Profetul nostru şi bătăliile sale: Uhud – panta abruptă
Acum, întorcându-ne la Uhud cu voia lui Allah, să ne străduim să urmărim raţiunea şi inteligenţa cu care a prezentat semnificaţia luptelor de la Uhud acel mare ostaş, acel Mare Om, acel Profet fără egal. Uhud, care a separat drept-credinciosul de intrigant, statornicul de nestatornic, cinstitul de pungaş, pe cel care era ataşat cu adevărat de Profet, de cel decăzut şi lipsit de voinţă. Uhud-ul va fi amintit mereu cu înfiorare.
Într-o zi, Mesagerul lui Allah, trecând pe sub poalele munţilor Uhud, s-a uitat îndelung şi a zis: Uhud este un asemenea munte, încât ne iubeşte, dar şi noi îl iubim.[1]
După cum am relatat mai sus, aceste cuvinte veneau în apărarea Uhud-ului, fiind adresate celor care purtau în suflete tristeţea evenimentelor de la Uhud. Mesagerul lui Allah, nedorind să se înţeleagă greşit şi să nu se reproşeze nestatornicia şi neşansa, a liniştit inimile şi a indicat alte cauze onoarei rănite a musulmanilor. În Epoca Fericirii, onoarea musulmanilor nu a fost atinsă în nici o altă confruntate, precum a fost la Uhud. Acest lucru era adevărat, dar cauza nu era Uhud. Mai mult, în orele în care musulmanii au intrat în panică, Uhud i-a protejat, ferindu-i de înfrângere.
Luând în considerare rezultatele, putem spune că, adevărata cauză a zbuciumului momentan cu aparenţe de înfrângere, ce scoate în evidenţă profunzimea gândirii Mesagerului lui Allah, era faptul că o parte a duşmanilor s-a despărţit de oştire şi a lovit musulmanii din spate, zdruncinând astfel forţa lor morală.
Companionii nu înţeleseseră necesitatea supunerii la ordine chiar şi la nivelul lor, iar la unii apăruse dorinţa de a prăda. Oricare ar fi fost cauzele, la Uhud a avut loc o mică zdruncinare şi a lega acest lucru de Uhud nu este deloc drept. De aceea, Mesagerul lui Allah a arătat că iubeşte Uhud-ul şi a şters din memorie această plăsmuire.
Acum să aflăm cum s-a ajuns la Uhud, care sunt cauzele ce au determinat luptele de la Uhud, dacă ele se puteau evita. Începând cu aceste elemente, în primul rând să încercăm o analiză a evenimentelor, încât, chiar dacă rezultatul pare o înfrângere, să iasă în evidenţă faptul că, Mesagerul lui Allah era un geniu militar, un conducător militar fără egal.
Înfrângerea de la Bedir aţâţase mânia şi duşmănia idolatrilor de la Mecca. În special, cei care pierduseră pe cineva în luptele de la Bedir, neîncetat incitau şi provocau la război pe meccani. Aceste provocări nu erau adresate numai meccanilor, ci erau menite de a crea intrigi în interiorul Medinei, prin intermediul lui Ka'b b. Eşref. Acesta era un evreu, care în versurile sale calomnia femeile musulmane şi aţâta drept-credincioşii unii împtriva altora. El nu se abţinea nici de la denigrarea Mesagerului lui Allah prin limba sa veninoasă.
Desigur că, musulmanii erau neliniştiţi, dar se alăturau cumpătării şi răbdării Mesagerului lui Allah.
Şi meccanii învăţaseră formarea de detaşamente de cavalerie. Prin atacurile şi jafurile asupra Medinei, încercau să slăbească forţa morală a mediniţilor şi în unele locuri chiar reuşeau.
După luptele de la Bedir, timp de un an au avut loc astfel de devastări. Precum microbii care atacă organismul, meccanii atacau pe mediniţi. Medina, ce urma să devină leagănul fidelităţii şi civilizaţiei, trebuia ferită de microbii dăunători. Şi Mesagerul lui Allah a făcut acest lucru.
În această perioadă a fost ucis cel mai de temut duşman al İslamului, Ka'b b. Eşref. Deoarece el conducea o mare bandă de trădători şi uciderea lui devenise o necesitate. Muhammed b. Mesleme a adus la îndeplinire această sarcină.[2]
Evreii clanului Beni Kaynuka erau în continuă rebeliune. În acest timp, ei au incomodat o femeie musulmană, iar în urma acestei dispute, au apărut victime. Ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns, bazându-se pe cetatea lor, l-au provocat pe Mesagerul lui Allah, zicându-i cu obrăznicie: Te-ai luptat cu Koreişiţii care nu ştiu ce înseamnă război. Dacă te-ai lupta cu noi, atunci ai afla ce înseamnă război!
Mesagerul lui Allah a pornit împotriva celor care mereu agresau pe musulmani şi plănuiau alte atacuri. Aceştia au regretat şi s-au predat, dar Mesagerul lui Allah i-a expulzat din Medina, deoarece nu inspirau încredere.[3]
Încet-încet, Medina devenea un loc sigur. În timpul acesta, Mecca era în continuă fierbere. Ebu Süfyan jurase să nu aibă linişte până ce nu se va răzbuna pe musulmani. Beni Nadr venise până în zona în care se aflau evreii şi incendiase câteva case ce aparţineau musulmanilor, apoi fugise la Mecca.[4]
Reţeua de informaţii constituită de către Mesagerul lui Allah lucra fără întrerupere şi transmitea la centru, din oră în oră, tot ceea ce se întâmpla. Mesagerul lui Allah primi vestea că, koreişiţii înaintează spre Medina, cu copiii, cu soţiile, cu susţinătorii din alte clanuri. Atunci, Mesagerul lui Allah se consultă cu oamenii săi. El susţinea ca, rămânând în Medina, să ducă război de apărare, deoarece aşa cum la Bedir i-au pus pe koreişiţi în faţa unei strategii neaşteptate, tot astfel să procedeze şi acum.
După experienţa de la Bedir, koreişiţii veneau pregătiţi să ducă un război în câmp deschis. Dacă se rămânea în Medina în poziţie de apărare, atunci koreişiţii, care nu erau pregătiţi pentru un asediu îndelungat, după o aşteptare fără nădejde, s-ar fi întors la locurile lor. Mesagerul lui Allah a explicat această strategie: Să ducem copiii şi femeile într-un loc sigur, apoi să ducem o luptă de apărare în cartierele mărginaşe ale Medinei.[5]
Profetul nostru, prin această strategie şi tactică, se gândea la următoarele probleme:
a. Principalul scop al musulmanilor nu era războiul. Ei erau reprezentanţii securităţii oamenilor.
b. Numai atunci când se doreşte împiedicarea propagării dreptăţii şi adevărului, ei vor trece la luptă.
c. Atunci când aleg să atace, musulmanii luptă pentru apărarea credinţei, a patriei lor, a onoarei şi cinstei lor şi, dacă este necesar, îşi dau viaţa sau iau vieţi. Acesta este dreptul lor legitim.
Această varietate de imagini oferite oamenilor, ce urmăreau cu uimire evenimentele, avea o mare importanţă şi Mesagerul lui Allah prefera lupta de apărare pentru a consolida această imagine.
a. Consultări înainte de Uhud
Mesagerul lui Allah urma să ducă o luptă de apărare…toate gândurile Lui se concentrau asupra acestui punct. În timpul acesta, El visase că îşi îmbrăcase armura şi nişte vite erau înjunghiate, iar vârful paloşului se rupea. Astfel tălmăci El visul său: Armura înseamnă interiorul Medinei, să ducem luptă de apărare. Ei să atace, iar noi să-i întâmpinăm aici. Cei care erau înjunghiaţi, sunt companionii mei. Să nu mergem acolo. Ruperea vârfului paloşului înseamnă moartea unui om din apropierea mea.
Da, toate acestea i le-a arătat Allah (cc), care l-a îndrumat şi i-a dat un semnal, zicându-i: Să duceţi o luptă de apărare! Faptul că se rupsese vârful paloşului era un semnal al uciderii Măritului Hamza. Da, Hamza, leul lui Allah urma să devină martir în acest război.[6]
Printre ei se aflau şi unii care nu participaseră la luptele de la Bedir şi aceştia se rugau să devină martiri. Allah (cc) le primea rugile.
De exemplu: Enes bin Nadr zicea: Dacă Allah m-ar pune faţă în faţă cu idolatrii! Enes şi cei asemenea lui meditau la faptul că va veni o zi în care vor deveni martiri, vor face abluţiunea cu sângele lor mărturisindu-şi credinţa şi astfel vor ajunge în faţa lui Allah. Un an întreg ei aşteptaseră acest lucru cu o dorinţă arzătoare. Desigur că, o asemenea rugă fierbinte nu putea fi respinsă şi nici nu a fost.[7] Cine ştie încă câţi dintre ei ardeau de această dorinţă şi se rugau lui Allah să le prilejuiască participarea la lupte şi deschiderea porţii spre martiraj.
Abdullah bin Cahş, Amr İbn-i Cemuh, Sa'd İbn-i Rebi erau oameni ce aşteptau să devină martiri. De asemenea, fiii doamnei Sümeyra (r. amha) erau printre cei care aşteptau martirajul. În fiecare noapte visau la acest lucru. În acea zi, aceştia au înclinat balanţa în favoarea lor în timpul consultărilor.
Prin aceste consultări, Mesagerul lui Allah făcea cunoscute problemele. El trebuia să aibă o asemenea comportare, încât fiecare individ care participa la acţiune să vină cu o idee. În felul acesta, fiecare individ punea umărul la rezolvarea problemelor asupra cărora avea o idee, o părere. De fapt, Mesagerul lui Allah era îndrumat prin revelaţie. Dar, pentru ca unii mai târziu să nu zică "dacă ar fi fost astfel", se consulta cu toţi, apoi îşi expunea opiniile sale.
Tinerii ziceau: O, Mesagerule! Să facem ca la Bedir: să ieşim afară, să vină cei care au curaj, să ne confruntăm faţă în faţă, să ne luptăm piept la piept. Nu ne lipsi de onoarea de a lupta![8] Da, ei luau drept exemplu Bedir-ul şi doreau să lupte ca acolo. Pe când Mesagerul lui Allah nu dorea să aplice o strategie de care se mai folosise. Duşmanul trebuia supus surprizelor. Numai că tinerii insistau asupra unei alternative. Până când cei în vârstă au fost informaţi asupra problemei, Mesagerul lui Allah de mult îşi pusese armura, se încinsese cu paloşul. Situaţia nu s-ar fi schimbat dacă aceştia ar fi încercat să-i facă pe tineri să renunţe la ideea lor, deoarece s-ar fi născut unele deosebiri de opinii şi inconveniente.
În primul rând, renunţarea la o hotărâre deja luată şi presiunile asupra unora ar fi dus la presiuni asupra direcţiei opiniilor, încât ar fi însemnat intrarea într-un cerc vicios. Pe când renunţarea la o hotărâre şi schimbarea deciziilor în funcţie de simţămintele indivizilor, era o greşeală pe care nici un lider nu ar fi făcut-o. Desigur că, liderul liderilor, Stăpânul Lumilor era departe de a face o asemenea greşeală şi aşa şi era.
În al doilea rând, dacă s-ar recurge la lupta de apărare şi s-ar ivi unele inconveniente, s-ar fi auzit unele cuvinte nepotrivite din partea celor care nu erau de acord cu această strategie. Exista posibilitatea apariţiei unei asemenea gândiri.
În al treilea rând, orice captură ce ar fi rezultat în urma unei lupte de apărare, nu ar fi fost niciodată cât cea provenită de pe urma unui război în câmp deschis. Acest lucru ar fi fost cauza apariţiei unor nemulţumiri.
Iată, datorită acestor cauze, Mesagerul lui Allah a poruncit: După ce un profet şi-a pus armura, nu-i vine bine să şi-o scoată până când Allah nu va da verdictul asupra rezultatului luptei dintre el şi duşmani![9] Deoarece Allah poruncea: …însă când ai luat o hotărâre, încredinţează-te lui Allah. ( Âl-i İmrân [Neamul lui İmran], 3/159). Da, fiecare ezitare a celor din faţă, va inocula teamă şi îndoială în sufletele celor din urmă. Orice nouă acţiune va crea idei diferite în mintea oamenilor şi va apărea confuzia. Aceasta ar duce la destrămarea oştirii.
Cu adevărat Mesagerul lui Allah dorea să rămână la Medina şi să ducă un război de apărare. Dar, ideea de a duce lupta pe câmp deschis, rezultată în urma consultărilor a dominat şi Mesagerul lui Allah nu putea să revină asupra hotărârii luate. Şi nu ar fi revenit, oricare ar fi fost rezultatele. Deoarece în numele stabilirii unui lucru foarte important în viaţa naţiunii şi ţării, precum consultările, nu şaptezeci, ci şaptezeci de mii de martiri de ar fi fost, Mesagerul lui Allah ar fi urmat această cale…
Bedir era cu adevărat o victorie, iar Uhud era o victorie cel puţin cât cea de la Bedir.
b. Spre Uhud
Mesagerul lui Allah porunceşte înaintarea spre Uhud. Urma ca oştirea Lui să învăluie Uhud-ul şi astfel să se prevină ofensiva duşmanului asupra Medinei. Femeile şi copiii sunt adăpostiţi într-un loc sigur. Dacă duşmanul intră în Medina, va fi lovit din spate şi astfel va fi anihilat. Pe moment aceasta era hotărârea, dar exista şi o strategie alternativă.
Ajungând la poalele Muntelui Uhud, oştirea musulmanilor, alcătuită din şapte sute de oameni, a adoptat poziţia de luptă. Cu toate că înainte de luptă îşi exprimase intenţia de a participa, Abdullah b. Ubey b. Selül a părăsit tabăra, luând cu el trei sute de ostaşi, nemulţumit de faptul că nu se acţionase cum dorise el.[10]
Dintre musulmani numai o sută aveau armuri. Stindardul fusese încredinţat tot lui Mus'ab b. Umeyr (ra), întocmai ca la Bedir.[11] În fruntea călăreţilor se afla Zübeyr b. Avvam (ra), iar oştaşii fără armuri erau conduşi de către Măritul Hamza (ra).
Pentru a fi un obstacol în calea duşmanului, în cazul în care acesta ar fi atacat din spate, arcaşii aveau o poziţie importantă şi aveau drept comandant pe Abdullah b. Cübeyr (ra). În ziua aceea, Mesagerul lui Allah spusese arcaşilor cu insistenţă: Voi să ne apăraţi spatele şi să nu vă părăsiţi locul. Chiar dacă ne vedeţi împărţind trofeul, nu plecaţi din locul vostru. Rămâneţi pe loc chiar dacă vulturii ne sfâşie corpurile neînsufleţite![12]
Mesagerul lui Allah pregătise totul în mod desăvârşit. De data aceasta dorea să aplice o tactică diferită. Urma ca oştirea să urce pieptiş Muntele Uhud, să prindă duşmanul ca într-un cleşte, ca apoi să atace arcaşii. Apoi punea în faţa duşmanului pe cei care căutau moartea, precum İbn-i Cahş, Mus'ab İbn-i Umeyr, Ebu Dücâne şi, leul leilor, Măritul Hamza.
La Bedir parola fusese "Unul! Unul!" (Ehad! Ehad!). La Uhud era "Omoară! Omoară! (Emit! Emit!).[13] Fuseseră schimbate şi tactica, şi parola. Din dragoste pentru Allah şi Mesagerul Lui, musulmanii urmau să se apere şi să omoare duşmanul.
Planul bătăliei fusese pregătit şi Mesagerul lui Allah, arătând paloşul din mâna Sa, a zis: Există cineva care vrea acest paloş, dar cu condiţia de a-i da dreptul? Toţi companionii au alergat şi au dorit paloşul, dar Mesagerul lui Allah, care-i cunoştea prea bine pe toţi, căuta pe adevăratul stăpân al paloşului. Adevăratul stăpân al sabiei, Ebu Dücâne, întrebă: O, Mesagerule! Care este dreptul acestui paloş? La care, Mesagerul lui Allah: Să lupte până se încovoaie, până se îndoaie. Atunci Ebu Dücâne zise: Pentru a-i da dreptul, dă-mi mie acest paloş, o, Mesagerule! Astfel, stăpânul şi sabia s-au regăsit.
Ebu Dücâne (ra) îşi înfăşură în jurul capului turbanul morţii şi se repezi în şirurile duşmanului. Băştinaşii îl cunoşteau bine pe Ebu Dücâne (ra). Atunci când el îşi înfăşura turbanul roşu, însemna că merge la moarte şi în acel moment nimeni nu dorea să se afle în faţa lui.
Noi cunoaştem faptul că, acea convorbire, relatată mai sus, a avut loc numai între Ebu Dücâne (ra) şi Mesagerul lui Allah.[14] Pe când, la sfârşitul luptelor de la Uhud, se va vedea că, erau mulţi asemenea lui Dücâne.
Abdullah b. Cahş (ra) se ruga la Allah să-l pună faţă-n faţă cu un duşman în stare să-l ucidă. O, Allah! Ce cugetare asupra lumii de apoi şi a veşniciei! Urletele lui Hamza (ra) băgau în sperieţi până şi leii. A arunca în faţa duşmanului pe cei care doreau să se sacrifice, era o strategie neaşteptată, încât Ebu Süfyan era uimit.
Da, ceea ce urma să întâlnească la Uhud nu semăna cu evenimentele de la Bedir. Urletele "Moarte! Moarte!", îi făceau pe koreişiţi să tremure. Da, idolatrii nu se aşteptau la aşa ceva. De aceea, intraseră în panică şi aceasta era prima etapă a luptelor de la Uhud. În această primă etapă, Mesagerul lui Allah îşi plasase arcaşii într-un loc ce se afla între Medina şi Uhud, cu spatele la Uhud şi le spusese: Să nu vă mişcaţi din locul vostru! Apoi îşi trimisese leii asupra duşmanului şi crease panică, în aşa fel, încât fugarii într-o clipă se pomeniseră în corturile femeilor.
În acest timp, Ebu Dücâne (ra) a ajuns tocmai lângă soţia lui Ebu Süfyan, Hind, care se ascunsese şi în momentul în care îşi înălţase paloşul deasupra capului ei, renunţă, zicându-şi: Să nu întinez paloşul Mesagerului lui Allah cu sângele unei femei.[15]
Toţi companionii îşi jucaseră foarte bine rolurile încredinţate, îşi îndepliniseră îndatoririle întocmai şi îşi asumaseră dreptul de a participa la luptă. (În veci Allah (cc) să fie mulţumit de ei!).
Versetul "Âl'i İmran" parcă este o epopee a oamenilor care au participat la luptele de la Uhud. În timp ce se redau exemple cu profeţii de până atunci şi este zugrăvit tabloul cu voinicii ce-i înconjoară, se subînţelege că se fac referiri la vitejii din jurul Mesagerului lui Allah: Câţi profeţi nu s-au luptat, având numeroşi ucenici, şi niciodată nu s-au lăsat înfrânţi de greutăţile pe care le întâlneau pe calea lui Allah? Ei nici nu au ostenit şi nici nu au dat înapoi. Allah îi iubeşte pe cei răbdători. Spusa lor era doar: "Profetul nostru! Iartă-ne nouă păcatele noastre şi necumpătarea faptelor noastre. Întăreşte-ne nouă picioarele.Mântuieşte-ne de neamul celor tăgăduitori. Allah le-a dat o răsplată în Viaţa de Acum şi cea mai bună răsplată în Viaţa de Apoi. Allah îi iubeşte pe făptuitorii de bine. (Âl'i İmran [Neamul lui İmran], 3/146-148).
Acest verset relarează despre sfinţi, dar din punct de vedere al evenimentelor istorice, are în vedere pe cei care au luptat la Uhud. De altfel, acest verset a fost pogorât cu prilejul luptelor de la Uhud.
c. Etapele de la Uhud
Uhud-ul se caracterizează prin trei tablouri distincte:
aa. Primul tablou:
Este tabloul succeselor hotărârilor Mesagerului lui Allah şi a reuşitelorcare urmează. Şi în această etapă au fost câţiva martiri. Dar aceştia, Măritul Hamza, Ebu Dücâne, İbn-i Cahş (ra), au nimicit muţi duşmani. Se obţinuse o victorie clară şi duşmanul fusese derutat. Femeile se străduiseră să-i oprească pe cei care încercau să părăsească câmpul de luptă şi se rugaseră de ei, zicându-le: Aşa ceva nu vi se potriveşte! Dar nu mai era posibilă oprirea oştirii meccane.
Istoricii demni de încredere spun că, după plecarea ipocriţilor, numărul ostaşilor musulmani era de şapte sute. Partea adversă avea trei mii de oameni. Acest lucru înseamnă aproape de cinci ori numărul musulmanilor. Fiecare om trebuia să lupte cu cinci duşmani. Koreişiţii îşi aduseseră şi femeile şi copiii. Aceştia aveau rolul de a încuraja oştaşii.
Armata idolatrilor era consolidată, pregătită, dar în faţa musulmanilor, ca şi la Bedir, erau derutaţi. Iată că, tocmai în acest moment, a avut loc neşansa nerespectării ordinelor, pe care noi o numim "Zelle" (Greşeală). Deoarece, ei se aflau în situaţia de a fi foarte aproape de Allah, de parcă L-ar fi văzut.
Noi suntem oamenii Islamului şi credinţei. Ne exprimăm mărturia de credinţă, trăim prin Islam şi nu înţelegem toate profunzimile. Pe când ei se află în situaţia unor oameni care se roagă ca şi cum l-ar vedea pe Allah (cc) şi văd totul diferit faţă de noi. Mai mult decât atât, ei observau profunzimile divine. Datorită faptului că erau atât de aproape de acestea, puteau dezaproba chiar şi ceea ce le trecea prin minte. Iată o rezolvare uşoară…Pentru cei apropiaţi de Allah era o mângâiere faptul că, Mesagerul lui Allah, datorită strategiei aplicate, a transformat înfrângerea în victorie. Da, Mesagerul lui Allah a ieşit victorios în urma luptelor de la Uhud.
Aşa cum consemnează unele tratate de istorie, Uhud nu a însemnat înfrângere. Eu personal găsesc foarte gravă expresia "Înfrângere". Acest cuvânt mă incomodează şi în locul său folosesc: La Uhud a fost o zguduitură.
bb. Al doilea tablou:
Duşmanul era înfrânt. Toţi fugeau în derută. Musulmanii şi-au amintit de luptele de la Bedir. Şi atunci oştirea duşmanului fugise. Musulmanii erau mulţumiţi. Era timpul să strângă trofeul. Îi aşteptau cămilele, caii, vacile. Duşmanul fugise lăsându-şi avuţia, încât nu se întrevedea nici un obstacol în calea strângerii prăzii. Şi arcaşii doreau să participe la această operaţiune. Oricât de mult le amintise Abdullah b. Cübeyr porunca Mesagerului lui Allah, ei nu pricepuseră esenţa acestei porunci, interpretând-o ca: Fiţi statornici până la sfârşitul luptei. Şi iată că lupta se terminase. În opinia lor, era imposibil ca o armată destrămată să se dezmeticească şi să se întoarcă.
cc. Al treilea tablou:
Părăsirea locului de către arcaşi însemna deschiderea unei breşe, încât nu se putea ca Halid, un geniu militar ce nu cunoscuse niciodată înfrângerea, să nu valorifice această oportunitate. Şi acum ocazia era în mâinile lui.
În timpul acesta, musulmanii îşi băgaseră săbiile în teci şi erau ocupaţi cu strângerea prăzii. Unii se retrăseseră în corturi şi se odihneau. Halid înaintă fulgerător şi ucigând cei câţiva arcaşi rămaşi în post, atacă din spate. Musulmanii fuseseră luaţi prin surprindere şi acceptând faptul că lupta se terminase, îşi pierduseră starea de tensiune din timpul luptelor. Acest lucru era în favoarea lui Halid. El valorifică ocazia şi îndeplini acea ofensivă teribilă.
Cred că este important ca aici să abordăm încă un punct. De fapt, se venea la Uhud cu o dificultate. Profetul nostru făcuse propunerea de a rămâne în Medina, dar ei nu ascultaseră şi insistaseră să iasă afară din oraş. Acest lucru însemna intrarea într-un cerc vicios. Acum, acest cerc vicios dădea naştere unui alt cerc vicios. Mesagerul lui Allah le poruncise să rămână pe loc şi să nu se despartă, dar ei îşi părăsiseră posturile. Aceasta era o nouă greşeală. Coranul zice: Unii dintre voi s-au întors în ziua când cele două tabere s-au întâlnit, căci Diavolul i-a făcut de ruşine ca răsplată a ceea ce au săvârşit. (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3/155).
Li s-a spus "Staţi pe loc!", iar ei au zis: "Să ieşim în afara Medinei şi să ne luptăm!" În timpul luptelor li s-a spus "Nu vă mişcaţi din locul vostru!", iar ei şi-au părăsit amplasamentul şi s-au apucat să strângă prada, în felul acesta ajutând duşmanul. Neascultarea primului ordin a creat un cerc vicios, iar primul cerc a dus la apariţia unui al doilea. Dacă Cel Drept, prin îndurarea Sa, nu ar fi împiedicat continuarea acestui cerc vicios, atunci greşelile ar fi urmat una după alta. Trecerea de la îndurare la mânie a dus la apariţia acestei declaraţii clare şi i-a înaripat pe cei apropiaţi de Allah.
Crezând că războiul s-a terminat, s-au apucat să strângă prada. Aceasta era o acţiune normală pentru beligeranţi. Dar, pentru cei apropiaţi de Allah, acest lucru însemna o deviere. De altfel, Cel Drept îl atenţionase pe Mesagerul lui Allah cu prilejul capturilor efectuate în urma luptelor de la Bedir: Un profet nu are căderea sa ia prinşi, până ce nu a supus ţinutul. Voi doriţi deşertăciunile Vieţii de Acum, însă Allah vă doreşte Viaţa de Apoi, Allah este Puternic, Înţelept.
Dacă o Carte de la Allah nu ar fi venit mai înainte, o osândă dureroasă v-ar fi luat pentru ceea ce v-aţi însuşit. (Enfal [Prăzile], 8/67-68).
În urma acestei atenţionări, Mesagerul ui Allah şi Ebu Bekir (ra) au plâns în hohote, iar Măritul Ömer (ra), văzându-i pe ei, a vârsat şi el lacrimi.[16]
Ei nu erau atraşi de lumea de azi, dimpotrivă, era necesar ca ei să ia atitudine împotriva ei. Chiar dacă ideea de a lua pradă nu ar reprezenta un impediment după părerea noastră, pe acel front, pe acel câmp de bătălie, pe pământul spălat de sângele martirilor, înjosirea celor apropiaţi de Allah prin această faptă le-ar fi ars conştiinţa; de aceea, atenţionarea grabnică de către Allah i-a ferit de un sfârşit tragic.
Se mai ivise o dificultate. Este adevărat că un necaz te face să uiţi un alt necaz, fiecare nou necaz se suprapunea peste cel dinainte. De exemplu: atunci când vestea că Profetul nostru a fost încercuit sau chiar a căzut ca un martir, veste ce le-a şters din memorie toate necazurile, a ajuns la locul în care se afla Mesagerul lui Allah, El şi-a făcut auzit glasul celor din jur şi cei adunaţi au format un zid din trupurile lor. Multe femei veniseră acolo cu bandaje şi ploşti ca să bandajeze răniţii şi să le dea apă de băut. Desigur că, în fruntea lor se afla Ümmü Umâre (r. anha), mărita femeie ce va fi amintită cu onoare de istorie, care-şi trimisese soţul şi fiii la luptă. Ea venise acolo cu bandaje şi ploşti ca să îngrijească răniţii.
În faţa lor se înfăţişa un tablou de groază. Zidul din jurul Mesagerului lui Allah, format din trupuri umane, era doborât bucată cu bucată şi braţe haine se apropiau de El. Dar, nu era posibil ca duşmanul să ajungă în zona în care se afla Mesagerul lui Allah, până ce nu ar fi tocat pe butuc trupurile care-l apărau. Acolo, orice paloş ascuţit cu mânie, pentru El era ascuţit, orice săgeată aruncată cu ură, pentru El era aruncată, orice suliţă ridicată, pentru El era ridicată, dar toate acestea se înfigeau în trupurile drept-credincioşilor. La un moment dat, nu rămăsese braţ neretezat, cap netăiat.
Tocmai atunci, Mesagerul lui Allah a zis, arătând un grup care înainta spre El: Cine îi va înfrunta pe aceştia? Nesibe răspunse, aruncând din mâini bandajele şi ploştile: Eu, O, Mesagerule! Ea luase poziţie pe linia de apărare şi, precum o leoaică, cu palosul în mână, tăia în dreapta şi-n stânga, nimicindu-i pe cei care se apropiau de Mesagerul lui Allah. Ea venise acolo pentru a pansa râni, pentru a trata ostaşi, dar văzând care este situaţia, se transformase în leoaică. Continuându-şi lupta pentru apărarea Mesagerului lui Allah, ea vede cum un braţ al fiului său este tăiat, se repede să-l panseze şi îi zice: Fiul meu, du-te şi luptă în faţa Mesagerului lui Allah!, apoi se întoarce la locul ei. Se lupta atât de aproape de El, încât îi auzea şoaptele. Avea pe spate o rană cât să încapă un pumn.
După ce această femeie îşi trimisese fiul în luptă, Mesagerul lui Allah îi spusese: Cine îţi dă atâta forţa ca să rezişti la tot ceea ce ai făcut? Măreaţa femeie a răspuns: Roagă-te lui Allah ca în rai să fiu alături de Tine! Iar Mesagerul lui Allah, înălţându-şi braţele, se roagă pentru această femeie: O, Allah! Să faci în aşa fel, încât ea să fie cu mine în rai![17] Auzindu-i ruga, această onorată femeie zice: Până-n ziua de apoi pot lupta în faţa Lui.
Întreaga viaţă a acestei femei este plină de fapte de onoare. În cele mai grele clipe ea a jurat supunere faţă de Mesagerul lui Allah şi l-a invitat la Medina, îmbrăţişând Islamul cu toţi membrii familiei; a ţinut piep tuturor la Uhud, luptând în faţa Profetului, etalându-şi performanţa alături de ceilalţi viteji; tristeţea în faţa poruncii de a se ascunde, neputând participa la război; participarea la luptele de la Yamame în timpul falşilor profeţi; pierderea fiului şi a unui braţ în aceste lupte. Ea a trăit o viaţă plină, care depăşeşte rezistenţa unei femei.[18]
Unul dintre candidaţii la moarte de la Uhud era Enes bin Nadır, unchiul lui Enes bin Malik. În timpul luptelor el ţinea piep duşmanilor şi ţipa din toate puterile: Pentru ce voi nu muriţi în locul unde a murit Mesagerul lui Allah?[19]
Primul şoc trecuse şi Mesagerul lui Allah încerca să-i facă să înţeleagă subtilităţile poruncii la supunere, dând noi ordine companionilor, stabilind noi strategii. În timpul acesta, Sa'd İbn-i Rabî (ra), aşteptându-şi moartea la Uhud, se adresa companionilor astfel: Transmiteţi salutul meu Mesagerului lui Allah. Simt în nări mirosul raiului. Trasmiteţi salutări şi comunităţii mele că, dacă i se întâmplă ceva Mesagerului lui Allah, nu vor avea scăpare în faţa lui Allah.[20]
Se îndeplinise ruga celor care doriseră să ajungă martiri. Înălţaseră rugi Enes bin Nadır, İbn-i Cahş, Hamza şi ruga lor fusese primită, ei înălţându-se spre ceruri. Ei plecaseră în zbor, iar cei rămaşi se zbăteau în şuvoiul de sânge. În Uhud toată lumea vărsa lacrimi, dar de fapt plângea sângele, sângele din inimi. Şi astfel a izbucnit jalea la aflarea veştii morţii Mesagerului lui Allah. Această veste a zdruncinat puterea morală a multora.
În timpul acesta, unii musulmani s-au întors la Medina în vederea stabilirii unei noi tactici, iar alţii s-au împrăştiat, intrând în panică. Tocmai atunci se auzi puternica voce a lui Ka'b bin Malik, care zicea: O, musulmani! Veste bună, Mesagerul trăieşte![21] La auzul acestei veşti, cei din Uhud îşi revin ca treziţi din morţi şi toată lumea aleargă spre Mesagerul lui Allah. Se îngrămădesc în jurul gropii în care se afla Mesagerul lui Allah, formând un zid din trupuri. Unii se roteau precum fluturii, alţii se străduiau să scoată de pe sfânta-i faţă bucăţile căştii sfărâmate. Cu toţii tremurau de emoţie.[22]
De altfel, nu exista un singur companion care să nu-şi fi dat viaţa în cazul în care cineva s-ar fi atins chiar şi de un dinte de-al Lui. Ei îşi dăduseră cuvântul că nu se vor despărţi de El şi vor muri apărându-L. Marele soldat luă din nou frâiele în mâini. Faptul că arcaşii îşi părăsiseră locul, unii luptaseră pe fronturi îndepărtate, nu putea constitui un obstacol în calea noii strategii de luptă pe care o stabilise. Împreună cu cei din jur, El se retrage în spatele Uhud-ului pentru a stabili planul unei noi organizări. Mesagerul lui Allah pregătea al treilea tabou, care va avea ca rezultat victoria.[23]
d. De la înfrângere, la victorie
Al treilea tabou era al unei victorii, deoarece duşmanul se retrăsese, iar musulmanii îl puseseră pe fugă. Cu toate că Ebu Süfyan plănuise o nouă ofensivă, Safvan b. Ümeyye i-a zis: O, Ebu Süfyan, să ne întoarcem, căci nu este posibil să ne apropiem de Mohamed până nu-i ucidem pe toţi. Acum am obţinut o victorie. Să n-o transformăm într-o înfrângere! Astfel îl făcuse pe Ebu Süfyan să renunţe la o acţiune cu final îndoielnic. De altfel, şi Ebu Süfyan era de aceeaşi părere şi astfel s-au întors la Mecca.[24]
După o situaţie ce păruse o înfrângere, Mesagerul lui Allah obţinuse o victorie. Prin aceasta parcă soarta dădea următoarea lecţie companionilor: Allah (cc), prin mărinimia şi îndurarea Sa, îi relata apropiatului Său despre reuşite, zicându-i: Săbiile voastre sunt numai cauza şi există în aparenţă. Căci, Allah (cc) este cel care-l duce pe Mesager din victorie în victorie. Iată, pentru ca victoriile, obţinute la începutul luptelor de la Uhud, ca şi cele de la sfârşit, să fie acordate Profetului nostru, trecuseră acolo printr-un zbucium temporar. Dar Allah (cc), chiar şi în aceste grele condiţii, nu-l lăsase singur şi-l ajutase.
Versetul de mai jos relatează această problemă: Allah şi-a ţinut făgăduiala faţa de voi, când, cu îngăduinţa Sa, i-aţi nimicit pe vrăjmaşi până ce v-aţi împotmolit şi aţi început să vă certaţi asupra Poruncii. Voi nu i-aţi mai dat ascultare lui Allah după ce v-a arătat ceea ce doreaţi. Unii dintre voi vor Viaţa de Acum, unii dintre voi vor Viaţa de Apoi. Allah, ca să vă pună la încercare, i-a pus pe fugă pe vrăjmaşii voştri înaintea voastră şi El v-a iertat vouă, căci Allah este Stăpânul Harului de peste credincioşi. Când urcaţi şi nu vă întorceaţi către nimeni, iar trimisul vă chema înapoi, El v-a alungat mâhnirea cu o altă mâhnire, ca voi să nu vă mai întristaţi nici de ceea ce v-a scăpat, nici de ceea ce veţi deveni. Allah este Cunoscător a ceea ce făptuiţi. (Âl-i İmran [Neamul Lui İmran], 3/152-153).
Între Allah şi voi există o convenţie. El a poruncit: Păziţi legământul Meu, căci şi Eu păzesc legământul vostru! (Bakara [Vaca], 2/40). Această înţelegere nu este încălcată de către Allah. Dar, dacă voi veţi încălca convenţia, o va încălca şi Allah. La Uhud Allah şi-a onorat cuvântul dat vouă. Prin porunca, voia şi dorinţa Lui i-aţi învins pe necredincioşi.
Apoi, într-un moment neaşteptat aţi avut un eşec. În loc să începeţi strângerea prăzii cu cinci minute mai târziu, aţi început cu cinci minute mai devreme şi n-aţi aşteptat poruncile. Da, Sultanul Sultanilor aştepta în cortul său de comandant clipa în care urma să vă dea ordin , dar voi v-aţi grăbit şi aţi început să vă certaţi. Desigur, dacă frontul de luptă se dezechilibrează şi nu se respectă tactica, atunci se ivesc dispute. De altfel, fiecare nouă hotărâre dă naştere la pricini de divizare şi se ivesc diferenţe de opinie, iar fiecare opinie este urmată de unii şi astfel este distrusă unitatea. După ce Allah (cc), v-a arătat ceea ce avea de arătat, voi v-aţi opus, cu toate că sunteţi apropiaţii Lui. Acest lucru poate să pară a nu fi păcat după opinia unora, dar voi trebuie să daţi dovadă de respectabilitate, aflându-vă la adăpost în prezenţa profeţiei. Voi beneficiaţi de o revelaţie îndelungată, de inspiraţia Mesagerului lui Allah şi de conversaţii cu El. Voi dobândiserăţi de la început o identitate de care Allah (cc) să fie mulţumit. Văzând unele lucruri agreate de voi – aceasta era lumea şi nu era atât de importantă – Allah vi le-a luat. V-a lipsit de un lucru pe care vi l-aţi dorit, deaorece dacă voi aţi dori lumea de apoi, oricum lumea de acum ar fi venit. Într-o oarecare măsură aţi dorit lumea de azi. Pe când, cu o energie cheltuită pentru a cere lumea de azi, nu poţi revendica lumea de apoi. Lumea de apoi trebuia urmărită cu mai multă strădanie, iar lumea de azi, cu mai puţină. Mai cu seamă, dacă voi aţi fi cerut lumea de apoi, lumea de azi ar fi venit în fugă după voi. Nu uitaţi, să fie legământ, Allah (cc) v-a iertat.
După acea îngrozitoare zdruncinare, Mesagerul lui Allah a obţinut o nouă victorie. Oştirea lui Ebu Süfyan s-a întors la Mecca, iar Mesagerul lui Allah la Medina, după ce le-a insuflat o puternică teamă.
[2] İbn Hişam, Sîre, 3/58
[3] İbn Hişam, Sîre, 3/50
[4] İbn Hişam, Sîre, 3/47
[5] İbn Hişam, Sîre, 3/67
[6] İbn Hişam, Sîre, 3/66-67
[7] Müslim, İmâre, 148
[8] İbn Hişam, Sîre, 3.67-68
[9] Buhârî, İ'tisam, 28; İbn Hişam, Sîre, 3/68
[10] İbn Hişam, Sîre, 3/68
[11] İbn Hişam, Sîre, 3/70
[12] Buhârî, Cihad, 164; Ebu Davud, Cihad, 6
[13] İbn Hişam, Sîre, 3/72
[14] Müslim, Fezâilü's-Sahabe, 128; Müsned, 3/123
[15] Mecmau'z-Zevâid, 6/109
[16] Müslim, Cihad, 58; Müsned, 1/31-32
[17] İbn Hişam, Sîre, 3/86-87; İbn Hacer, İsâbe, 4/479
[18] İbn Hacer, İsâbe, 4/479
[19] İbn Hişam, Sîre, 3/88
[20] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/35-36
[21] İbn Hişam, Sîre, 3/88; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/39
[22] Buhârı, Meğazî, 24; Müslim, Cihad, 100
[23] İbn Hişam, Sîre, 3/90; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/39
[24] İbn Hişăm, Sîre, 3/110
- Creat la .