Profetul nostru şi bătăliile sale: Alte războaie sfinte

Până acum ne-am străduit să relatăm despre numai trei din cele optsprezece războaie sfinte la care a participat Mesagerul lui Allah şi ne-am oprit asupra capacităţii de comandant de oşti a Profetului nostru. Iar acum să aruncăm repede o privire asupra altor războaie sfinte şi să ne străduim să vedem raţiunea Lui de geniu.

Atunci când am analizat luptele de la Hudeybiye, în capitolul despre capacitatea superioară de conducător a Mesagerului lui Allah, am redat cum a rezolvat problema idolatrilor. Era sigur că va fi război la Hudeybiye. Mesagerul lui Allah, contrar faptului că nu exista un echilibru de forţe, dar prin mărinimia Celui Drept, a avut succes şi a repurtat victorie, fără a avea nici o pierdere – căci partea adversă avea zece mii de oameni înarmaţi, în frunte cu luptători precum Halid, İkrime şi alţii, iar musulmanii aveau doar şase sute de oameni neînarmaţi, care veniseră pentru a efectua pelerinajul mic, cu veşminte corespunzătoare acestui ritual.

Era al şaselea an al hegirei. Nostalgia după locurile de baştină ardea sufletele companionilor. Bilâl-i Habeşî nu era din Mecca. Venise din Etiopia, dar se încadrase atât de mult oraşului Mecca încât, atunci când a fost nevoit să emigreze în Medina zicea, gemând: O, Mecca! Oare te voi mai revedea vreodată? O, munte de lumină! Oare te voi mai admira încă o dată?

Chiar şi un om cu o mare voinţă, Măritul Ebu Bekir, a fost zguduit şi i-a blestemat pe cei care l-au îndepărtat de Mecca.^[1] Dorul de vatra strămoşească ardea sufletele tuturor. Mecca, buricul acelor locuri…Cei care erau legaţi de oraş, visau momentul reîntoarcerii. Trecuseră şase ani şi nu putuseră să aducă la îndeplinire ritualul de a înconjura Kaaba. Ultima oară Kaaba fusese renovată de către părintele lor, Măritul Avraam. Coranul cel Sfât zice: Cea dintâi casă de rugăciune a fost aşezată pentru oameni la Bekka, drept binecuvântare şi călăuzire a lumilor. (Âl-i İmran[Neamul lui İmran], 3/96). Kaaba era prima construcţie făcută de mâinile Măritului Adam (ra). Din acest edificiu, realizat de primul profet şi renovat de Măritul Avraam, da, din acest edificiu, cel mai onorat fiu, Măritul Mohamed Mustafa (sas) era alungat, timp de şase ani neavând posibilitatea de a-l vizita. Şi El ardea de dorul patriei. Dorea să efectueze ritualul de a înconjura Kaaba, potrivit normelor İslamului, aflându-se în fruntea companionilor. În acea perioadă, Kaaba era plină de idoli. Chiar şi în jurul Kaabei se aflau idoli. Înconjurul Kaabei, efectuat până atunci, nu putea fi considerat un ritual, ci o mascaradă.

Coranul cel Sfânt zice despre modul cum efectuau idolatrii înconjurul Kaabei: Rugăciunea lor în Lăcaş nu era decât fluierat şi bătut din palme. (Enfâl[Prăzile], 8/35). Mai ales în timpul nopții, femeile îşi lepădau veşmintele şi astfel înconjurau Kaaba, considerând că acest ritual nu poate fi efectuat cu veşminte întinate.^[2]

Pentru femeile şi bărbaţii aceia era foarte greu de explicat că era nevoie de un alt fel de ritual de înconjurare a Kaabei, într-o perioadă în schimbare şi cu alte principii.

Iată că, Mesagerul lui Allah dorea să le arate cum se face înconjurul Kaabei, pelerinajul cel mic şi primul obiectiv era acesta. În al doilea rând, voia să-i convingă de faptul că nu numai koreişiţii sau meccanii au drepturi asupra Kaabei, ci şi alţii. Mai ales, Măritul Mohamed (sas) şi sfânta Lui comunitate, datorită cărora urma să se restabilească faima şi onoarea Kaabei, aveau mult mai multe drepturi decât alţii.

De fapt, de mult Kaaba era ca un amvon despărţit de altar. Mesagerul lui Allah dorea ca amvonul întemeiat la Medina să fie adus lângă altar. Kaaba este sanctuarul nostru până-n ziua de apoi şi, în primul rând, este sanctuarul Măritului Mohamed (sas). Datorită faptului că, înăuntru existau idoli, Mesagerul lui Allah îşi făcea namaz-ul cu faţă către Mescid-i Aksâ. Dar ochii Lui erau îndreptaţi către cer şi nu mai suportase să-şi întoarcă faţa de la Kaaba. Allah (cc) îl consola zicându-i: Te-am văzut că ţi-ai întors faţa către cer ca să-ţi dăm qıbla care să-ţi fie pe plac. Întoarceţi faţa către Moscheea cea Sfântă! (Bakara[Vaca], 2/1440).

A fost tristă perioada în care Mesagerul lui Allah a făcut namaz cu faţă întoarsă spre Mescid-i Aksâ. Altarul acelui predicator era Kaaba, iar amvonul, Medina. Medina era solitară. Atunci când urma să fie adusă lângă altar, se completa funcţia de imam a imamului. De fapt, funcţia Lui de imam era completă. Dar, pentru ca şi în practică să fie la fel, era neapărată nevoie ca lăcaşul cel sfânt Kaaba să fie în mâinile drept-credincioşilor. Pentru prima dată urma să forţeze această poartă prin pelerinajul cel mic. De aceea zicea: În special să facem un pelerinaj mic. Un pelerinaj mic, bazat pe principiile İslamului, pe ideile İslamului, pe mentalitatea şi spiritul İslamului. Pelerinajul încă nu se declarase obligatoriu. A fost efectuat pentru prima oară şi doar o dată în timpul vieţii Mesagerului lui Allah. Da, Profetul nostru a făcut pelerinajul obligatoriu doar o dată în viaţa Sa.

Coranul zice: Aceasta este Chemarea lui Allah şi a trimisului său către oameni în ziua Marelui Pelerinaj. "Allah şi trimisul său se leapădă de închinătorii la idoli. Dacă vă veţi căi, va fi bine pentru voi, însă dacă întoarceţi spatele să ştiţi că nu Îl veţi slăvi pe Allah." Vesteşte-le celor care tăgăduiesc o osândă dureroasă. (Tevbe[Căinţa], 9/3).

În rândul oamenilor obişnuiţi se spune că, în timpul pelerinajului mare, Arafat-ul (procedura de a vizita Muntele Arafat în ziua precedentă a Sărbătorii Sacrificiului) cade într-o zi de vineri, dar o asemenea interpretare îşi are originea în popor. Este sacru, este frumos ca această vizită să cadă într-o zi se vineri, dar întrucât marele pelerinaj se face în sezonul pelerinajului, al doilea pelerinaj este numit micul pelerinaj.

Mesagerul lui Allah dorea să aducă oştirea sfinţilor şi s-o arate tuturor clanurilor. La trecerea ei, nimeni nu va avea de suferit, nu se va intra în grădina şi livada nimănui şi nu vor fi prădăciuni. Da, tuturor li se va arăta că această oştire este departe de asemenea acte.

Pe când, până în ziua aceea, cei care treceau prin deşert cu o asemenea forţă se dedau la prădăciuni. Însă ei vor veni şi vor trece ca o oştire ce aduce linişte şi încredere. Era foarte important ca acest pelerinaj să simbolizeze İslamul şi acest simbol să fie arătat tuturor arabilor, fiind adoptat de către ei. În acelaşi timp, pelerinajul purta semnificaţia unui mesaj al İslamului. Deoarece cei care îi vor vedea, vor zice: Noi nu am mai văzut până acum asemenea oameni pe pământ; ei trebuie să fie îngeri.

Iată, Profetul nostru pornise la drum cu asemenea consideraţii şi nu avea de gând să facă altceva. De aceea, companionii porniseră la drum având asupra lor numai săbiile. Până la Hudeybiye nu au întâlnit nici un obstacol. Apropiindu-se de Hudeybiye, au fost vestiţi despre pregătirile koreişiţilor: Cu toată forţa şi tot efectivul lor, koreişiţii se vor aşeza în faţa voastră, zădărnicindu-vă înaintarea. Dar ei nu doreau să tulbure liniştea oamenilor, luptându-se cu ei. Căci nu acesta era scopul lor. Mesagerul lui Allah era trist datorită faptelor cu care se confrunta. El promisese companionilor: Vă voi facilita pelerinajul cel mic! Ei erau entuziasmaţi de vestea efectuării acestui nou şi original pelerinaj împreună cu Mesagerul lui Allah, ce urma să se facă în baza principiilor İslamului şi veniseră cu aceste gânduri şi sentimente.

Ceea ce făcuseră până atunci nu putea fi numit nici pelerinaj, nici înconjurul Kaabei. Urma să se efectueze un pelerinaj mic după principiile İslamului, sistematizat conform surselor revelaţiei; acest lucru îl va face Mesagerul lui Allah. Astfel, toată lumea va vedea şi va învăţa cum se face pelerinajul mic.

Mesagerul lui Allah a fost nevoit să staţioneze în Hudeybiye împreună cu companionii săi. Făcea acest lucru pentru companioni, pentru cei care credeau în El, cu toată îndrăzneala, cu toată extraordinara Sa credinţă. Ştia că, dacă va intra în luptă bazându-se pe Stăpânul său, va învinge duşmanul. Dar va trebui să aştepte. Obstacolul fiind evident, reînnoi jurământul de credinţă al companionilor. Ei au jurat să sacrifice orice, chiar şi viaţa, în numele İslamului. Şi iată vocea mulţumită de sus: Allah a fost mulţumit de credincioşi atunci când i-au jurat credinţă sub Copac. El cunoaşte ceea ce este în inimile lor. El a pogorât asupra lor pacea şi i-a răsplătit cu o biruinţă grabnică şi cu multă pradă pe care o iau. Allah este Puternic, Înţelept. (Fetih[Biruinţa], 48/18-19).

Allah (cc) a acceptat acest jurământ, deoarece ei au jurat credinţă Profetului sub Copac. El ştia foarte bine gândurile lor, căci ei cugetau astfel: Dacă ne zice să murim, vom muri, dacă ne spune să rămânem, vom rămâne, dacă ne zice să înconjurăm Kaaba, o vom înconjura, dacă ne porunceşte să ne aruncăm asupra acestei oştiri de oţel, ne vom arunca.

În timpul acesta, Allah (cc) le-a mai redus din entuziasm şi într-un viitor foarte apropiat, în schimbul generozităţii lor, le-a făgăduit o victorie clară. Da, Cel Drept le promitea acest lucru în Coran.

La Hudeybiye doar un lucru nu putuse fi realizat din ceea ce-şi propusese Mesagerul lui Allah. Urma să fie realizat după un an şi a şi fost înfăptuit. Atunci au venit şi înconjurând Kaaba după principiile İslamului, şi-au atins frunţile de Piatra Neagră.

În momentul acela, în afară de acest lucru, totul fusese îndeplinit. Ei au arătat şi deşertul văzu că, în afară de prădătorii din deşert, există oştirea sfinţilor, care este simbolul încrederii şi siguranţei şi care însămânţează germenele încrederii peste tot pe unde trece şi că, peste doi-trei ani, acestea vor încolţi. Da, iată că au ajuns din Medina la Mecca, etalând această imagine. Ei au trecut prin sate, oraşe, prin corturile din deşert, s-au întâlnit cu diferiţi oameni. După doi-trei ani, aproape toţi aceşti oameni din acele locuri, vor veni la Ei şi i se vor alătura şi vor lupta pentru cucerirea Kaabei. De asemenea, toţi idolatrii, în frunte cu koreişiţii, au înţeles că, nu numai koreişiţii au drept asupra Kaabei, ci toţi oamenii…şi, în special, Măritul Mohamed (sas), Tabloul de Onoare al omenirii şi comunitatea Sa.

Cu adevărat, koreişiţii au acceptat un asemenea drept în urma pactului încheiat la Hudeybiye, punându-şi semnătura pe pagina semnată de Mesagerul lui Allah şi zicând: Şi voi puteţi vizita Kaaba. În anul acesta dreptul ne revine nouă, iar la anul, vouă. În anii următori puteţi veni în fiecare an să înconjuraţi Kaaba.^[3] Acest lucru însemna acceptarea prezenţei musulmanilor. Pe când, până atunci nu aveau acces în Mecca şi Kaaba decât idolatrii şi, în special, koreişiţii. Toţi ceilalţi erau de acord cu acest lucru.

Toată lumea se conforma moralei şi sistemului instituit de idolatri. Nimeni nu putea să inventeze un regulament special. Conform condiţiilor pactului de la Hudeybiye, musulmanii puteau veni la Mecca şi înconjura Kaaba, potrivit moralei lor. Astfel, Mesagerul lui Allah, în faţa unei oştiri de zece mii de oameni, obţinea o asemenea victorie cu o mie şase sute de oameni, înarmaţi doar cu săbii. O victorie, în urmă căreia toată lumea l-a acceptat.

De exemplu, Urve İbn-i Mes'ud, Süheyl İbn-i Amr au venit ca delegaţi, s-au întâlnit cu Mesagerul lui Allah, au fost martori la ataşamentul companionilor faţă de El şi au fost foarte impresionaţi de acţiunile Mesagerului lui Allah, de credinţa Lui în Allah (cc) şi de conduita Lui profetică. Ca urmare, ei şi-au schimbat convingerile. Aceşti oameni, în viitorul apropiat vor ajunge candidaţi în acceptarea İslamului. Când s-au întors la Mecca, ei au slăbit din severitate, au calmat atmosfera în favoarea musulmanilor. În timpul acesta, blândeţea musulmanilor şi asprimea idolatrilor deveneau cauza schimbării de poziţii şi acestea au exemple vii.^[4]

Da, cei nehotărâţi şi cei derutaţi treceau de partea Mesagerului lui Allah. Poate că, în aparenţă, Hudeybiye era un pas înapoi, dar adusese multe avantaje. Puteau fi siguri că koreişiţii nu-i vor ataca din spate. Desigur că s-au încheiat şi tratate: între Benî Bekir şi koreişiţi, între Benî Huaâa şi musulmani. Înţelegerea era ca aceştia să nu recurgă la agresiuni. Mesagerul lui Allah era foarte mulţumit deoarece timp de zece ani putea să facă simţită vocea İslamului în multe clanuri.

a. Hayber – cuib de intrigi

După ce s-a întors de la Hudeybiye, Mesagerul lui Allah a pornit împotriva Hayber-ului, un cuib de intrigi.^[5] Aici evreii cloceau intrigi, uneori alăturându-se celor din clanul Katafan, alteori formând alianţă cu cei din clanul Benî Nadır sau cu koreişiţii. Dar, întotdeauna complotau împotriva musulmanilor. De altfel, tot ei erau cei care instigau şi îi încurajau pe koreişiţi. Ei îi incitaseră şi la Bedir, la Uhud sau Hendek.

Sosise vremea să-i potolească. Mesagerul lui Allah pregăti tot o acţiune fulger. Cei care veniseră la Hudeybiye nu reuşiseră să facă pelerinajul mic, dar puteau umple golul pelerinajului printr-un război sfânt. Profetul nostru trimise o parte din companioni împotriva celor din clanul Katafan.^[6] Deoarece ei erau prieteni cu cei din Hayber. În această situaţie, cei din clanul Katafan, crezând că ei sunt ţinta principală, erau preocupaţi de soarta lor şi astfel, se produse o ruptură în legătura lor cu Hayber. Pe când, ţinta Mesagerului lui Allah era Hayber. Într-un marş de o noapte, Mesagerul lui Allah se apropie de Hayber.

Pentru cei din Hayber, acea zi nu era cu nimic mai deosebită decât altele. Pentru a se ocupa de treburile obişnuite, toată lumea urma să meargă în livezi şi grădini, cu uneltele agricole în mâini. La ieşirea din cetate, rămaseră muţi de uimire. În faţa lor se afla o oştire înarmată în frunte cu Mesagerul lui Allah. Începură să fugă înapoi. În timpul acesta, musulmanii strigau din toate puterile: Allah este Mare! S-a sfârşit cu Hayber!^[7] Se isprăvise cu Hayber, trebuia să se predea. Era nevoie de un atacator înverşunat, care să dărâme poarta Hayber-ului ca un baros şi astfel să fericească oştirea musulmanilor.^[8]

Astfel s-a şi întâmplat; Hayber a fost cucerit cu braţele Măritului Ali(ra). În acea zi, lui i s-a dat stindardul, iar Mesagerul lui Allah a anunţat că el este cel mai iubit, neexistând alt om mai iubit de către Allah şi Mesager şi care, la rândul său, iubeşte în egală măsură pe Allah şi pe Mesager.^[9] Şi astfel, în cel mai scurt timp, cu cele mai mici pierderi, Hayber se preda mâinii strălucitoare a İslamului. [Măritul Ali (ra)].

Printre prizonierii luaţi la Hayber se afla şi Mărita Maica noastră Safiyye (r.anha). Această renumită femeie, care a avut fericirea de a se cununa cu Mesagerul lui Allah, avea o prezenţă istorică aparte.^[10] Împreună cu această femeie, Mesagerul lui Allah a cucerit Hayber-ul din interior. Deoarece de atunci, Maica noastră Safiyye va folosi întreaga populaţie în avantajul İslamului.

b. Epopeea despre Mu'te

Cu tot vidul lăsat prin neparticiparea Profetului nostru, este o epopee plină în sine.

Nu putem merge mai departe fără a menţiona epopeea despre Mu'te, cu toate că Mesagerul lui Allah nu a putut participa, dar evenimentele de acolo au fost pricina difuzării İslamului în lume. În Mu'te au devenit martiri oamenii cei mai iubiţi de către Mesagerul lui Allah, fiind îngropaţi acolo. Din Mu'te au zburat spre rai Zeyd b. Harise (ra), Cafer b. Ebu Tâlib, Abdullah b. Revaha (ra). În acelaşi timp, Mu'te este epopeea apariţiei în lume a unui geniu militar.

La Mu'te, pentru prima oară în rândurile İslamului, Halid s-a dovedit a fi sabia lui Allah (cc).^[11]

În perioada de pace, Mesagerul lui Allah a chemat la İslam suveranii lumii. De la unii a primit răspuns pozitiv.^[12] Dar unii au refuzat şi, încălcând toate graniţele bunei-cuviinţe şi etalându-şi caracterul, s-au comportat cu impertinenţă şi au dat răspunsuri impertinente.^[13]

Şurahbil, emirul din Busrâ, făcea parte din ultimul grup. Acesta, cu toate că la origine era arab, trecuse la creştinism şi îşi arătase fanatismul religios, ucigând pe emisarul Hâris b. Umeyr. Uciderea solului trimis de către Mesagerul lui Allah nu era o faptă ce putea fi iertată. Îndeosebi, faptul că dădea idei şi celorlalţi suverani, era considerată o mare vină.

Profetul nostru pregăti o oştire formată din trei mii de oameni, în fruntea cărora îl puse pe Zeyd b. Harise (ra), fiul Său spiritual. Apoi porunci: Dacă i se întâmplă ceva lui Zeyd, comanda s-o ia Cafer, dacă şi lui i se întâmplă ceva, să vină Abdullah b. Revâha, dar dacă şi el păţeşte ceva, atunci comanda s-o ia unul din săbiile lui Allah (cc). Numele celui din urmă nu fusese pomenit, dar evenimentele vor scoate la iveală faptul că acesta era Halid.^[14]

Apropiindu-se de Mu'te, oştirea musulmană nu se aştepta să întâlnească o armată formată din o sută de mii de oameni. Diferenţa dintre cele două numere te înfiora: de o parte trei mii, iar de cealaltă parte, o sută de mii.

Cu toate acestea, au luat hotărârea de a se lupta, zicându-şi: Dacă nu vom obţine victoria, cel puţin vom deveni martiri. Astfel, trei comandanţi au devenit martiri unul după altul. Stindardul, purtat până atunci de diferiţi viteji, a ajuns în mâinile lui Halid. În ziua aceea, în mâinile lui Halid se rupseseră nouă săbii.^[15] Halid (ra) pe de o parte lupta, iar pe de altă parte, prin diferite manevre iscusite, căuta calea de a duce oştirea la Medina fără pierderi. Din punct de vedere al tehnicii militare, acest lucru era un mare succes.

În realitate, sufletul companionilor era tulburat de acest lucru, dar conform prevederilor Coranului, aşa trebuia să fie. Buhari şi Müslim relatează evenimentul de la început până la sfârşit astfel: Stând în mijlocul companionilor Săi, Mesagerul lui Allah a relatat întocmai evenimentul care a avut loc la Mu'te. Iată, steagul l-a luat Zeyd İbn-i Harise (ra), şi-a mânat calul, dar a fost lovit, a căzut, a devenit martir. Apoi steagul l-a luat Ca'fer İbn-i Ebu Talib (ra), dar şi el deveni martir, după care l-a luat Abdullah İbn Revâha (ra), care ajunse şi el în rai. Şi acum, l-a luat unul din săbiile lui Allah, neşansa s-a transformat în şansă.^[16]

Conform altei surse, după un timp a zis: Eu i-am văzut pe cei trei martiri mergând în rai. Doi dintre ei aveau lanţuri la gât, care îi împiedicau să-şi întoarcă capul în stânga sau dreapta. Ca'fer (ra) nu avea nimic la gât şi mergea drept. Deoarece el, atunci când a năvălit asupra duşmanului, a mers drept, fără să clipească, fără să-şi întoarcă capul în stânga sau dreapta.^[17]

Chiar dacă erau companioni, în unii dintre ei poate exista neliniştea în faţa morţii. Desigur că, cele văzute de Mesagerul lui Allah sunt tablouri pilduitoare.

Cei din clanul Benî Asfar erau înfricoşaţi. O oştire formată din trei mii de oameni putuse să înainteze până la Medina fără nici un fel de incidente, în urma manevrelor efectuate de către Halid (ra). După afirmaţiile lui İbn-i Hişam, în acel război au căzut martiri doar doisprezece oameni.^[18]

La sfârşitul luptelor de la Mu'te, se acceptase existenţa İslamului şi cei din clanul Benî Asfar cunoscuseră numele de İslam. Măritul Mohamed (sas) le lăsase o amintire frumoasă. Cu toţii foloseau expresia: Mohamed este Mesagerul lui Allah.

După aceste preliminarii cu semnificaţie generală, venise timpul îndeplinirii visului. Coranul zice: Allah întăreşte trimisului Său vedenia întru Adevăr: veţi intra în Moscheea Sfântă – dacă Allah voieşte – cu capetele rase şi cu părul scurtat. Nu vă fie teamă, căci Allah ştie ceea ce voi nu ştiţi. El v-a dăruit cândva o biruinţă grabnică.

El este Cel ce l-a trimis pe trimisul Său cu călăuzirea şi cu Legea Adevărului ca să fie pusă deasupra tuturor legilor. Allah este de ajuns ca martor. (Fetih[Biruinţa], 48/27-28).

c. Spre cucerirea oraşului Mecca

Visele Mesagerului lui Allah sunt adevărate. Maica noastră Âişe relatează despre visele pe care le-a avut Mesagerul lui Allah în primele şase luni ale profeţiei, că ele erau clare ca lumina zilei şi faptul că, ceea ce vedea noaptea, ziua se realiza.^[19] Iată visele Profetului nostru! El urma să intre în Moscheea Sfântă aşa cum era zugrăvit în Coran. Acest vis pe care i l-a arătat apropiatului Său, Cel Drept îl confirma prin versetul pe care l-am redat mai sus.

Visele Profetului nostru, fiind efectul revelaţiei, pot avea şi înţeles de "vedere", cuvântul "rüya" (vis) având rădăcina în cuvântul "rü'yet" (vedere). Adică, uneori cum îi arătase Cel Drept raiul, iadul, al nouălea cer, Tabla Păstrată şi cum uneori i-a aşternut în faţa ochilor evenimentele ce vor avea loc până-n ziua de apoi. La fel i-a arătat cum într-o zi se vor duce la Moscheea Sfântă cu încredere şi siguranţă, luând parte la pelerinajul cel mare şi mic. Acestea pot fi arătate foarte clar şi în vis; acest lucru înseamnă o orientare…dacă vrem, putem accepta visul după înţelesul aparent al cuvântului sau sub semnificaţia de "vedere", deoarece rezultatul nu se va schimba. Important este faptul că, tabloul înfăţişat Mesagerului lui Allah s-a desfăşurat întocmai. Acest tablou include cucerirea oraşului Mecca şi evenimentele deja duceau pe musulmani spre acest rezultat.

Mai sus arătasem cum, după înţelegerea de la Hudeybiye, s-a încheiat un pact între clanurile unite cu koreişiţii şi clanurile care erau de partea musulmanilor. În urma atacării şi măcelăririi celor din clanul Benî Huzâa, aflaţi de partea musulmanilor, de către clanul Benî Bekr, unit cu koreişiţii, înţelegerea de la Hudeybiye a fost distrus, iar articolele înţelegerii erau nule. Înţelegând gravitatea situaţiei, Ebu Süfyan sosi la Medina, străduindu-se să asigure valabilitatea prevederilor înţelegerii, dar propunerile lui nu au fost acceptate.^[20]

Deja săgeata pornise din arc şi Mesagerul lui Allah era în toiul pregătirilor de război. Ca de fiecare dată, ţinea ascunse scopul şi întenţiile Sale. De data aceasta, le tăinuise şi de vizirii şi prietenii Săi. Astfel că, într-o zi Măritul Ebu Bekir, ducându-se în casa fiicei sale Âişe (r. anha), o găsi făcând pregătiri de călătorie şi întrebând-o unde intenţionează să se ducă Mesagerul lui Allah, a primit următorul răspuns: Tată, zău că nici eu nu ştiu!^[21]

Da, acţiunea era atât de secretă. Măritul Ebu Bekir era omul cel mai apropiat şi cel mai iubit de Mesagerul lui Allah. În timpul hegirei îl alesese tovarăş de drum. Cu toate acestea, scopul pregătirilor de luptă fusese ţinut în secret chiar şi faţă de el. Acest lucru este o altă dimensiune a faptului că Mesagerul lui Allah era un conducător de oşti de neegalat. Cuceritorul - Fatih (İstanbulului), care luase învăţătură de la Mesagerul lui Allah, va zice într-o zi: Dacă barba mea îmi va afla taina, o tai şi-o arunc. Iată un luptător fericit din rândul urmaşilor Mesagerului lui Allah!

Mesagerul lui Allah a tăinuit şi scopul manevrelor militare. A ascuns obiectivul de bază şi a atras atenţia asupra altor indicii. Cred că nici comandanţii militari din timpurile moderne nu gândesc altfel. Dacă vor să atace de undeva, vor face în aşa fel, încât să facă zgomot în altă parte. Se vor folosi de acţiuni alternative, ascunzând adevăratul obiectiv. De unde vor ataca? Din spatele movilei "A", a movilei "B" sau "C"? Nu se ştia. Dar, toate acestea sunt lucruri legate de tehnica militară ce se va dezvolta după patrusprezece secole… Adevăratul inovator al acestor tactici este Măritul Mohamed Mustafa (sas). El este un "ulema" ce nu a avut parte de nici o instrucţie, toată învăţătura venindu-i din partea Celui Drept. Acest lucru ne face să spunem încă o dată: Mohamed este Mesagerul lui Allah.

Da, îşi ascundea scopurile, nu lăsa să zboare nici o pasăre în deşert şi, prin reţeaua de informaţii pe care o formase, ştia cine ce aduce şi cine ce duce. Realiza acestea fie pe calea revelaţiei, fie pe calea intuiţiei, nu contează; contează faptul că, El putea supraveghea deşertul ca-n palmă.

Iată un exemplu: Un companion, aflat la Bedir, în ultimele momente ale manevrelor, înţelegând că se merge spre Mecca, trimite o scrisoare ce relata această situaţie. Scrisoarea o ducea o femeie care căra apă cu sacaua. Imediat Mesagerul lui Allah îi cheamă pe Măritul Ali şi Zübeyr b. Avvâm, le aduce la cunoştinţă situaţia, iar aceştia se duc ca fulgerul, iau scrisoarea şi o aduc.^[22] Taina este menţinută până aproape de Mecca şi nimeni nu ştie de venirea oştirii.

Atunci când Ebu Süfyan a fost chemat prin intermediul Măritului Abbas (ra), nu mai rămăsese nimic de făcut pentru meccani. Chiar dacă ar fi încercat să fugă călare pe cei mai iuţi cai şi cămile, nu aveau cum să scape.

Mesagerul lui Allah era precaut. Acest lucru era valabil pentru ambele tabere. Nu dorea pierderi nici din partea ostaşilor săi şi nici din partea meccanilor. Datorită acestei precauţii, în timpul cuceririi Meccăi căzuseră martiri numai trei oameni. Existau şi unii meccani care încă doreau să se lupte cu Mesagerul lui Allah, oameni ce făceau parte din categoria celor care ziceau: "orice luptă poate aduce prosperitate."

Pe când acum doi ani venise cu o mie şase sute de oameni şi se întorsese înapoi, acum Profetul nostru venea cu zece mii de ostaşi. Valorificând această forţă, Mesagerul lui Allah a poruncit ca fiecare om să aprindă un foc într-un loc vizibil pentru meccani. Aceştia ştiau că se aprinde un foc pentru fiecare cort.^[23] Când au văzut că s-au aprins zece mii de focuri, au crezut că sunt asediaţi de cel puţin treizeci de mii de ostaşi şi această situaţie i-a paralizat total. De aceea nu găseau altă cale decât să se predea. De altfel, şi Ebu Süfyan le recomanda acest lucru. Deoarece privise aceste focuri precum priveşti stelele de pe cer şi pierduse orice împotrivire. Seara aceea era ultima seară a ignoranţei şi până la victoria musulmanilor rămăsese doar acea noapte.

Mesagerul lui Allah îşi continua strategia alternativă. Intrând în Mecca, şi-a împărţit oştirea în şase şi s-a înaintat pe şase flancuri. Doar aripa care avea în frunte pe Halid b. Velid (ra) a fost nevoită să se confrunte cu İkrime şi cu cei din preajma acestuia. Celelalte unităţi au intrat în Mecca fără să întâmpine vreun obstacol.^[24]

În acea zi, singurul om care putea să creeze probleme în Mecca era Ebu Süfyan. Mesagerul lui Allah îl liniştise cu următoarele cuvinte: Cei care s-au refugiat în casa lui Ebu Süfyan sunt protejaţi.^[25] Acest lucru fusese de ajuns pentru a-l lega de mâini pe Ebu Süfyan, încât după aceea el era omul care îndemna cel mai mult la capitulare. Desigur că, nu toţi meccanii căutau refugiu în casa lui Ebu Süfyan. Casa lui Allah (cc) era mai potrivită pentru a fi protejaţi. Mesagerul lui Allah porunci astfel: Sunt protejaţi şi cei care s-au refugiat în Kaaba. Pentru prima oară în istorie, se instituia restricţia de a ieşi afară. Acest lucru era necesar pentru siguranţa vieţii, dar şi în vederea desfăşurării în linişte a acţiunilor armatei. Mesagerul lui Allah zicea: Sunt protejaţi cei care s-au ascuns în casele lor.^[26] Astfel era preîntâmpinată orice opoziţie din partea meccanilor.

Făcând abstracţie de celelalte bătălii căştigate de Profetul nostru, cred că, numai cucerirea Meccăi şi strategia militară şi politică aplicată aici, sunt suficiente pentru a demonstra faptul că Mesagerul lui Allah era un mare geniu militar. Da, numai cucerirea Meccăi este un mare eveniment ce ar putea să facă întreaga comunitate să zică: Mohamed este Mesagerul lui Allah.

Fiecare etapă a planului de cucerire a Meccăi a fost aplicată cu atenţie, încât tot programul conceput în mintea Profetului nostru a fost respectat până la virgulă. El a realizat tot ceea ce era de realizat. Desigur că, îndurarea ce a urmat cuceririi şi larga mărinimie arătată, au determinat oamenii din Mecca să se predea şi să îmbrăţişeze İslamul. Ce plăcut mod de a obliga, încât să determine pe toţi meccanii ca într-o singură zi să treacă de partea İslamului.

Acum venise timpul ca acest potenţial nou să fie transformat în acţiune. O, Allah! Ce răsturnare extraordinară de situaţie se întâmplase, încât cei care ieri Îl duşmăneau, astăzi erau gata să-şi dea viaţa în faţa duşmanilor Lui! Da, pe cine atingeau privirile Mesagerului lui Allah, acela se tranforma în diamant din starea de cărbune. Mai este necesară o altă comparaţie? Nu-şi comparase El companionii cu stelele de pe cer?^[27] Da, în scurt timp, Mesagerul lui Allah i-a înălţat spre bolta cerească ca nişte stele pe aceşti oameni, care înainte se zbăteau în gropi, cu sufletele întinate. Şi nu s-a oprit aici, ci le-a insuflat spiritul de a deveni exemple până-n ziua de apoi.

d. Şi, dificultatea de la Huneyn

Odată cu cucerirea Meccăi, clanurile care până atunci stătuseră în expectativă şi care înclinau spre partea care obţinea victoria, au început să se apropie de İslam unul după altul. Această evoluţie fusese pricina nestatorniciei între clanurile Sakîf şi Havâzin. Pentru a nu da prilej la extinderea instabilităţii, au trecut la acţiune şi, împreună cu prădătorii din deşert, au alcătuit o oştire formată din douăzeci-treizeci de mii de oameni.^[28]

Pentru a culege informaţii, Mesagerul lui Allah îl trimisese în mijlocul acestor clanuri pe Abdullah b. Ebi Hadred (ra). Cu toate datele obţinute, Abdullah veni la Mesagerul lui Allah şi îi prezentă situaţia. Clanurile Sakîf şi Havâzin ocupaseră poziţie la Huneyn cu o mare oştire.

Ambele clanuri erau vestite pentru curajul şi trăgătorii lor. Oamenii lor erau meşteri în slobozirea săgeţilor. Împotriva acestora aveau de ripostat cu o oştire tânără, în majoritate formată din cei ce trecuseră recent la islamism.

Mesagerul lui Allah dădu ordin de înaintare spre Huneyn. Altfel, totul putea să se întoarcă împotriva musulmanilor. Deoarece dacă aceste clanuri vor găsi prilejul de a veni până la Mecca, se oferea ocazia celor care aşteptau să se creeze panică în Mecca. În acelaşi timp, noii musulmani din Mecca, atinşi în amorul lor propriu, dacă vor riposta în faţa duşmanului, acest lucru, chiar dacă va fi o posibilitate îndepărtată, va preîntâmpina o zdruncinare şi va accelera instalarea İslamului în inimile lor.

În Huneyn s-a intrat cu douăsprezece mii de oştaşi. Dintre aceştia, două mii nu erau musulmani convinşi. Ceilalţi erau tineri şi fără experienţă. În fruntea acestor tineri se afla Halid b. Velid (ra). Duşmanul se aşezase în poziţie de "U". Avangarda armatei musulmane a intrat în mijlocul acestui "U", fiind conştientă sau nu de acest lucru. Dar au fost nevoiţi să se retragă în faţa ploii de săgeţi, deoarece mulţi nu aveau scuturi, iar săgeţile veneau cu putere. Dacă se intrase cu bună ştiinţă în interiorul lui "U", atunci retragerea era o tactică de luptă. De altfel, arcaşii, văzându-i pe musulmani că se retrag, au ţâşnit din locurile lor cu strigăte de bucurie şi au început să-i urmărească pe fugari. Fără să-şi dea seama, intraseră într-un cleşte. Aceste forţe aflate în ofensivă au fost obligate să se retragă. În tot acest timp, mulţi au murit, iar alţii au fugit şi au fost nevoiţi să se refugieze la Taif.^[29]

La începutul luptelor de la Huneyn, avusese loc o înfrângere la fel ca aceea suferită la mijlocul luptelor de la Uhud. Dar Mesagerul lui Allah, chiar şi în cele mai grele situaţii, datorită curajului Său şi extraordinarei raţiuni, a schimbat cursul evenimentelor şi, cu ajutorul Celui Drept, a ştiut să transforme o înrfângere iminentă într-o victorie strălucitoare.

În momentul de panică al oştirii musulmane, Mesagerul lui Allah s-a aruncat în faţă, iar Măritul Abbas (ra) a ţinut cu mare greutate zăbala calului pe care călărea Profetul nostru, luptându-se să-L împiedice şi să intre în şirul duşmanului. În timpul acesta, Mesagerul lui Allah striga cu o voce puternică: Eu sunt profet, nu-i minciună. Eu sunt nepotul lui Abdülmuttalib!^[30]

În timpul acesta, Măritul Abbas (ra) striga şi el cu voce puternică: O, companioni ce aţi jurat sub Copac! Unde sunteţi? Mai târziu, toţi musulmanii care au auzit chemarea Mesagerului lui Allah, s-au strâns în jurul Lui, înfrângerea a fost oprită şi a fost obţinută victoria.^[31]

Acum nu pot trece fără să atrag atenţia asupra unui punct: Mesagerul lui Allah a luat parte la optsprezece bătălii şi în toate a obţinut mari victorii. Dar, convingerea mea este că, luptele de la Uhud şi Huneyn, din punct de vedere al evidenţierii geniului Său militar, sunt mai strălucitoate şi mai grandioase decât altele. Deoarece în alte lupte, datorită faptului că, tot ceea ce planifica în minte se îndeplinea, Mesagerul lui Allah, fără mari eforturi, ajungea la rezultatul dorit. Pe când, în aceste două războaie, au apărut evenimente neprevăzute, care i-au dejucat planurile, prilejuind duşmanului anumite ocazii, dar cu toate acestea, rezultatul a fost punctat tot cu o victorie.

Luptele de la Uhud şi Huneyn, care au marcat o mare victorie în urma depăşirii unei înfrângeri iminente, reprezintă cea mai strălucitoare dimensiune a geniului militar al Onoratului Comandant.

e. Tebuk

Una din acţiunile fulger realizate de Mesagerul lui Allah este campania de de la Tebuk. La un moment dat, se răspândi vestea că Imperiul Bizantin pregăteşte o mare armată în vederea înaintării spre Medina. Această situaţie îi deranja pe musulmai, dar le dădea speranţe clanurilor duşmane din împrejurimi. Toată lumea cunoştea intrigile ţesute de cei din clanul Gassânî.

Mesagerul lui Allah, care până acum înfăptuise totul în secret, de data aceasta a proclamat conflictul în mod deschis şi, prin oamenii pe care i-a trimis, a cerut ajutor militar şi material din partea triburilor din împrejurimi. În anul acela, în împrejurimi şi în Medina se trăiau zile foarte grele. Era foarte cald şi seceta pârjolea totul în jur. Trecuse şi vremea secerişului. Cu toate acestea, Mesagerul lui Allah anunţase mobilizarea şi începuseră pregătirile de plecare.Toată lumea se întrecea să ia parte la mobilizare.^[32]

Erau unii musulmani, care veneau la Mesagerul lui Allah cu emoţia participării la mobilizare, dar care nu erau admişi datorită numărului redus de animale de călărit. Aceştia plecau plângând ca nişte copii. Coranul îî descrie ca exemple pilduitoare: Nici celor care au venit la tine să le dai un animal de călărit şi cărora tu le-ai spus: "Nu găsesc nic un animal să vă dau", iar ei au plecat cu ochii înotând în lacrimi, mâhniţi că nu au putinţa să dea şi ei ceva. (Tevbe[Căinţa], 9/92).

În timpul acesta nici ipocriţii nu stăteau degeaba. Pentru a-i determina pe musulmani să nu participe la mobilizare, recurgeau la tot felul de şiretlicuri.

În sfârşit, Mesagerul lui Allah a pornit spre Tebuk cu o oştire formată din treizeci de mii de oameni, rămânând acolo douăzeci de zile. Imperiul Bizantin nu a avut curajul să riposteze. Ca urmare, la Tebuk nu a avut loc nicio luptă, dar a avut o imfluenţă foarte mare asupra celor care au auzit de acest eveniment. A fost o asemenea ameninţare la adresa duşmanului, încât acesta putea fi îngenunchiat astfel numai în urma unei înfrângeri într-o luptă deschisă. Clanurile creştine din împrejurimi s-au supus şi au acceptat să plătească tribut Mesagerului lui Allah. Mulţi au ales ca religie İslamul.^[33] Din acest punct de vedere, evenimentele de la Tebuk pot fi considerate una din victoriile Stăpânului Lumilor.

Până acum, relatând unele evenimente, ne-am străduit să vedem ce fel de comandant de oşti era Mesagerul lui Allah. Iar acum, menţionând particularităţile pe care trebuie să le aibă un comandant, mă voi referi la geniul militar al Mesagerului lui Allah, mai precis, la dimensiunea raţiunii în această privinţă.

Tweet

Whatsapp