce aminte de acele momente. Însă astăzi, islamul, ca orice alt subiect, nu este înțeles cum se cuvine, deși acesta a respectat întotdeauna idei variate, iar aceste lucruri trebuie mai întâi înțelese pentru a fi apreciate așa cum trebuie.
Îmi exprim regretul față de faptul că în țările în care trăiesc musulmani, unii lideri religioși și musulmani imaturi nu dețin o altă armă în mână decât interpretările lor fundamentaliste ale islamului pe care le folosesc pentru a introduce oameni în lupte care servesc doar propriilor interese. De fapt, islamul este o credință adevărată, și ar trebui trăită cu adevărat. Pentru a ajunge la credință, niciun individ nu se poate folosi de metode atât de neadcvate. În islam scopul trebuie să fie justificat pentru a-l putea îndeplini. Iată că astfel, individul nu poate ajunge în Rai pentru că a omorât o persoană. Un adevărat musulman nu poate spune: „Voi omorî pe cineva pentru a ajunge în Rai.” Consimțământul lui Dumnezeu nu poate fi câștigat prin omorârea oamenilor. Unul dintre cele mai importante scopuri ale unui musulman este să câștige consimțământul lui Dumnezeu, iar altul este să facă cunoscut Universului numele Celui Atotputernic.
Este acesta modul în care ei gândesc: „războiul obișnuia să se poarte pe fronturi de luptă, dar acum totul reprezintă un câmp de luptă”? Îl privesc ca pe un război sau ca pe un jihad? Cred ei că poarta Paradisului le va fi deschisă?
Regulile islamului sunt foarte clare. Niciun individ, grup sau o organizație nu trebuie să declare război. Războiul este declarat de către stat și nu poate fi declarat de către un președinte sau o armată, altfel este privit ca un act de terorism. Dacă oamenilor li s-ar fi permis să își declare război unul altuia, vă imaginați că haosul ar fi domnit de mult; din cauza unor atât de mici diferențe, oamenii ar fi putut chiar să își declare război și din cauza unor moduri de gândire diferite. Unii ar putea spune: „Declar război împotriva unei asemenea persoane.” Un individ care este tolerant cu creștinătatea ar putea fi acuzat astfel: „Acest om ajută creștinismul și slăbește legăturile islamice. Trebuie să îi declar război și să îl omor.” Din fericire, a declara război nu este chiar atât de ușor. Dacă statul nu declară război, atunci nimeni nu o poate face. Cine face acest lucru, chiar dacă sunt învățații pe care eu îi admir, nu crează un război în adevăratul sens al cuvântului, deoarece acest lucru este împotriva spiritului real al islamului. În islam, regulile de pace și război sunt clar menționate.
De ce este așa lumea islamică dacă aceste lucruri nu sunt compatibile cu spiritul islamului?
Părerea mea este că nu există lume islamică, ci doar locuri în care trăiesc musulmanii. În unele locuri sunt mai mulți, iar în altele mai puțini. Islamul a devenit un mod de viață, o cultură; nu este urmat ca o religie. Există musulmani care au restructurat ideile islamului în acord cu modul lor de gândire și nu mă refer la extremiștii radicali musulmani, ci la acei musulmani care trăiesc islamul după cum îi avantajează. Premiza islamului este că individul trebuie să creadă cu adevărat și să trăiască conform regulilor sale; musulmanii trebuie să își asume responsabilități proprii islamului. Nu se poate afirma că asemenea tipuri de societăți ce dețin acest concept sau filozofie există în aria geografică a islamului. Dacă spunem că nu există, atunci facem rău islamului, iar dacă spunem că islamul nu există, facem rău oamenilor. Nu cred că musulmanii vor putea contribui foarte mult la balanța lumească în viitorul apropiat. Nu îmi pot imagina că administratorii noștri pot avea această viziune. Lumea musulmană este ignorantă, în ciuda unei iluminări din ziua de azi. Putem observa cu ușurință acest fenomen în timpul hajj-ului, în timpul conferințelor sau pe panouri, în parlamente prin intermediul televizorului. Există o mare inegalitate în privința acestui subiect. Acești musulmani nu pot rezolva problemele lumii. Poate că o vor putea face în viitor.
Vreți să spuneți că termenul de „lume islamică” nu ar trebui folosit?
Nu există o astfel de lume. În ziua de azi există un islam al individului. În diferite părți alte lumii există musulmani, însă s-au separat unii de alții treptat. Eu cel puțin nu văd pe niciunul că ar fi un musulman perfect. Dacă musulmanii nu sunt capabili să ia contact unii cu alții, să creeze o uniune pentru a contribui la rezolvarea problemelor, să interpreteze Universul și să încerce să îl înțeleagă conform Coranului, să producă proiecte pentru viitor și să-și determine locul lor în viitor, atunci nu cred că putem vorbi despre o lume islamică. Din moment ce nu există lume islamică, fiecare acționează individual. Se poate spune chiar că există musulmani care dețin propriile lor adevăruri. Nu putem spune că există o înțelegere islamică asupra căreia există un acord, aprobată de învățați calificați, bazată pe Coran și testată în mod repetat. În schimb, se poate afirma că ceea ce domină este cultura musulmană, nu cea islamică.
Acest lucru s-a întâmplat din al cincilea secol d.H. A început mai întâi în era Abbasizilor și a Selgiucizilor, iar mai apoi a crescut după cucerirea Istanbulului. În perioadele ce au urmat, s-au închis ușile unor noi interpretări și orizonturile gândirii au devenit înguste, ca și suflarea din sufletul islamului. În lumea islamică și-au făcut apariția din ce în ce mai mulți oameni lipsiți de scrupule, care nu îi puteau accepta pe ceilalți, și care nu se deschideau nimănui. Această îngustare s-a simțit și în locuințele dervișilor, și după cum se spune, și în madrasa (școli de teologie). Aceste interpretări necesită revizuire și reînnoire din partea oamenilor cultivați în respectivele domenii.
Se pare că rețeaua al-Qaeda au legături și în Turcia. Ați explicat partea religioasă a acestei chestiuni. Mai există și o altă dimensiune?
Una dintre persoanele pe care o urăsc cel mai mult în lume este Osama Bin Laden, deoarece a murdărit imaginea islamului. Chiar dacă ne-am da toată silința pentru a repara acest rău teribil, ne-ar lua ani.
Discutăm pe această temă oriunde și din mai multe puncte de vedere și scriem cărți în care spunem: „Acesta nu este Islam.” Bin Laden a înlocuit logica islamică cu propriile lui sentimente și dorințe. Acesta este un monstru, la fel ca oamenii din jurul lui. Dacă mai există oameni ca ei, oriunde, atunci și aceia sunt monștri.
Noi condamnăm această atitudine a lui Bin Laden. Cea mai bună metodă de a preveni aceste tipuri de comportamente este ca musulmanii ce trăiesc în țări ce par a fi islamice să se ocupe de propriile lor probleme.
Ar trebui ei să gândească altfel atunci când își aleg liderii? Sau ar trebui să aibă loc reforme fundamentale? Pentru a crește o generație tânără bine dezvoltată, musulmanii trebuie să își rezolve problemele, nu numai în privința terorismului, un instrument respins de Dumnezeu, ci și în ceea ce privește drogurile, fumatul, sărăcia nesfârșită, rușinea de a fi conduși de alții și de a fi insultați după ce s-au confruntat cu forțele străine.
Mehmet Akif Ersoy a spus: „sclavia, multitudinea de probleme, dependența, acceptarea lucrurilor din obișnuință și derâderea sunt toate la ele acasă. Toate acestea au fost plasate în primul rând în națiunea noastră, iar depășirea lor, în opinia mea, depinde de a fi o ființă umană, una devotată lui Dumnezeu.”
Acești oameni care sunt de acord cu terorismul au crescut printre noi în familii musulmane. Noi îi consideram „musulmani”. Ce fel de transformare au suferit pentru a deveni teroriști? Nu suntem noi toți de condamnat pentru asta?
Este vina noastră, vina națiunii, a educației. Musulmanii care înțeleg islamul în adevăratul său sens, nu pot fi teroriști. Este greu pentru cel care este terorist să rămână musulman. Ce eforturi am depus noi pentru a-i ridica pe acești oameni la rangul de ființe perfecte? Cu ce tipuri de elemente i-am unit? Ce tip de responsabilitate am avut noi în creșterea lor pentru ca acum ei să nu se implice în acte de terorism?
Oamenii pot fi protejați de implicarea în aceste acte prin unele virtuți originate din credința islamică: frica de Dumnezeu, de Ziua Judecății de Apoi și de principiile opuse religiei. Oricum, nu am putut stabili importanța necesară a acestor valori.
Unii spun că tipul de activități de care avem nevoie nu ar trebui permise. Deci, ar trebui interzise cursurile de predare a religiei și a moralității în instituțiile educaționale. În același timp, noi susținem că fiecare cerință a vieții trebuie inclusă în școli; educația din domeniul sănătății ar trebui predată de doctori. Orele ce țin de viață în general și de viața acasa ar trebui tratate cu seriozitate în școli.
Oamenii ar trebui educați asupra modului în care trebuie să se comporte cu soții/soțiile lor și cum să își crească copiii. Atât Turcia cât și alte țări în care există comunități musulmane suferă din cauza abuzului de droguri, jocuri de noroc și corupție. Aproape că nu există persoană în Turcia care să nu fi fost implicată în vreun scandal. Sunt încă multe obiective care nu pot fi încă atinse. Nu pot fi trași la răspundere oamenii pentru aceste lucruri. Ei sunt protejați, însă au fost abandonați.
Aceștia sunt cei care cresc printre noi. Toți aceștia sunt copiii noștri. De ce au devenit unii dintre ei persoane rele? De ce s-au ridicat unii dintre ei împotriva valorilor umane? De ce revin în țările lor și se sinucid cu bombe?
Ei au fost crescuți printre noi. De aceea, cred că trebuie să existe ceva greșit în educația lor. Deci, sistemul pare a avea unele puncte slabe care trebuie analizate și eliminate.Pe scurt, creșterea ființelor umane nu a fost pusă pe primul loc, așa că între timp au fost pierdute unele generații.
Tineretul nemulțumit și-a pierdut spiritualitatea. Unele persoane profită de aceștia, oferindu-le câțiva dolari și transformându-i în roboți. I-au drogat. Acest subiect a devenit principal în ziua de azi și putem citi despre el în multe reviste. Tinerii au fost abuzați până într-un anumit mod în care au putut fi utilizați, manipulați. Ei au fost folosiți ca ucigași sub pretextul unor idei nebune sau scopuri și au fost convinși să omoare oameni. Unii oameni cu gânduri negre au vrut să-și atingă țelurile profitând de acești tineri.
Aceștia au fost transformați în roboți. Odată, mulți oameni au fost uciși în Turcia. S-au lovit unii pe alții și toți au fost implicați într-o luptă sângeroasă înainte ca forțele militare să intervină. Acest lucru s-a întâmplat în 21 martie 1971 și apoi pe 12 septembrie 1980. Se omorau pe rând.1
Unii dintre aceștia încercau să-și atingă scopul omorându-i pe ceilalți. Toți erau teroriști. Unii spuneau: „O fac pentru pământul și oamenii mei”, iar alții: „Lupt împotriva capitalismului și a exploatării.” Coranul spune că asemenea lucruri sunt lipsite de valoare. Dar oamenii continuau să se omoare; toți omorau de dragul unui ideal.
Multe persoane au fost omorâte de dragul acestor idealuri „sângeroase”. Toți făceau aceeași greșeală, nu numai musulmanii. Din moment ce toți o făceau, aceste crime au devenit un scop „realizabil”. Crimele au devenit o obișnuință. Toți au început să se obișnuiască cu a omorî, deși a omorî pe cineva este o faptă rea. Odată, unul dintre dragii mei prieteni a omorât un șarpe. Pe atunci era absolvent al școlii de teologie, iar acum este predicator. Din cauza faptei pe care a făcut-o nu am mai vorbit cu el timp de o lună. I-am spus: „Acel șarpe avea dreptul de a trăi în această natură. Ce drept aveai tu să îl omori?”
Dar în ziua de azi, dacă 10 sau 20 de persoane sunt omorâte sau dacă numărul nu este atât de mare precum ne temeam, spunem: „A, nu e rău, nu au murit mulți.” Această violență incredibilă a devenit acceptabilă de către oameni la un nivel oribil. Am ajuns să spunem: „E bine dacă numărul de morți este doar de 20-30.” Societatea a început să accepte acest lucru ca pe o parte din viețile lor zilnice.
Această situație putea fi prevenită doar prin educație. Legile și regulile guvernării puteau preveni aceste lucruri. Unele grupuri marginale care nu pot fi oprite exagerează chestiunile triviale și transformă chestiunile importante în nesemnificative. Există un leac pentru aceste lucruri și acela de a preda adevărul în mod direct. Trebuie înțeles faptul că musulmanii nu sunt teroriști. De ce? Deoarece oamenii trebuie să înțeleagă că dacă fac un lucru rău, cât de mic ar fi, vor plăti pentru el atât în această viață cât și în Viața de Apoi.2
Da, omorârea unui om este un lucru foarte important. Coranul spune că a omorî o persoană înseamnă a omorî întreaga lume. Ibn Abbas a afirmat că un ucigaș va sta în Iad pentru totdeauna, aceeași pedeapsă pe care o primesc și necredincioșii. Pe scurt, în islam, în termenii pedepsei acordate în Ziua Judecății de Apoi, un ucigaș poate fi considerat la fel de josnic ca cineva care L-a respins pe Dumnezeu și pe Profet (un ateu, cu alte cuvinte). Dacă acesta este un principiu fundamental în religie, atunci ar trebui predat prin educație.
Note de final
Acest text a fost extras din interviul acordat lui Nuriye Akman de către Gülen, publicat apoi în ziarul Zaman în 22 martie - 1 aprilie, 2004.
- Turcia a suferit trei atacuri militare în a doua jumătate a secolului douăzeci, care au avut loc din cauza societății neliniștite.
- Coran, 99:7-8.
- Creat la .