Precedentul fizic, istoric și sociologic
Uneori condițiile, chiar și locurile pot deveni un pantec care, combinat cu anumite evenimente, dau naștere unor personalități.
Când am intrat în secolul 20, un important înțelept spus că lumea a fost martoră la prăbușirea „unui continent mare, dar nefericit; unui stat glorios, dar cu ghinion, unei națiuni de valoare, dar lipsită de apărare.” Prin cuvintele „Vai, o națiune foarte nobilă, a fost deconsiderată”, M. Akif Ersoy, poetul național al Turciei și compozitorul imnului național turcesc, a deplâns decaderea poporului turc și a Imperiului Otoman.
Cu secole înainte, triburile turcesti au venit deodată ca un izvor din munții înalți și văile Asiei Centrale, scurgându-se val după val către Vest. Stabiliți mai întâi în Anatolia, ele au devenit treptat moștenitorii unei civilizații magnifice, sub a cărei calmă și senină umbră a trăit o parte considerabilă a lumii timp de cinci secole. Ca reprezentanți ai acestei civilizații ei au avansat până în inima Europei, îmbrodind meleagurile cucerite cu creații minunate de civilizație. Dar, asemenea existenței umane, civilizațiile și statele dețin perioade naturale de exploatare compuse din naștere, adolescență, maturitate, bătrânețe și moarte, așa cum sunt determinate în eternul trecut.
Orice acțiune întreprinsă în eternitatea trecutului s-a realizat în contextul unor situații specifice și deliberării partial independente a umanității. În caz contrar, în mod justificabil am fi fost fataliști, un fatalism ce contrazice judecata și logic, ca și adevărurile istorice, sociololgice și chiar psihologice.
Înaintăm în vârstă și ne apropiem de mormânt. Ca o nouă zi care apare la orizont, cu inocenta unui copil, experimentăm dimineața adolescenței, amiaza maturității și după-amiaza bătrâneții, după care ne stabilim și dispărem. Același lucru se repetă în fiecare anotimp, într-un cadru predestinat. Civilizațiile și statele urmează aceeași procedură, dar sunt aparent dependente de opțiunile și atitudinea propriilor reprezentanți.
Toate evenimentele cu caracter istoric se întamplă într-un mod identic și un cadru asemănător, astfel învățându-ne ceva. Observând asemănările dintre aceste evenimente, între dezvoltarea și decaderea unui stat, a unei civilizații și a celorlalte, putem trage concluzii exacte și învăța lecții de valoare.
În fondarea acestui adevăr de pretutindeni, nu trebuie să uităm niciodată că existența umană nu se compune din mașini „organice”, așa cum pretind materialiștii. Mai degrabă, ea are un corp fizic și o parte spirituală, multe sentimente confuze și neclare și un intelect sau raționament curios și care își pune mereu întrebări ce îi supără pentru evenimentele din trecut și îi îngrijorează în privința viitorului. În plus, ea deține alte facultăți speciale, printre care o inima care este satisfăcută numai cu o „hrană” specială. Pentru a-și îndeplini obligațiile, responsabilitățile și funcțiile aparte, astfel devenind „uman” și gustând adevărata fericire, ea trebuie formată din punct de vedere emoțional și spiritual, mental și fizic. Astfel, deși nu avem niciun control asupra vreunui aspect al nașterii sau morții noastre, nu ne putem satisface multe dintre nevoi și trăim într-un anumit cadru social, fiecare dintre noi avem capacitatea independentă de a ne direcționa viața. Prin urmare, se pare că indivizii sunt cei care crează istoria umană. Suntem analizați pentru acțiunile noastre și primim ceea ce am câștigat. Aceasta este diferența dintre istoria umană și viața „naturii”.
Orașele noastre vechi
Prin aspectul lor extern, profunzimea interioară, dimensiunile generoase, podgoriile și livezile înconjurătoare, curenții cascadelor și atmosfera jovială, orașele noastre au sensibilizat inimile tuturor. Ne-au încântat toate visele și i-au îmbătat pe cei care au poposit în ele.
Lumini colorate de departe au plouat peste orașe, intimitatea, dragostea și afecțiunea au izbucnit din pământ, iar locuitorii orașului au trăit o legătură unică în fiecare moment din sânul orașului.
Orașele - aceste galerii ale frumuseții - au fost un colț de Paradis către care a tânjit cu convingere toată lumea și catre care a pășit.
Pe chipurile inspirate ale oamenilor și dimensiunile încântătoare ale clădirilor, noi am simțit că totul s-a aplecat către divinitate și progresa într-o atmosferă profundă în cadrul limitelor determinate de inspirația cerească, ca un înot semnificativ și simetric, armonios și strălucitor.
În special în ultimii ani, în ciuda diverselor inconveniente cauzate de institutiile învechite, această atmosferă s-a dezvoltat cu toată frumusețea ei prin oftatul și tânguirea de dragoste, prin ardoarea constant dusă către extaz și prin plăcerile spirituale care ar putea face uitate plăcerile din Paradis. A fost oare aceasta destinația finală unde am putut ajunge? [Fracțiunea de aur a timpului, Izmir: 1994, 43-48]
Civilizația musulmană moștenită de otomani considera că omenirea și viața sunt un întreg. Pe o parte, aceasta a evaluat știința ca fiind „lumina minții”, înțelegând că atât timp cât Dumnezeu este atotputernic pe Pamant, bărbații și femeile au puterea de a îmbunătăți lumea prin cunoștințe. Pe de altă parte, aceasta și-a bazat fundamentul spritual pe dinamica și valorile islamului, astfel arătându-se pe sine ca o civilizație a minții, a inimii și a spiritului.
Această civilizație a văzut natura, obiectul de studiu al științelor, ca un loc pentru manifestarea legilor naturale ce provin din „atributele Creatorului de decizie și putere”. Nu a perceput niciodată „legile” științifice ca fiind incompatibile cu islamul, care reprezintă un sistem complet și armonios de legi provenind din „atributul de cuvântare al Creatorului”. În Vest, știința a fost separată de religie și a adus mai multe rele decât bune. Această viziune greșită a favorizat de asemenea accesul oamenilor la obiectele produse și folosite atât de des de către barbați și femei, astfel privându-i de toate valorile sublime. Nu dă nicio semnificație vieții pământești, dar poate ucide sute de mii într-o clipă.
Civilizația musulmană, pe de altă parte, a acceptat știința ca pe o expresie a religiei la un nivel diferit. Contopind inima și mintea la nivel individual, religia și cunoștințele științifice la nivel social, a prezentat adevărata fericire unei părți semnificative a omenirii timp de secole întregi. În monumentala sa Introducere în istoria știintelor, George Sarton a divizat istoria în părti cronologice numind fiecare parte după savantul care a reusit să se identifice în ea. Perioada de 350 de ani, de la începutul secolului al VIII-lea până la a doua jumătate a secolului al XI-lea, este reprezentată numai nume de savanți musulmani, cum a fost Al-Horezmi. De asemenea, Sarton pomenește numele a sute de savanți musulmani care și-au pus amprenta pe perioada respectivă. Acești savanti nu au fost experți numai în propriile domenii sau limitati cu modele materialiste, așa cum este cazul astăzi, ci au fost experți în mai multe domenii. Majoritatea au fost atât bărbații cât și femeile spiritului, minții și inimii. În plus, mulți dintre cei mai mari sufiți au fost matematicieni, astronomi, doctori, istorici și chimiști, în același timp.
La jumătatea secolului al XIII-lea, civilizația musulmană a suferit un mare șoc în urma invaziei mongole. Dar în ciuda existenței sale de 500 de ani, a avut un spirit plin viață, natură și dinamică esențială, datorită energiei de viață ce izvora din principalele sale resurse. De această dată, civilizația musulmană a dezvoltat un noi reprezentați, întinzându-se din Anatolia în Europa, câștigând o măreție mai grandioasă odată cu crearea Imperiului Otoman. Însă, odată cu intrarea în secolul al XIX-lea, ramura științelor a fost ruptă si a suferit o veștejire a propriei forte spirituale. Pe când Occidentul și-a transformat cunoștiințele științifice într-o sursa de mare forță pornind deja pe o direcție de expansiune colonistă.
Aceasta nouă dezvoltare a fost în mare masură datorată anumitor factori socio-psihologici creați de Renașterea europeană sau chiar mai devreme. Trezirea Europei la materialism si setea de avuție a făcut ca oamenii să cerceteze bogățiile lumii. Puterea câștigată de aceștia prin descoperirile geografice, stiintifice și noile invenții tehnologice au dus într-un final la dominare mondială. Deja în prăbușire, Imperiul Otoman nu i-a putut rezista. După Războiul Ruso-Turc din 1877, Primul și Al Doilea Război Balcanic si Primul Război Mondial s-au simțit profund în fiecare camin al Turciei. În cele din urmă acestora li s-a adaugăt invazia și împărțirea Anatoliei.
Odată cu toate aceste înfrângeri, puterea aparent orbitoare a Europei și superioritatea materială a dus la stingerea pricipiilor credinței, începând cu credința în Dumnezeu, este scopul creației și vieții pentru musulmani. Islamul a devenit victima degradării musulmanilor. Coranul a fost dat deoparte, iar mințile și inimile, speranța și dragostea, entuziasmul și simțurile musulmanilor au devenit paralizate. Din punct de vedere geografic și pe plan social, lumea musulmană a ajuns sa semene cu ruinele în care își fac bufnitele cuib. În urma acestei situații dureroase, autorul imnului național turcesc deplângea:
„Am devenit ca o bufniță plângând peste ruine,
Văzând acest meleag ceresc în căderea lui.
Dacă aș fi trăit în Timpul Trandafirilor, aș fi devenit o privighetoare;
O, Doamne, ce-ar fi fost dacă m-ai fi adus mai devreme!”
Căminele noastre din trecut în viitor
Căminele noastre vechi, bine proporționate au izbucnit odată către fericire și seninătate, din acestea izvorând pace si calm. Lumina care a învăluit împrejurul acestora ne-a amintit mai mult de lună și stele. Acum, noi încercăm să la capturăm în visele noastre. Sunem consolati cu visul lor și trăim cu dorința de a transforma încă o dată în realitate aceste vise dulci.
Prin interioarele, exterioarele și locuitorii lor, căminele noastre au fost cele mai umane, spațioase, sacre locuri și cele mai deschise către cealaltă lume. La o studiere atentă, acestea au părut precum chioșcul ceresc cu „huriile” Paradisului în ele, iar eternitatea a fost simțită în atmosfera de lumina difuză ce le înconjoară. Saloanele (selamik) unde au fost primiți invitații au fost deschise lumii exterioare amintind de locurile venerației, educației și locurile unde au fost gustate plăcerile pământești.
Parțile de harem au amintit unul din chioșcurile cerești și gheretele de derviși. Sincronizarea și fuziunea acestor cămine calde cu spiritul uman a fost oare atât de perfectă și semnificativă încât locuitorii acestora au aplecat urechea către poezia trecutului și viitorului în același timp, simțind ideea nemuririi trecând prin inimile lor? [Fracțiunea de aur a timpului, Izmir: 1994, 31-36]
- Creat la .