Scris de Fethullah Gülen. Publicat în Pentru o civilizaţie a dragostei şi a toleranţei.

Dragostea este esenţa creaţiei

Profetul Muhammad, Gloria Omenirii, a fost un om al dragostei şi al afecţiunii. Unul din numele pe care le-a purtat a fost acela de Habibullah (cel Iubit de Dumnezeu). În afară de înţelesul său de „cel care iubeşte”, habib înseamnă şi „cel care este iubit”, adică cel care îl iubeşte pe Dumnezeu şi cel care este iubit de Dumnezeu. Învăţaţii sufiți, cum ar fi Imam Rabbani¹, Mawlana Khalid³ şi Shah Waliyyullah³, afirmă că dragostea este ultimul popas al călătoriei spirituale.

Dumnezeu a creat Universul ca manifestare a dragostei Sale pentru toate fiinţele, în special pentru oameni, iar islamul a devenit fructul acestei iubiri. Aşa cum spune Bediüzzaman, dragostea este esenţa creaţiei. Aşa cum din dragoste şi compasiune o mamă îi îngăduie chirurgului să-i opereze copilul bolnav pentru a-i salva viaţa, jihadul îngăduie războiul, dacă este nevoie, pentru a apăra depturile umane fundamentale, cum ar fi dreptul la viaţă şi libertatea de religie. Jihadul nu înseamnă neapărat război.

Un prieten mi-a spus cândva: „Te întâlneşti cu oricine, fără excepţie, fără a ţine seama de diferenţele în ceea ce privește religia. Este un lucru bun, care risipeşte tensiunea dintre musulmani şi posibilii lor adversari. Există totuşi principiul musulman de a iubi acele lucruri şi acei oameni care trebuie iubiţi pe drumul lui Dumnezeu şi de a nu iubi acele lucruri şi acei oameni care nu trebuie iubiţi pe drumul lui Dumnezeu”. De fapt, acest principiu este adesea prost înţeles, pentru că în islam întreaga creaţie trebuie iubită, în respectul legii de a iubi pe drumul lui Dumnezeu.

„A nu iubi pe drumul lui Dumnezeu” se referă numai la simţăminte, gânduri şi atribute. Astfel, nu trebuie să iubim lucruri cum ar fi imoralitatea, necredinţa şi politeismul, dar nu şi oamenii care se fac exponenţii lor. Dumnezeu a creat oamenii ca fiinţe nobile şi oricine, într-o anume măsură, îşi păstrează partea sa de nobleţe. Trimisul lui Dumnezeu s-a ridicat în picioare, în semn de respect pentru omenire, la trecerea unei procesiuni funerare evreieşti. Când i s-a atras atenţia că era vorba despre un evreu, a răspuns: „Dar este om”. Trimisul a arătat astfel valoarea pe care islamul o oferă omului.

Se vede prin aceasta înaltul respect al Profetului pentru fiecare persoană. Astfel, implicarea în acţiuni teroriste a unor oameni sau a unor instituţii care se proclamă de credinţă musulmană nu poate fi încuviinţată de islam. Motivele unor astfel de acţiuni teroriste trebuie căutate în acţiunile propriu-zise, în false interpretări ale credinţei şi în alţi factori. Islamul nu susține teroarea. Aşadar, cum poate fi terorist un musulman care înţelege cu adevărat islamul?

Dacă am putea răspândi înţelegerea musulmană a unor eroi ai dragostei precum Niyazi-i Misri⁴, Yunus Emre şi Rumi, dacă am putea împărtăşi mesajele lor de dragoste, de dialog şi de toleranţă tuturor celor care aşteaptă însetaţi un astfel de mesaj, atunci toţi oamenii ar alerga spre îmbrăţişarea dragostei, a păcii şi a toleranţei pe care o înfăţişăm.

Toleranţa este definită în islam şi prin aceea că Profetul a interzis cuvintele de ocară la adresa necredincioşilor. Abu Jahl s-a stins înainte de a accepta islamul, în ciuda eforturilor Profetului. Marea lui necredinţă şi duşmănie împotriva Profetului i-au adus numele de Abu Jahl, părintele ignoranţei şi al nechibzuinţei. Ostilitatea lui încăpăţânată împotriva islamului a fost ca un ghimpe înfipt în coapsa musulmanilor.

În ciuda acestei ostilităţi, când într-o adunare a Însoţitorilor era de faţă şi Ikrimah, fiul lui Abu Jahl, Profetul l-a mustrat pe unul din Însoţitori care fusese auzit insultându-l pe Abu Jahl: „Nu-i mâhni pe oameni vorbindu-le de rău părinţii”⁵. Altă dată a spus: „Ocara pe care i-o aduci mamei sau tatălui tău este un mare păcat”. Însoţitorii l-au întrebat: „O, Trimisule al lui Dumnezeu, cine ar aduce vorbe de ocară părinţilor?” Prinţul Profeţilor a răspuns: „Când cineva îl ocărăşte pe tatăl altcuiva şi acela îi răspunde la fel, sau dacă cineva o ocărăşte pe mama altcuiva şi acela îi răspunde cu aceeași monedă, înseamnă că şi-au ocărât părinţii.”⁶

Deşi Profetul Îndurării punea mare preţ pe respectul faţă de ceilalţi, în ziua de azi, există musulmani care îşi justifică purtarea duşmănoasă prin religie. Prin acest lucru observă că nu înţeleg islamul, o religie în care nu încape loc de ură şi de răutate.

Coranul îndeamnă cu tărie spre iertare şi toleranţă. Unul dintre versete descrie oamenii pioşi:

„…care-şi stăpânesc mânia şi care iartă oamenilor, căci Dumnezeu îi iubeşte pe cei care plinesc fapte bune…” (Al-Imran 3 : 134)

Cu alte cuvinte, musulmanii nu trebuie să răspundă cu aceeaşi monedă la lovituri şi la insulte. Pe cât este cu putinţă, aşa cum spune Yunus, trebuie să se poarte ca şi cum n-ar avea mână sau limbă cu care să riposteze, şi nici inimă cu care să duşmănească. Trebuie să-şi înăbuşe mânia şi să închidă ochii în faţa greşelilor altora. Cuvintele versetului sunt pline de sens. Kazm, care se traduce prin „a înghiţi”, înseamnă de fapt a înghiţi ceva precum un spin, un lucru care nu poate fi de fapt înghiţit, sensul denotativ fiind acela de a-ţi înghiţi mânia, oricât de greu ţi-ar fi.

Un alt verset, în care sunt înfăţişate însuşirile binecredincioşilor, ne spune:

„Aceia care nu fac mărturie mincinoasă şi dacă trec pe lângă clevetiri, trec cu vrednicie.” (Al-Furqan 25:72)

Dacă privim viaţa lui exemplară, putem vedea cum Trimisul lui Dumnezeu s-a călăuzit mereu după învăţăturile Coranului. De exemplu, un Însoţitor s-a căit de păcatul comis şi a măturisit: „Sunt vinovat de preacurvie. Dă-mi pedeapsa, oricare ar fi ea, şi spală-mă de păcat”. Profetul i-a spus: „Mergi şi căieşte-te, căci Dumnezeu iartă toate păcatele”⁷. Lucrul s-a petrecut de trei ori la rând. Altă dată, un Însoţitor i s-a plâns Profetului că cineva îl furase. Dar cum pedeapsa urma să fie dată, Însoţitorul a rostit: „M-am răzgândit şi nu voiesc a merge mai departe. Îl iert pe omul acesta”. Profetul l-a întrebat: „De ce ai mai venit la judecată? De ce nu l-ai iertat chiar de la început?”⁸

Când astfel de exemple sunt studiate pornind de la izvoarele lor originale, devine limpede faptul că un comportament de ură şi de duşmănie, de mânie faţă de ceilalţi şi de acuzare a lipsei lor de credinţă nu este islamic, pentru că Islamul este o religie a dragostei şi a toleranţei. Musulmanul este un om al dragostei şi al afecţiunii, care se ţine departe de orice act terorist şi care nu simte răutate şi duşmănie pentru nimeni şi pentru nimic.

Imam Rabbani (Shaykh Ahmad al-Sirhindi) (1564?-1624), teolog indian sufist, care a reafirmat şi a făcut să renască principiile credinţei islamice şi ale tradiţiei sufiste în India, ca răspuns la tendinţele religioase sincretistice, predominante în timpul împăratului mongol Akbar. A primit titlul postum de Mujaddid-i Alf-i Thani (Renovator al Mileniului II Islamic).
Mawlana Khalid al-Baghdadi (1778-1827), învăţat Naqshbandi, considerat mujaddid (renovator) al secolului XIII islamic. Ordinul Khalidi, o nouă ramură Naqshbandi, a fost întemeiat sub conducerea sa şi a dobândit numeroşi adepţi spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Shah Waliyyullah Muhaddith din Delhi (1702-1762), mare învăţat al secolului al XII-lea islamic. Considerat de unii scriitori Khatam al-Muhadditheen (ultimul dintre exegeţii textelor hadith).
Niyazi-i Misri (1618-1694), poet sufist şi membru al ordinului Khalwati.
Hakim, al-Mustadrak, 3 : 241; Muttaqi al-Hindi, Kanz al-’Ummal, 13 : 540.
Muslim, Iman, 145; Tirmidhi, Birr, 4.
Muslim, Hudud, 17, 23; Bukhari, Hudud, 28.
Abu Dawud, Hudud, 14 (4394); Nasai, Sarik, 4 (8, 68); Muwatta, Hudud, 28, (2, 834).

Creat la 28 Ianuarie 2010.