O abordare comparativă a islamului și democrației

Religia, în mod special islamul, a devenit unul dintre subiectele cele mai dificile de abordat în ultimii ani. Cultura contemporană, abordată din perspectivă antropologică sau teologică, psihologică sau psihoanalitică, evaluează religia prin metode empirice. Pe de o parte, religia este un fenomen simțit și experimentat lăuntric, un fenomen legat de aspectele permanente ale vieții. Pe de altă parte, credincioșii pot privi religia lor ca pe o filozofie, ca pe un set de principii raționale sau doar ca un fel de misticism. Gradul de dificultate crește în cazul islamului, deoarece unii musulmani și politicieni îl consideră și îl prezintă ca pe o ideologie pur politică, sociologică și economică, mai mult decât ca pe o religie.

Dacă dorim să analizăm religia, democrația sau alt sistem sau filozofie corect, trebuie să ne concentrăm pe umanitate și pe viața umană. Privită din acest unghi, religia în general și Islamul în particular, nu pot fi comparate pe aceleași criterii cu democrația sau alt sistem politic, social sau economic. Religia se concentrează în primul rând pe aspectele permanente ale vieții și existenței, în timp ce ideologiile și sistemele politice, sociale și economice se preocupă doar cu anumite aspecte sociale variabile din viața noastră lumească.

Aspectele vieții pe care religia se bazează în mod special, sunt valabile astăzi la fel de mult cum au fost încă de la crearea omenirii și vor continua să fie și în viitor. Sistemele lumești se schimbă în conformitate cu circumstanțele prezente și ele pot fi evaluate doar pe baza timpului lor. Credința în Dumnezeu, Viața de Apoi, Profeți, Cărțile Sfinte, îngerii și destinul divin nu au nimic de a face cu timpurile care sunt în continuă schimbare. De asemenea, venerarea și standardele universale, schimbătoare ale moralității au foarte puțină legătură cu timpul și viața pe Pământ.

De aceea, atunci când comparăm religia sau islamul cu democrația, trebuie să ne amintim că cea din urmă este un sistem ce se dezvoltă continuu și variază în conformitate cu locurile și circumstanțele în care se practică. În schimb, religia a stabilit principii permanente despre credință, venerare și mortalitate. Deci, numai aspectele lumești ale islamului ar trebui comparate cu democrația.

Principalul scop al islamului și dimensiunile sale neschimbătoare afectează regulile ce guvernează aspectele schimbătoare ale vieților noastre. Islamul nu propune o anumită formă neschimbătoare de guvernare sau o încercare de a-i da o formă. Islamul stabilește principii fundamentale ce orientează caracterul general al unei guvernări, lăsând la voia oamenilor să aleagă tipul și forma de conducere, în concordanță cu timpul și circumstanțele. Dacă privim această chestiune din acest unghi și comparăm islamul cu democrația modernă liberală de azi, vom puteam înțelege mai bine statutul islamului și al democrației.

Ideile democratice datează încă din timpuri străvechi. Democrația modernă liberală își are rădăcinile în Revoluțiile americane (1776) și franceze (1789 - 1799). În societățile democratice, oamenii se ghidează pe ei înșiși și sunt ghidați de cineva de sus. Individul are prioritate în fața comunității în acest tip de sistem politic, fiind liber să determine cum să își trăiască viața. Cu toate acestea, individualismul nu este absolut. Oamenii trăiesc o mai bună existență atunci când sunt într-o societate, iar asta presupune ca ei să își regleze și să își limiteze libertatea conform criteriilor vieții sociale.

Profetul spune că toți oamenii sunt egali precum dinții unui pieptene.

1. Islamul nu face discriminări bazate pe rasă, culoare, vârstă, naționalitate sau trăsături fizice. Profetul spune: „Toți proveniți din Adam, iar Adam a fost făcut din pământ. O, servitori ai lui Dumnezeu, fiți precum frații și surorile.”

2. Cei care sunt născuți de timpuriu sunt mai sănătoși și mai puternici decât ceilalți, sau aparțin anumitor familii sau grupuri etnice nu au nici un drept să îi conducă pe ceilalți.

Islamul susține următoarele principii fundamentale:

1. Puterea stă în adevăr, o repudiere a ideii comune conform căreia adevărul se bazează pe putere.
2. Dreptatea și legile sunt esențiale.
3. Libertatea credinței și dreptul la viață, proprietatea personală, reproducerea și sănătatea (atât fizică, cât și mentală) nu pot fi încălcate.
4. Intimitatea și libertatea vieții individuale trebuie conservate.
5. Nicio persoană nu poate fi acuzată de crimă, fără dovezi, sau acuzată și pedepsită pentru crima altcuiva.
6. Este esențială existența unui sistem consultativ de administrare.

Toate drepturile sunt la fel de importante și dreptul unui individ nu poate fi încălcat de dragul societății. Islamul consideră că societatea trebuie să fie alcătuită din indivizi conștienți, care dispun de liberă alegere și sunt responsabili atât de ei cât și de ceilalți. Islamul merge puțin mai departe, adăugând o dimensiune cosmică. Umanitatea este văzută ca „motorul” istoriei, contrar unor abordări filozofice vestice fataliste din secolul 19, precum materialismul și istorismului dialectic.

3. Așa cum comportamentul și libera voință a individului determină rezultatul vieții sale în această lume și în cea care va urma, așa și progresul sau declinul unei societăți sunt determinate de voința, punctul de vedere și stilul de viață a locuitorilor săi. Coranul spune: „Dumnezeu nu va schimba soarta unui popor decât dacă ei se schimbă (cu privire la credința lor, modul de a vedea lumea și stilul de viață).”(13:11) Cu alte cuvinte, fiecare societate ține frăiele în propriile mâini. Tradiția profetică subliniază următoarea idee: „Veți fi conduși de cei care vă seamănă.”

4. Acesta este spiritul democrației, care de fapt nu intră în conflict cu nici un principiu islamic.

Așa cum islamul consideră responsabili indivizii și societățile pentru propria lor soartă, așa și oamenii trebuie să fie responsabili de a se conduce pe ei înșiși. Coranul se adresează societății cu fraze precum: „O, oameni!” sau „O, credincioși!”. Îndatoririle încredințate sistemelor moderne democratice sunt acelea că islamul se referă la societate și le clasifică, în ordinea importanței acordate, ca „absolut necesare, relativ necesare și lăudabil dacă sunt îndeplinite”. Textul sacru include următoarea frază: „Stabiliți toți, pacea”(2:208); „Dați milostenie nevoiașilor din bunătățile pe care le-ați agonisit și din roadele pe care, pentru voi le-am făcut să iasă din pământ.”(2:267); „chemați patru martori dintre voi împotriva acelora dintre femeile voastre care au săvârșit o faptă nerușinată.”(4:15); „Dumnezeu vă poruncește să înapoiați ceea ce vi s-a dat în păstrare și să judecați după dreptate când judecați între oameni.”(4:58); „fiți întotdeauna drepți mărturisind drept înaintea lui Dumnezeu, chiar și asupra voastră, a părinților sau rudelor voastre”(4:135); „dacă dușmanii voștri se apleacă spre pace, apleacă-te și tu” (8:61); „dacă un desfrănat vă aduce o veste, limpeziți-o ca să nu loviți un popor din neștiință”(49:6); „dacă două tabere de credincioși s-au ridicat una împotriva celeilalte, împacă-le”(49:9). Să rezum, Coranul se adresează întregii comunități și îi atribuie aproape toate îndatoririle încredințate sistemelor moderne democratice.

Oamenii colaborează unii cu alți oameni împărțindu-și aceste îndatoriri și stabilind bazele necesare pentru a le îndeplini. Islamul recomandă o guvernaere bazată pe un contract social. Oamenii își aleg administratorii și stabilesc un consiliu pentru a dezbate chestiunile comune. De asemenea, societatea, ca un întreg, participă la revizuirea administrației. În special pe parcursul perioadei în care au condus primii patru califi (632 - 661), principiile fundamentale de guvernare menționate mai sus - inclusiv alegerea liberă - erau îndeaproape observate. Sistemul politic s-a transformat în sultanat după moartea lui Ali, cel de-al patrulea calif, din cauza conflictelor interne și a condițiilor globale din acele timpuri. Spre deosebire de califat, puterea în sultanat era moștenită de către familia sultanului. Oricum, chiar dacă nu se mai stabileau alegeri libere, societățile își conservau alte principii, care sunt părți centrale astăzi în democrația liberală.

Islamul este o religie inclusivă. Ea se bazează pe credința într-un singur Dumnezeu, ca Creator, Susținător și Administrator al Universului. Islamul este religia întregului Univers. Asta înseamnă că întregul Univers se supune regulilor lui Dumnezeu, deci putem spune că totul aparține religiei islamice. Chiar și o persoană care refuză să creadă în Dumnezeu sau care crede într-o altă religie are potențialul de a fi musulmană, atâta timp cât există fizic. Întreaga sa viață, începând cu formarea sa ca embrion și pănâ la dizolvarea corpului de după moarte, orice părticică din mușchii săi și din corp, urmează cursul prescris de Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Așadar, în islam, Dumnezeu, natura și umanitatea au legătură unele cu celelalte. Dumnezeu este cel ce se face cunoscut umanității prin natură și chiar prin umanitate însăși; natura și umanitatea sunt două cărți (de creație) prin care se face cunoscut fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. Acest lucru face ca umanitatea să privească totul ca aparținând lui Dumnezeu, căruia totul îi aparține, și să nu privească lucrurile din Univers ca fiind ciudate. Simpatia, iubirea și serviciul Său se adresează tuturor oamenilor din Univers, indiferent de rasă, culoare sau apartenență etnică. Profetul a rezumat toate acestea la un singur îndemn: „O, slujnici ai lui Dumnezeu, fiți precum frații și surorile!”

O chestiune distinctă, dar importantă în islam este acea că islamul acceptă toate religiile anterioare lui. Acceptă de asemenea și toți Profeții și Cărțile trimise omenirii în diferite ere ale istoriei. Nu numai că islamul acceptă toate acestea, dar consideră credința în ele ca un principiu esențial de a fi musulman. Astfel islamul recunoaște armonia fundamentală a tuturor religiilor. Musulmanul este în același timp discipolul lui Avraam, Moise, David, Iisus și a tuturor celorlalți profeți evrei. Această credință explică de ce atât creștinii cât și evreii s-au bucurat de drepturile lor religioase atunci cât au fost sub stăpânire islamică de-a lungul istoriei.

Sistemul social islamic caută să formeze o societate virtuoasă și astfel să câștige acordul lui Dumnezeu. Acest sistem recunoaște dreptul, și nu forța, ca baza vieții sociale. Relațiile trebuie să se bazeze pe credință, iubire, respect reciproc, ajutor și înțelegere, în loc de conflict și îndeplinire a intereselor personale. Educația socială încurajează oamenii să urmeze idealuri înalte și să caute perfecțiunea, nu numai să alerge pentru îndeplinirea propriilor dorințe. Dreptatea presupune armonie, virtuțile aduc susținerea și solidaritatea reciprocă, iar credința asigură înfrățirea. Încurajarea sufletului să atingă perfecțiunea aduce fericire în cele două lumi.

Democrația s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Așa cum a trecut prin diferite stadii în trecut, așa va continua să se dezvolte și să se îmbunătățească în viitor. În aceste stadii, ea va fi conturată din ce în ce mai mult într-un sistem uman, drept; unul bazat pe dreptate și realitate. Dacă ființele umane ar fi privite ca un întreg, fără a desconsidera dimensiunea spirituală a existenței lor și a nevoilor lor spirituale, fără a uita că viața umană nu este limitată la această viață muritoare și că toți oamenii au o dorință nebună de eternitate, democrația ar atinge culmea perfecțiunii și ar aduce mult mai multă fericire umanității. Principiile islamice legate de egalitate, toleranță și dreptate pot ajuta la îndeplinirea acestui lucru.

Note de final

Acest articol a apărut prima oară în Recenzia SAIS, 21:2 (vară-toamnă 2001) : 133-38.

• Abu Shuja’ Shirawayh ibn Shahrdar al-Daylami, Al-Firdaws bi-Ma’thur al-Khitab (Grădina Raiului alcătuită din selecții ale Profetului) (Beirut: Dar al-Kutub al-’Ilmiya, 1986), 4:300.
• Pentru a doua parte a hadithului vezi secțiunile „Nikah” (contractul de căsătorie) în Abu ‘Abdullah Muhammad ibn Isma’il al-Bukhari, ed., al-Jami’ al-Sahih (O colecție a tradițiilor autentice ale Profetului) (Istanbul al-Maktabat al-Islamiya, n.d.), cap.45; „Birr wa Sila” (Bunătatea și vizitarea rudelor) în Imam Abu Husayn Muslim ibn Hajjaj, ed. al-Jami' al-Sahih, op. cit., cap.23;  și pentru prima parte vezi "Tafsir" (Comentarii coranice) și "Manaqib" (Virtuțile Profetului și ale companionilor săi) în Abu 'Isa Muhammad ibn 'Isa al-Tirmidhi, al-Jami' al-Sahih (Beirut: Dar al Ihya al-Turath al-'Arabi, n.d.), capitolele 49 și 74. Textul original în limba arabă nu include cuvântul „surori” în poruncă. Oricum, forma masculină folosită se referă atât la femei cât și la bărbați. Echivalentul său ar fi „omenire”, care se referă atât la bărbați, cât și la femei. Spunând: „O, slujitori ai lui Dumnezeu”, Profetul se referă și la femei, deoarece și ele dar și bărbații sunt slujitori egali în fața lui Dumnezeu.
• Vezi Karl R. Popper, Sărăcia istorismului, tradusă de Sabri Orman (Istanbul: Insan Yayinlari, 1985).
• ‘Ala al-Din ‘Ali al-Muttaqi al-Hindi, Kanz al-’Ummal fi Sunan al-Aqwal wa al-Af'al (O comoară a muncitorilor de dragul faptelor și spuselor Profetului) (Beirut: Mu'assasat al-Risala, 1985), 6:89.

Tweet

Whatsapp