Dialogul în spiritul şi sensul mohamedan
Nu mă mândresc cu o memorie foarte bună, dar aş putea recita zeci de versete, unul după altul, în care se vorbeşte despre iertare, dialog şi o inimă deschisă către toţi semenii. Acestea demonstrează natura atotcuprinzătoare şi universalitatea islamului.
Coranul ne spune, de pildă, că „împăcarea este mai bună…” (An-Nisa 4 : 128). Versetul nu se referă neapărat la un anume eveniment, înţeles sau context. Este o regulă generală. În plus, înşăşi rădăcina cuvântului „islam” nu exprimă predare, supunere, pace, siguranţă şi încredere? Astfel, nu putem fi adevăraţi musulmani fără a avea pe deplin aceste însuşiri şi fără a le institui. În plus, ceea ce stă la baza înţelesului acestui nume sacru este o esenţă care încorporează apropierea de tot şi de toate, precum şi cuprinderea a tot şi a toate cu dragoste. Dacă nu abordăm acest subiect în spiritul de mai sus, atunci nu se poate considera că am înţeles islamul, că îl respectăm sau că îl reprezentăm.
În afara regulilor care garantează pacea şi securitatea, există în Coran şi versete care se referă la atitudinea faţă de răufăcători şi de oameni care provoacă anarhie şi teroare. Pentru astfel de oameni există sancţiuni legale, pedepse şi dreaptă răsplată. Totuşi, în ceea ce priveşte aceste versete şi scrierile din hadith care tratează aceleaşi probleme, dacă nu luăm în considerare condiţiile speciale, dacă nu separăm esenţa de detaliu şi scopul de mijloace, dacă nu evaluăm versetele în contextul premergător şi ulterior revelaţiei, vom ajunge întotdeauna la concluzii greşite.
Pot spune, şi o spun, că pacea, dragostea, iertarea şi toleranţa sunt fundamentale în islam. Restul este accidental. Trebuie să acordăm prioritate problemelor în funcţie de gradul lor de importanţă. De exemplu, dacă Dumnezeu acordă importanţă dragostei, dacă ne-a spus că îi iubeşte pe cei care Îl iubesc şi dacă îi dă celui pe care îl iubeşte cel mai mult numele de Habibullah—cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi este iubit de El—, atunci trebuie să considerăm dragostea ca fiind principiul fundamental. Jihadul împotriva ipocriţilor şi a necredincioşilor este o regulă secundară, cerută de circumstanţe. Fiecărei reguli îi corespund anumite raţiuni şi anumite împrejurări. Dacă raţiunile nu există, atunci regulile nu se aplică.
Regulile privind execuţia, exilul şi războiul sunt legate de diferite raţiuni. Lucrul esenţial aici este să explici şi să transmiţi principiile islamului prin cuvinte blânde şi o atitudine blajină. Pacea, dreptatea şi stabilitatea sunt esenţiale în islam, războiul fiind un produs secundar al circumstanţelor şi dependent de anumite condiţii. Din nefericire, cei care ignoră esenţa şi nu iau în considerare raţiunile care stau la baza regulilor şi a legilor secundare, cei care (citind Coranul în stilul frust al doctrinei zahiris1) pun accentul pe violenţă, sunt oameni care nu au înţeles regulile, nu au înţeles raţiunile lor şi nu au înţeles nici islamul.
Când apar raţiuni relevante, trebuie aplicate regulile cerute de aceste raţiuni. De exemplu, când armate străine ne atacă ţara, nu vom sta liniştiţi şi nu-i vom întâmpina pe atacatori cu braţele deschise.
Uitaţi-vă la lumea în care trăim! Aflăm din ziare că în 56 de locuri din lume războaie sângeroase sunt în plină desfăşurare. Şiroaie de lacrimi şi de sânge încă mai curg în multe părţi ale lumii. În multe din aceste războaie, ţări care apără democraţia şi drepturile umane se situează în ambele tabere. Într-un astfel de caz, a te opune războiului înseamnă a te opune unei realităţi umane. De accea, în clipa în care cineva se va atinge de drepturile şi de libertăţile noastre democratice, ne vom apăra, desigur, şi vom lupta dacă este nevoie. Dar aşa cum am spus la început, acestea sunt lucruri secundare. Esenţa islamului este pacea şi dragostea pentru întreaga omenire.
- Adepţii doctrinei zahiri abordează Coranul şi sunna numai din perspectiva înţelesului imediat, fără putere de pătrundere şi fără o percepţie corectă. Sunt foarte puţini la număr.
- Creat la .