Comunicarea, mesajul

Unul dintre ţelurile trimiterii profeţilor este comunicarea, transmiterea religiei. Dacă ei n-ar fi venit, noi n-am fi ştiut problemele legate de credinţă, n-am fi înţeles niciodată poruncile şi ceea ce este nepermis, n-am fi priceput care ne sunt îndatoririle. Ce reprezintă namaz-ul, postul, dania, pelerinajul? Care este situaţia cu anumite lucruri oprite precum: băutura, jocurile de noroc, adulterul, speculaţiile? Nu am fi aflat deloc. Da, despre toate aceste lucruri şi despre alte chestiuni asemănătoare am aflat prin intermediul profeţilor. Acest fapt îl vom numi pe scurt "misiune profetică' (risalet vazifesi) , căci toţi profeţii au venit cu aceleaşi mesaje şi chiar dacă există diferenţe în detalii, ei au transmis aceleaşi lucruri în chestiunile de bază.^[1]

Iată cum sunt relatate scopul şi îndatoririle profeţilor în Coran: "Cei care propovăduiau soliile lui Dumnezeu şi se temeau de El nu se temeau de nimeni afară de Dumnezeu. Dumnezeu este de-ajuns să ţină soco-teală." (Âhzab [Alianţele], 33/39).

Da, ei au venit pentru a realiza un astfel de ţel. Orice obstacol care ar sta în calea acestei probleme, chiar de-ar fi cineva sau ceva, cu nimic nu-i va influ-enţa pe profeţi, căci ei nu ştiu ce înseamnă frica. Deoarece, totdeauna ei au frică de Allah (c.c).

În această problemă, un verset din Coran i se adresează Profetului nostru: "O, trimisule! Propovăduieşte ceea ce ţi-a fost pogorât ţie de la Domnul tău. Dacă nu faci astfel, tu nu vesteşti solia Sa. Dumnezeu te va ocroti de oameni. Dumnezeu nu călăuzeşte un popor de tăgăduitori." (Mâide [Masa], 5/67)

Semnificaţia acestor rânduri este că, dacă tu nu-ţi vei îndeplini misiunea, înseamnă că în misiunea ta, care este scopul trimiterii tale, adică în misiunea ta profetică, există un neajuns, iar acesta nu este un neajuns care să intereseze numai viaţa ta individuală; poate că este o problemă care ar preocupa viaţa individuală şi socială a tuturor oamenilor. Deoarece, misiunea ta luminează toată umanitatea. În cazul în care tu vei îngreuna această misiune, toată omenirea va rămâne în întuneric. Cu adevărat El avea conştiinţa misiunii pentru care fusese trimis. Dacă nu ar fi aşa, nu s-ar fi prevăzut o asemenea misiune…şi un asemenea destin.

Mesajul Trimisului lui Allah

După ce a fost însărcinat cu această misiune, Mesagerul lui Allah şi-a pet-recut toată viaţa propovăduind religia. El mergea din uşă în uşă şi căuta chipuri şi inimi cunoscute pentru a le transmite mesajul său.

Mânia taberei adverse s-a manifestat, în primul rând, prin dezinteres şi bo-icot. Apoi a urmat ironia şi sarcasmul, culminând prin nenumărate chinuri şi tor-turi. Pe drumurile prin care trecea erau împrăştiaţi spini, în timp ce îşi făcea rugăciunea (namaz), pe cap i se punea in batjocură stomacul unei oi şi i se aduceau tot felul de insulte şi jigniri. Orice i s-ar fi făcut, Mesagerul lui Allah nu s-a speriat, n-a fost dez-gustat, deoarece scopul venirii Lui pe lume era acesta. De multe ori a nimerit în mijlocul duşmanilor şi tot şi-a prezentat mesajul. Într-adevăr, ca şi Ebu Cehil şi E-bu Leheb, s-a dus de nenumărate ori printre duşmanii religiei şi credinţei, propo-văduind dreptatea şi adevărul…

Colinda neobosit târgurile, pentru a avea posibilitatea de a călăuzi pe cineva, mergea din cort în cort, dar, oriunde se ducea, i se închideau uşile. El nu se lăsa, se întorcea la aceeaşi uşă şi repeta aceleaşi lucruri…

Nemaiavând nici o speranţă în Mecca, se duce la Taif…Taif este un loc bun de promenadă. Cei din Taif trăiau răsfăţaţi în tihnă şi lenevie. Ei se dovediră a fi mult mai neîndurători. Unindu-se toţi destrăbălaţii şi dezmăţaţii, îl goniră din Taif cu pietre pe Mesagerul lui Allah, da, pe soarele sorilor, la al cărui chip nici în-gerii nu cutezau să se uite.

Lângă Mesagerul lui Allah se afla Zeud b. Hârise, cel pe care-l trata ca pe un fiu. Acesta, folosindu-şi trupul ca un zid de apărare, s-a străduit să-l apere pe Domnul nostru, dar, pietrele care-i loviră trupul, îl umplură de sânge.

Scăpând din această atmosferă neiertătoare, se refugiară sub un copac, când, apăru arhanghelul Gabriel, care propuse, dacă i se dă voie, să prăvale în capul acelor turbaţi un munte din apropiere. Dar, Mesagerul lui Allah, chiar dacă fusese atât de umilit, nu gândea ca acesta şi i-a răspuns prin "nu!". Într-adevăr,El spunea "nu!" tuturor necazurilor dacă unii dintre aceşti oameni acceptau credinţa.

Ridicându-şi braţele, se ruga: "Stăpânul meu! Mă plâng Ţie de neputinţa mea, de slăbiciunea mea, de faptul că mă văd neînsemnat în ochii oamenilor. O, Milostivul Milostivilor! Tu eşti Stăpânul celor sărmani şi neînsemnaţi. Eşti cu deo-sebire Stăpânul meu. Cui vrei să mă laşi? Oare vrei să mă laşi unor oameni care au vorba urâtă, un chip urât sau duşmanului care se amestecă în ceea ce fac?..

Dacă nu eşti mânios pe mine, voi fi nepăsător în faţa suferinţelor şi necazurilor îndurate. Doar iertarea Ta, în felul în care este ea râvnită, este universală, atot-cuprinzătoare. Doamne, decât să fiu obiectul mâniei şi nemulţumirii Tale, mă re-fugiez în Lumina Chipului Tău, în credinţa că eşti Cel care luminează întunecimi-le, având în mâini soarta lumii de azi şi a lumii de apoi. Doamne, până când vei voi, voi aştepta iertarea Ta! Doamne, toată puterea este în mâinile Tale!"

În timp ce se ruga astfel, se apropie fără nici un zgomot cineva, îi întinde o farfurie cu un ciorchine de strugure, zicându-i: "Poftiţi, mâncaţi de aici!". În timp ce Mesagerul lui Allah întindea mâinile către farfurie, el zice "Bismillah", evocând numele lui Allah. Acest lucre era un eveniment neaşteptat pentru robul cu nume-le de "Addâs", cel care îl îmbia cu struguri. Aşa încât, acesta îl întreabă: "Tu cine eşti?" Mesagerul lui Allah îi răspunde: "Sunt ultimul profet şi prooroc!" Addâs se apleacă asupra Lui şi începe să-i sărute măinile căci ceea ce căutase ani de zile în ce-ruri, găsise acum pe pământ şi într-un moment când nici nu se aştepta…şi face mărturia de credinţă.^[2]

Dacă nu ar fi avut loc acest ultim eveniment, El s-ar fi întors foarte trist din Taif. Această tristeţe nu se datora celor îndurate, ci era consecinţa faptului că nu reuşise să expună nimic nici măcar unui om. Pe când acum îi venea să zboare de bucurie. Deoarece Addâs îşi găsise drumul călăuzitor din mâinile Lui.

Fără să stea o clipă, caută adepţi ai adevărului, inimi şi chipuri curate, şi, atunci când găseşte, încearcă să cucerească aceste inimi, insuflându-le din spiritul Său. În felul acesta aura şi cercul de lumină din jurul său se lărgeşte în fiecare zi, şi, pe măsură ce a-cestea se lărgesc, sporeşte şi contestarea.

Aşa cum astăzi, în orient ca şi în occident, contestarea Islamului îi scoate din minţi pe cei stupizi şi neghiobi, tot aşa, în acea perioadă, sporirea numărului de adepţi din jurul lui Muhammed (s.a.s), făcea să se intensifice injuria…

Această nebunie le-a insuflat aşa o idee fixă, încât a venit ziua în care cu toţii s-au ridicat ca să stingă această făclie sfântă, ca şi cum ar fi încercat să stin-gă soarele de pe cer printr-o singură suflare. Ce păcat că, pentru noi, soarele a devenit un simplu mijloc de comparaţie…sau poate că, lumina adusă de El, are însuşirea de a da strălucire soarelui. Deoarece, acea lumină nu este decât lumi-na lui Allah(c.c).

Versetul de mai jos zugrăveşte această stare ilară: "Ei ar vrea, cu gurile lor să stingă lumina lui Dumnezeu, atunci când Dum-nezeu nu vrea decât să desăvârşească lumina Sa, în ciuda tăgăduitorilor" (Tevbe [Căinţa], 9/32).

Şi în secolul al XX-lea, El a aprins o făclie şi a răspândit în noi scânteia... şi mii şi zeci de mii de oameni i-au urmat calea, străduindu-se să-i înalţe cauza. Deci, Cel Drept şi-a arătat dorinţa de a crea o nouă situaţie profetică, conferindu-i trupului un cerc luminos, în aşa fel, încât nici furia, violenţa, mânia tăgăduitorilor şi nici agresiunea oştirilor diavoleşti nu vor putea opri acest lucru. Da, aceste se- minţe, împrăştiate cu dăruire şi devotament, dacă nu astăzi, mâine cu siguranţă, vor răsări şi vor creşte şi lumina răspândită de Mesagerul lui Allah niciodată nu se va stinge.

Neputându-se adăposti la Mecca, Mesagerul lui Allah a emigrat la Medina. Urma ca acolo să-şi răspândească lumina. Dar şi acolo va avea de luptat cu intri-ganţi şi evrei, va organiza bătălii împotriva tăgăduitorilor, pe care le va conduce personal, pe câmpul de luptă i se vor sparge dinţii, chipul i se va acoperi de râni, va răbda de sete şi foame…de foarte multe ori va umbla legându-şi de mijloc pie-tre, dar tot îşi va urma calea…de altfel şi-a şi urmat.

Da, niciodată nu a încetat de a-şi îndeplini mesajul. Până şi cele mai mici amănunte referitoare la religie le-a explicat, le-a lămurit, îndeplinindu-şi menirea. Nici atunci când şi-a avut domiciliul în Medina sau, în perioadele în care s-a con-fruntat cu alte state, nu a trecut cu vederea şi nu şi-a neglijat îndatoririle faţă de oameni. De exemplu, dacă venea un nomad şi îi punea întrebări referitoare la o chestiune pe care o explicase de mii de ori, El, nearătând nici un semn de reavo-inţă, îi răspundea cu aceeaşi înflăcărare şi ardoare.

Mesajul înseamnă a indica oamenilor un drum, a-i călăuzi în viaţă pe ca-lea cea dreaptă. Şi, de fapt, reprezintă scopul venirii tuturor profeţilor, scopul ve-nirii Sultanului Profeţilor. Iar calea cea dreaptă trebuie să fie foarte bine cunoscu-tă de fiecare credincios. Într-adevăr, noi, cel puţin de patruzeci de ori pe zi, în ru-gile noastre, cerem de la Stăpânul nostru să ne călăuzească pe calea cea dreap-tă. Adică, cerem să urmăm calea pe care au păşit profeţii, preacinstiţii, eroii mar-tiri şi să ne atingem scopul aşa cum şi l-au atins şi ei. Este o cale largă şi fiecare din noi are un destin pe această cale. Deoarece, ultimul profet, aşa cum este redat şi în verset, a fost trimis pentru a fi călăuzitorul lumii.

El este îndeosebi martor, vestitor şi predicator, aşa cum relatează verset-ul de mai jos: "O,Profetule! Noi te-am trimis martor, vestitor, predicator." (Ahzâb [Alian-ţele], 33/45).

Timp de douăzeci şi trei de ani, Domnul nostru a purtat o foarte grea res-ponsabilitate în misiunea sa de profet şi, ca un om care n-ar avea parte de atâtea probleme, şi-a îndeplinit îndatoririle, fiind un om de excepţie…şi, iată că El, cu ra-ţiunea şi spiritul acesta, se apropia încă puţin de sfântul sfârşit:

Despărţirea era prin pelerinaj – de altfel, în viaţa sa, se dusese o singură dată în pelerinaj – pentru că unise Umre (vizitarea locurilor sfinte în afara peleri-najului) cu pelerinajul, noi numim acest lucru "Hacc-ı Ekber " (Cel mai mare pelerinaj).[^3]

Iată că, la acest ultim pelerinaj, Mesagerul lui Allah se sui pentru ultima oară pe cămila sa şi se strădui să spună tot ceea ce avea de spus. Într-adevăr, de la răzbunarea sângelui, la drepturile femeii, de acolo, la dobândă, apoi la rela-ţiile dintre clanuri şi popoare, pe toate le-a relatat. După care, adresându-se co-munităţii, a întrebat: "Fiţi atenţi, v-am comunicat?". De fiecare dată când a între-bat, i s-a răspuns: "Da, ne-ai comunicat, ne-ai trasmis mesajul." Şi, de fiecare da-tă, luându-l martor pe Cel Drept, a zis: "Allah al meu, fii martor!".^[4]

El îşi îndeplinise îndatoririle în întregime. Din această cauză, conştiinţa îi era liniştită, inima îi era tihnită şi pas cu pas se pregătea să se ducă la Stăpân.

De altfel, El era un om experimentat şi cel mai sensibil dintre oameni. Din această cauză, toată viaţa şi-a petrecut-o pregătindu-se, punându-şi întrebarea: "Oare am reuşit să trăiesc potrivit scopului pentru care m-a trimis Stăpânul?".

Tweet

Whatsapp