Profetul milei, îndurării

Mila şi mărinimia Mesagerului lui Allah formează una din dimensiunile ra-ţiunii Sale. În acelaşi timp, în mila şi milostenia Lui este ascunsă o profunzime di-ferită a unei grandioase concepţii. Da, Domnul nostru, fiind unicul mesager al mi-lostenie şi milostivirii Celui Drept, a folosit influenţa acestor două sfinte însuşiri precum un elixir şi le-a aşezat în toate sufletele. De altfel, nu există un alt motiv de a face ca un om să fie acceptat de către mase, decât mărinimia, compătimi-rea, blândeţea, sinceritatea inimii.

Iată. Mesagerul lui Allah, prin sensibilitatea interioară, prin extaordinara sa capacitate şi prin raţiune, a valorificat foarte bine mila şi milostenia, o dimensiune diferită a raţiunii Sale încât, acest lucru poate fi socotit un indiciu al profeţiei Sale.

Allah (c.c) l-a trimis întregii lumi ca o milostivire. Da, El reflectă mărinimia Celui Drept, parcă ar fi un izvor în mijlocul deşertului, havuzul unui kevser încât, toţi cei care au venit cu ulciorul, şi l-au umplut şi au băut pe săturate. Iată că, El, prin dimensiunea milostivirii Sale, este pentru toată lumea un izvor deschis de kevser… Dacă doreşte, orice om poate beneficia de El.

Prin grandoarea raţiunii Sale, a transformat această milostivire ce-l carac-terizează, într-o ispită luminoasă ce duce în rai, pentru cei care au nevoie de mi-lostenie. Cine intră în atmosfera înălţătoare a acelei ispite, atinge culmile cele mai înalte. Iată că, "milostivirea" este o asemenea cheie vrăjită. El a deschis cu această cheie toate lacătele învechite şi ruginite şi în fiecare eu a aprins o făclie a credinţei. Da, această cheie de aur, a fost înmânată, dintre toţi oamenii, Măritu-lui Muhammed Mustafa (s.a.s), cel cu spiritul de aur. Deoarece, dintre toţi oame-nii, El este cel mai potrivit să ia acea cheie. Întotdeauna Allah încredinţează celui capabil. Şi cheia inimii, pe care o încredinţează oamenilor, a dat-o celui mai înde-mânatic, Stăpânul Lumilor.

Da, Allah (c.c) l-a trimis ca o milostivire pentru oameni şi El a valorificat această milostenie cel mai bine într-un echilibru extraordinar. Pentru milostenie, echilibrul este foarte important.

Exagerere şi moderaţie în milostenie

Aşa cum în orice chestiune există exagerare şi moderaţie, tot aşa şi în milostenie există exagerare şi moderaţie. Un model tipic de abuz al milosteniei se poate vedea în gândirea şi activitatea unor grupuri umaniste. Aceştia constitu-ie cel mai viu exemplu în această problemă, datorită faptului că, pe de o parte vorbesc despre un umanism şi iubire instabilă, pe de altă parte, nici unul dintre ei nu are un interes sincer faţă de credincioşi şi religie.

Da, dacă ar putea, ar îneca într-o lingură de apă musulmanii şi oamenii credincioşi. Iubirea lor este doar pentru ei şi pentru cei care gândesc ca ei. Această iubire nu este dezinteresată, aşa cum o înţelegem noi, ci se bazează pe interes. Pe când, milostenia Stăpânului Lumilor se desfăşoară într-un cadru cu totul echitabil şi cuprinde nu numai toată omenirea, ci şi toate creaturile…

De milostenia Mesagerului lui Allah beneficiază drepcredincioşii. Deoare-ce, El "este milos şi îndurător faţă de credincioşi." (Tevbe [Căinţa], 9 / 128). El este sincer, blând şi foarte milos. De milostenia pe care o arată, pe lângă drep-credincioşi, beneficiază şi păgânii şi idolatrii. Gabriel are un beneficiu special de pe urma acestei milostenii. Puteţi măsura mărimea acestei mărinimii prin aceea că, chiar şi diavolul, văzând această mărinimie, a nădăjduit.

Milostenia pe care o arată El nu este monopolizată de anumiţi oameni sau de anumite grupuri de oameni. El nu a folosit milostenia ca un prilej de a se folosi de oameni, precum au făcut alţii.

Înşelătoria umanismului

În zilele noastre este un adevăr faptul că sunt folosite unele curente ca paravan pentru înşelarea oamenilor. Vă rog să-mi spuneţi care este diferenţa dintre acest lucru şi un şarpe sau salamandră care vine lângă om să-l muşte? Iubirea reprezentată de Mesagerul lui Allah categoric nu trebuie confundată cu acest fel de iubire. Da, în Islam iubirea are o semnificaţie proprie, de dimensiu-nea celor două lumi, este echilibrată.

Măritul Muhammed (s.a.s) a îmbrăţişat oamenii cu o dragoste ce a cuprins toată omenirea şi toate creaturile, transmiţându-le un mesaj. Dar, aşa cum am amintit mai sus, adânca Lui milă şi milostenie nu a rămas numai sub forma unor idei în paginile unor cărţi, aşa cum este în opinia celor care se folosesc de ele. Dimpotrivă, în cel mai scurt timp s-a manifestat în practică şi a fost reprezentată în toată profunzimea. De altfel, nu există nici o idee a Domnului nostru care să nu fi fost aplicată în practică. El este întrutotul un om de acţiune.

Cele relatate despre felul cum Mesagerul lui Allah scoate în evidenţă sem-nificaţia pe care o acordă milosteniei, ce cuprinde toate făpturile, au fost văzute realizăndu-se. De exemplu, El relatează prin exemple pilduitoare şi semnificative atitudinea milostivă faţă de animale. Aceste două exemple redate de către Mesa-gerul lui Allah nu se pot uita:

"Din cauza unui câine, Allah (c.c) a iertat o femeie necinstită şi a luat-o în raiul Său. Câinele, cu limba scoasă din cauza setei, stătea lângă o fântână. În acel moment, această femeie, care trecea pe acolo, văzând starea câinelui, nu putu răbda. Îşi scoase imediat cingătoarea, o legă de încălţăminte şi scoase apă din fântână, apoi îi dădu câinelui să bea. Astfel, câinele fu salvat de la moarte. Iată că, această atitudine a femeii faţă de câine a fost un prilej de a i se ierta pă-catele şi Allah (c.c) o trimise în raiul Său."^[1]

Exemplul de la polul opus este astfel relatat de către Mesagerul lui Allah: "Din cauza unei pisici, o femeie s-a dus în iad. Nu i-a dat nici mâncare, nici apă şi nici n-a eliberat-o. Pisica muri de foame. Datorită acestui lucru, femeia ajunse în iad."^[2]

Mesagerul lui Allah a venit cu misiunea comunicării cuprinzătorului său mesaj. El este cel care a venit într-un loc plăcut de odihnă. Adică, este un izvor de apă dulce. Cine scufundă în el găleata înţelepciunii, găseşte acolo milostenie. Cine bea apa vieţii din mâinile Lui, atinge nemurirea sufletului.

Cei care se găsesc lângă izvor şi sunt siliţi să mulţumească, dacă ar şti valoarea Lui!

Pentru a nu lăsa în formă abstractă cuvintele spuse, doresc să vă ofer câteva exemple concrete. Dar, nu pot merge înainte fără a vă atrage atenţia asupra acestei probleme:

El este superior în toate

Unii oameni, avansaţi în unele profesii, în raport cu alte domenii sunt vizi-bil înapoiaţi. De exemplu, un demnitar militar, oricât ar fi de priceput şi capabil în profesiunea sa militară, în alte domenii nu poate avea inteligenţa, sensibilitatea şi mărinimia nici unui păstor. Chiar şi datorită faptului că un aemenea om se simte împlinit că a distrus natura, el nu poate fi mărinimos. Deoarece, ucigând mereu, simţurile lui s-au atrofiat şi el nu mai simte durerea pe care o simte orice om în faţa morţii.

Un politician are succes în politică. Dar poate schimba echilibrul dreptăţii şi astfel dăunează respectului pe care-l au oamenii pentru justiţie.

Un om care s-a lăsat prins de curentul pozitivist şi în orice se bazează pe analiză şi experiment, veţi vedea că nu a putut să facă nimic în viaţa spirituală. Există şi unii, care chiar dacă s-au înălţat cât Vârful Everest pe plan mental, în viaţa sentimentală s-au îngropat în Lacul lui Lot.

Există mulţi oameni care se străduiesc să transforme totul în materie, dar sunt neghiobi în faţa logicii revelaţiei şi orbi faţă de semnificaţia ei.

Aşa cum reiese şi din această elucidare scurtă, unii oameni, în opoziţie cu reuşita lor în anumite domenii, nu reuşesc deloc în domenii importante. Însuşirile antagonice ale oamenilor, de obicei lucrează unele împotriva altora. Când una dintre ele se dezvoltă, cealaltă se atrofiază şi devină diformă.

Pe când la Mesagerul lui Allah lucrurile nu se întâmplă astfel. Pe lângă faptul că este un luptător, este un om de o largă generozitate, mărinimie. El dă importanţă experienţei şi observaţiei, dar în acelaşi timp, se află la înălţimea vie-ţii sufleteşti şi spirituale.

Cele mai evidente exemple le putem găsi în războiul de la Uhud. Gândiţi-vă că acolo a căzut martir unchiul său, pe care-l iubea şi cu care crescuse împre-ună. Acesta, pe lângă că fusese ucis, trupul lui fusese făcut bucăţele.

Tot acolo, fiul mătuşii sale, Abdullah b. Cahş fusese tocat precum carnea pe butuc.

În timpul acesta şi El avea capul spart, dinţii sfărâmaţi, iar trupul îi era plin de sănge.

În această confruntare, în care duşmanii lui îi căutau pricină cu mânie şi furie şi se străduiau din toate puterile să-l ucidă, El, Măreţul Măreţilor, tremura de îngrijorare că, dacă se varsă sânge omenesc, Allah îi va distruge şi zicea: "Allah, iartă-mi poporul; căci ei nu mă ştiu!"^[3]

Ce semnificaţie a teribilei mărinimii au aceste cuvinte. El se roagă pentru cei care voiau să-l ucidă, în loc să-i blesteme şi să-i ocărască.

Până la cucerirea Meccăi, nu rămăsese nici un rău nefăcut de către duş-manii Lui. Gândiţi-vă cum ar fi ca cineva să vă boicoteze, să vă gonească din casa voastră, să vă lase în mijlocul deşertului, să atârne de pereţii Kaabei un pact cu condiţii foarte dure şi să spună: "Este interzis să faceţi schimburi de măr-furi cu aceşti oameni pe care i-am gonit şi să luaţi fiicele lor sau să daţi fiicele voastre!.." Să vă ţină în aceste grele condiţii trei ani, în acel pustiu şi rudele să nu vă poată ajuta, iar voi vă veţi strădui să supravieţuiţi, hrănindu-vă cu ierburi. Copiii şi bătrânii voştri vor muri de foame, nu veţi avea parte de nici un fel de omenie şi mărinimie. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi de ajuns, veţi fi scoşi din ţara voastră şi veţi fi surghiuniţi. Nici acolo nu veţi fi lăsaţi în pace, ci veţi fi supuşi diferitelor intimidări prin viclenii şi intrigi. Apoi, vă veţi încleşta la Bedir, Uhud, Hendek, veţi fi lipsiţi de cele mai elementare drepturi, cum ar fi vizitarea Kaabei şi, dincolo de acest lucru, acceptând cele mai grele condiţii ce vă vor fi impuse, vă veţi întoarce, apoi Cel Drept îşi va arăta bunăvoinţa şi cucerind Mecca în fruntea unei mari oştiri, veţi fi stăpâni acolo. Oare care ar fi fost comportamentul vostru împotriva lor? Puteaţi să spuneţi ?: "Mergeţi, sunteţi liberi cu toţii, nu vă condamnăm."

Eu, după aprecierea mea, dacă nu aş fi învăţat această lecţie de la El, ca-tegoric nu m-aş fi comportat astfel. Presupun că, aproape toţi împărtăşiţi cu mine această idee. Dar El, atunci când se ducea la Kaaba dând pinteni calului, înveş-mântat în armură, pe cap având un coif, în mână cu paloşul, pe spate atârnându-i tolba cu săgeţi, era în acelaşi timp un erou al mărinimiei. El i-a întrebat pe mec-cani: "Ce fel de comportament aşteptaţi din partea mea?" Cu toţii au dat acelaşi răspuns: "Tu eşti mărinimosul mărinimoşilor. De la Tine se aşteaptă doar mărinimie!"

El a răspuns cum au răspuns fraţii Măritului Yusuf: "Astăzi nu este loc pentru dojenirea voastră! Să vă ierte Allah! El este Milostivul Milostivilor!" (Yusuf [Yusuf], 12 / 92)

Nu există un al doilea om care să îmbine la un loc hotărârile cu supunerea în faţa lui Allah, precum este El.

Atunci când mergeau spre Bedir, îşi observa companionii. Fiecare era pre-cum o bombă atomică…şi purtau în ei tensiunea de a da putere unei întregi oş-tiri. Sa'd b. Muaz zicea: "O, Mesagerule! Tu să-ţi mâni calul până la Berk-i Gı-mâd! Dintre noi nimeni nu va rămâne în urmă."^[4] Prin aceste cuvinte dădea un exemplu al tensiunii în care se aflau. Cât de semnificativ este urmarea a ceea ce a spus acest om: "Aici este viaţa noastră, ia pe care o vrei, o Mesagerule! Aici este avutul nostru, ia cât vrei şi dă unde vrei, O, Mesagerule!"^[5]

Ostaşii erau gata. De regulă, fiecare era un Sa'd b. Muaz. Dar, Mesagerul lui Allah nu neglija măsurile necesare, ci punea la punct toate pregătirile pentru război. După această activitate, îşi întindea braţele şi cu o implorare ce pornea din profunzimile sufletului, începea să se roage de Cel Drept. Şi aşa de tare se ruga, aproape îşi pierdea cunoştinţa încât, haina îi cădea de pe spate şi El nici nu observa acest lucru. Observând această privelişte, Măritul Ebu Bekir nu mai rezista, se apropia de El şi îi punea la loc haina şi zicea: "O, Mesagerul lui Allah, ajunge! Niciodată Allah nu o să te întristeze, ajunge atâta rugă şi implorare!"^[6]

Da, pe de o parte această hotărâre cumpătată, iar pe de altă parte, supu-nerea în faţa lui Allah, era o caracteristică specifică numai unui asemenea om superior…

Milostenia universală

Aşa cum am mai arătat, Mesagerul lui Allah era un om care simbiloza milostenia, de care beneficia toată lumea, dreptcredincioşii, păgânii, ipocriţii. Dreptcredinciosul beneficiază, deoarece El a zis: "Eu sunt mai aproape de drept-credincioşi decât sunt ei de ei înşişi. " Comentatorii Coranului spun, referindu-se la versetul: "Profetul este mai aproape de credincioşi decât sunt ei unii de alţii." (Ahzab [Alianţele], 33 / 6).

De fapt, cele două afirmaţii sunt foarte apropiate ca sens. Noi îl iubim pe El mai mult decât propria noastră viaţă, iar Mesagerul lui Allah îi iubeşte în aceeaşi măsură pe cei care-i arată afecţiune, deoarece El este un om de o mare mărinimie, bunătate.

Aceasta este o iubire raţională şi logică. Chiar dacă are o parte sentimen-tală, această iubire are o dimensiune intermediară şi o profunzime logică. Dacă va fi aţâţată, se va înrădăcina în aşa fel în om încât, acel om îl va căuta peste tot pe Mesagerul lui Allah, aşa cum Mecnun o căuta pe a sa Leylâ. Îl va căuta şi îi va pomeni mereu numele, viaţa trăită fără El i se va părea tristă şi se va tângui precum un nai.

Da, Mesagerul lui Allah ne este mai aproape decât propriile noastre dorin-ţe. Şi cum să nu fie, căci de multe ori acestea ne fac numai rău. Pe când de la El nu am avut parte decât de mărinimie, bunătate, generozitate, compasiune. El es-te reprezentantul milosteniei lui Allah. Dacă este aşa, El este mai aproape de noi decât noi înşine.

El a spus: "Eu sunt mai aproape de dreptcredincioşi decât sunt ei de ei înşişi." Dacă doriţi, puteţi citi versetul: "Profetul este mai aproape de credincioşi decât sunt ei unii de alţii." (Ahzab [Alianţele], 33 / 6). Apoi a continuat: "Cine lasă o avuţie, aceea revine rudelor sale. Dar cine lasă o datorie şi se duce, aceea es-te pentru mine."^[7]

După acest hadis urmează altul: Într-o zi a fost adus un decedat. Trebuia făcut namaz. Mesagerul lui Allah întrebă: "Are vreo datorie?" Cei din jur răspunseră: "Da, Mesagerul lui Allah, are foarte multe datorii!" Mesagerul lui Allah: "Voi faceţi namaz-ul prietenului vostru, eu nu pot să fac namaz pentru datoriile lui."

Această situaţie era grea şi pentru El. Peste ea a coborât influenţa verse-tului menţionat mai sus. Mai târziu, Mesagerul lui Allah ajunse la concluzia: "Eu sunt stăpânul lui, cei care au de luat să vină la mine.

În lume şi în lumea de apoi, Mesagerul lui Allah întruchipează o milostenie prin calitatea pe care o are de a fi mai aproape de ei decât ei înşişi. Această mi-lostenie va continua veşnic.

El este milostiv şi faţă de ipocriţi. Aceştia nu au avut de suferit pe lume, datorită acestei cuprinzătoare milostenii. Au venit la moscheie, au umblat printre musulmani şi au beneficiat de toate drepturile de care au beneficiat musulmanii. Mesagerul lui Allah nu i-a nedreptăţit. Le cunoştea lumea interioară. Acest lucru îi spusese lui Huzeyfe (r.a.) După cum se relatează, datorită acestui lucru, Măritul Ömer îl supraveghea, nu făcea namaz la o înmormântare, dacă nu o făcuse acesta.

Cu toate acestea, İslamul nu i-a divulgat. Ei s-au găsit tot printre dreptcre-dincioşi şi insultele lor s-au transformat în îndoială şi ezitare. Astfel, bucuriile lor lumeşti nu au fost amare. Deoarece, nu este posibil ca un om care crede că va dispărea pentru totdeauna, să guste plăcerile vieţii. Dar, dacă injuriile le învălui în îndoială, până la a spune "Poate că există lumea de apoi ", există posibilitatea ca viaţa să nu fie în totalitate amară. Iată că, Mesagerul lui Allah a fost şi pentru ipocriţi milostiv într-o oarecare măsură.

Şi păgânul a beneficiat de milostenia Mesagerului lui Allah. Deoarece, Cel Drept , ca răspuns la distrugerea în masă a popoarelor de dinainte din cauza blasfemiei şi nesupunerii, după trimiterea Mesagerului lui Allah, datorită faptului că nu mai exista posibilitatea distrugerii în masă, a scăpat oamenii de o aseme-nea amară suferinţă. Aceasta este o mare milostivire pentru păgâni.

În legătură cu acest subiect, Cel Drept i-a poruncit apropiatului Său:

"Dar Allah nu putea să-i pedepsească atâta vreme cât Tu, de asemenea, Te aflai printre ei. Tot astfel, nu voia să-i nimicească devreme ce unii dintre ei cereau iertare! " (Enfal [Prăzile], 8 / 33).

Da, Cel Drept, din consideraţie fată de Domnul nostru, a renunţat de a nimici în masă. Măritul Mesia a spus: "Dacă Tu îi pedepseşti, fără îndoială, ei sunt robii Tăi! " (Maide [Masa], 5 / 118).Acum uitaţi-vă la valoarea şi importanţa pe care o avea Domnul nostru lângă Cel Drept, care i-a poruncit: "Dar Allah nu putea să-i pedepsească atâta vreme cât Tu, de asemenea Te aflai printre ei. "

Acest lucru înseamnă că, de vreme ce El se afla în pieptul lor, Allah nu le va face nici un rău. Atâta timp cât El era pomenit pe pământ şi era pe limbile tu-turor şi calea Lui urmată, Allah nu-i va învălmăşi.

Una din beneficiile pe care le-a avut păgânul de pe urma milosteniei Me-sagerului lui Allah, este relevat de El în cuvintele: "Eu am fost trimis să fiu milos-tiv, nu să blestem!"^[8] Eu am venit din partea lui Allah ca o milostivire. Nu am venit ca pe capul oamenilor să plouă cu necazuri şi nenorociri, nu am venit ca un om care să blesteme. De aceea, Mesagerul lui Allah a dorit ca cei mai mari duşmani ai İslamului să găsească drumul călăuzitor şi pentru acest lucru s-a zbătut…

De lumina pe care a adus-o Mesagerul lui Allah a beneficiat până şi Gabri-el. Într-o zi, Domnul nostru l-a întrebat pe Gabriel:

Şi pentru tine Coranul este o milostenie?

Gabriel i-a răspuns:

Da, Mesagerule! Deoarece, nici eu nu eram sigur de sfârşitul meu. Am fost sigur numai atunci când a fost pogorât versetul:

"Acesta este cuvântul unui prea-cinstit trimis, cu putere de la Stăpânul Tronului Nezdruncinat, supus şi credincios." (Tekvir [Chircirea], 81 / 19-21).

Într-un alt hadis, Mesagerul lui Allah zice: " Eu sunt Muhammed, sunt Ah-med, sunt ultimul profet (După mine va veni ziua judecăţii şi nu va interveni nici un alt profet. Allah îi va judeca pe oameni în faţa mea. Eu sunt profetul căinţei şi al îndurării."^[9]

Poarta căinţei este deschisă până în ziua de apoi. Deoarece, Mesagerul lui Allah este un profet al căinţei şi influenţa Lui va dăinui până în ziua de apoi.

El, dacă vede un copil plângând, se aşează lângă el şi plânge împreună cu el. Simte în conştiinţa Sa gemetele de durere ale mamei. Iată un alt hadis relatat de Ebu Hüreyre: "Eu mă pregătesc de namaz şi vreau să mă rog înde-lung. Apoi aud un plânset de copil. Deoarece ştiu că mama lui va fi infrijorată,indeplinesc namaz-ul repede şi termin."^[10]

Mesagerul lui Allah făcea namaz de lungă durată. În special namaz-ul facultativ îi storcea de puteri pe companioni. El se apuca de namaz cu intenţia unui asemenea namaz, apoi auzind un plânset de copil, imediat se grăbea. Deoarece, în zilele acelea şi femeile participau la namaz în spatele Mesagerului lui Allah. Domnul nostru, gândindu-se că mama copilului care plânge se află în moscheie, accelera namaz-ul şi astfel o liniştea pe mamă. Iată, El era un monu-ment de mărinimie. Plânsetul unui copil îi producea suferinţă şi îl făcea să plân-gă. Numai că, cu toată larga Lui mărinimie, era un om echilibrat. De exemplu, această mărinimie tulburătoare niciodată nu era un obstacol în calea aplicării măsurilor în ceea ce priveşte credinţa şi oricare ar fi fost forma de pedeapsă, neapărat o aplica…

Unul din clanul Benî Mukarrin îşi bătuse slujitoarea. Femeia se duse plân-gând la Mesagerul lui Allah. Domnul nostru îl chemă pe stăpânul ei şi îi spuse: "Aţi bătut-o pe nedrept. Ori o eliberaţi, ori lăsaţi-o să se ducă."^[11]

Da, dacă replica acestei bătăi nemeritate ar rămâne pentru lumea de apoi, atunci bătăile de acolo vor fi mult mai puternice. Prin urmare, echivalentul bătăii să fie libertatea, aşa încât să fie răscumpărarea chinului iadului…

Copiii

Duioşia Lui faţă de copiii săi era cu totul diferită. De multe ori se ducea la familia care-l alăpta pe fiul său İbrahim, îl lua în braţe şi mult timp îl iubea.

Akra b. Hâbis, văzându-l pe Mesagerul lui Allah cum îi iubea pe Măriţii Hasan şi Hüseyin, spuse: "Eu am zece copii, dar pe nici unul nu l-am sărutat." Mesagerul lui Allah i-a răspuns: "Cine nu are compasiune, nu va avea parte de compasiune."^[12]

Într-un alt hadis se spune: "Arătaţi compasiune celor de pe pământ, pentru ca şi cei din cer să aibă compasiune pentru voi."^[13]

Conform unei alte relatări, răspunsul dat ar fi: "Dacă Allah a luat din inima ta sentimentul compasiunii, eu ce pot să-ţi fac?"^[14]

Mesagerul lui Allah era plin de duioşie şi mărinimie nu numai faţă de rudele sale apropiate, ci şi faţă de prieteni mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi.

Mărita Mama noastră Âişe povesteşte:

"Sa'd b. Ubâde se îmbolnăvise. Mesagerul lui Allah se duse să-l viziteze. Erau de faţă şi câţiva companioni. Trista situaţie a lui Sa'd b. Ubâde îl impresionă atât de tare încât nu se mai putu abţine şi plânse. Plânsul Lui îi făcu şi pe ceilalţi să plângă. Pentru ca plânsul său să nu fie interpretat altfel, spuse: "Allah nu te va supune nicidecum la chinuri din cauza lacrimilor şi a tristeţii inimii. Numai din cauza acesteia te va supune la chinuri." Şi-şi arătă limba.^[15]

Da, Allah nu supune la chinuri din cauza lacrimilor. Dimpotrivă, din cauza unor lacrimi, renunţă la chinuri. Da, Mesagerul lui Allah în alt hadis spune: "Există doi ochi şi focul iadului nu se va atinge de ei. Ochii unui om care plând de teama lui Allah, sunt ochi ce stau de veghe noaptea pe calea lui Allah."^[16]

Un ochi îi aparţine ascetului, iar celălalt, adversarului. Ochii oamenilor ca-re se roagă nopţile precum un ascet şi plâng, iar ziua se luptă cu blasfemia pre-cum un leu, sunt cu adevărat ochi de dreptcredincios…

De altfel, atunci când ni se relatează despre companioni, ni se spune: Ei sunt ocupaţi nopţile cu rugile precum nişte asceţi, iar ziua, fiecare din ei devine un leu şi umple de larmă cele patru zări.

Aflând de moartea lui Osman b. Maz, Mesagerul lui Allah se duce să-l vadă. Acesta era un companion renumit, ca un frate pentru Mesagerul lui Allah, care atât plânse, atâtea lacrimi vărsă de parcă i-ar fi spălat trupul cu lacrimile sale. Tocmai în acel moment, una dintre soţii zise: "S-a prefăcut în pasăre, a zburat în rai." Mesagerul lui Allah imediat îşi încruntă sprâncenele şi zise: "Eu sunt Mesagerul lui Allah şi nu ştiu , dar tu de unde şti că el se va duce în rai!?"^[17]

Da, El era un om echilibrat. Mărinimia, faptul că plângea, nu erau obstaco-le în calea îndreptării unei greşeli. Un cuvânt exagerat spus atunci când El îm-brăţişa un om şi plângea, nu era un obstacol în calea admonestării acelui om. Ataşamentul era un lucru, dreptatea era alt lucru. În fiecare zi îi vizita pe cei care căzuseră martiri la Uhud, dar nu spunea: "Zburaţi şi mergeţi în rai!"^[18]

Chiar dacă noi am zice "Dacă nici ei nu merg în rai…" Aceasta este situa-ţia…

Cota parte pe care o dădea celor care ocroteau orfanii, nu este suficientă pentru a demonstra că El este un monument al mărinimiei? Uitaţi-vă ce spunea: "Eu şi cel care are grijă de orfani suntem aşa în rai." Apoi îşi strângea degetele şi făcea semnul prin care să arate cât de aproape era de cei care aveau grijă de orfani.^[19]

Mesagerul lui Allah, prin gestul său, parcă voia să spună că, nimeni nu se poate interpune între mine şi cel care ocroteşte un orfan, la intrarea în rai.

Mărinimie şi faţă de animale

Mărinimia Sa cuprindea şi animalele. Mai sus relatasem cum o femeie a intrat în iad din cauza unei pisici şi o altă femeie necinstită a fost poftită în rai datorită faptului că i-a dat apă unui câine. Să întărim această chestiune, relatând o altă întâmplare:

Se întorceau de la un război. În timp ce se odihneau, unii companioni vă-zuseră un cuib de pasăre şi luând în mâini puişorii, se uitau cu drag la ei. Tocmai în acel moment veni mama puilor şi, văzându-şi puii în mâinile lor, începu un zbor agitat. Mesagerul lui Allah, fiind informat de cele întâmplate, se duse şi le porunci să pună puişorii la loc în cuib.

Da, mărinimia Lui cuprindea şi animalele. De altfel, Allah nu dojenise pe unul din profeţi din cauza unui muşuroi de furnici? Acest profet arsese furnicile, cu ştire sau fără ştire… El fusese dojenit de către Allah.

Este posibilă o altă atitudine a Mesagerului lui Allah, care ne-a relatat acest eveniment similar?

Apoi, din comunitatea Lui vor apărea oameni, care vor purta numele de "domn care nu calcă pe furnici". Deoarece, ei îşi vor atârna de picioare clopoţei şi aşa vor umbla pe drum. Pentru ca acele insecte să se îndepărteze la auzul clopoţeilor şi să nu fie călcate în picioare…Pe Allah! Ce exemplu de adâncă şi atotcuprinzătoare mărinimie şi generozitate! Da, din sfera Lui de mărinimie nu au făcut excepţie nici furnicile. Aceşti oameni, care nu au strivit nici furnicile, oare pot tiraniza pe alţii? Nu, cu bună ştiinţă şi cu intenţie nu este posibil ca ei să facă vreo nedreptate!..

În perioada în care se afla la Mina, dintre pietre ieşi un şarpe. Companionii s-au repezit imediat asupra şarpelui. Dar şarpele reuşi să fugă. Mesagerul lui Allah, care urmărise totul din depărtare, zise: "El a scăpat de răutatea voastră, iar voi de răutatea lui."^[20]

Aici, Mesagerul lui Allah numea răutate şi ceea ce aveau de gând să facă companionii. Deoarece, cel ucis chiar dacă este un şarpe, el are un loc în orân-duiala lumii. Fiecare asemenea moarte dezechibrată, va schimba şi echilibrul ecologic şi va aduce un inconvenient greu de recuperat.

De fapt, distrugerea insectelor în numele agriculturii, este un păcat din punct de vedere ecologic. Partea proastă a problemei este că, în zilele noastre, asemenea crime se fac în numele ştiinţei.

İbn Abbas relatează: "Mergeam undeva împreună cu Mesagerul lui Allah. Un om legase o oaie în vederea tăierii şi în văzul ei îşi ascuţea cuţitul. Mesagerul lui Allah: "Vrei s-o omori de mai multe ori?"^[21] Acest lucru însemna o dojană.

Abdullah b. Cafer relatează: "Mesagerul lui Allah, cu câţiva companioni lângă El, intră într-o grădină. Într-un colţ al grădinii se afla o cămilă foarte slabă. Văzându-l pe Mesagerul lui Allah, cămila vârsă lacrimi şuvoi. Stăpânul Lumilor se duse imediat lângă cămilă. O clipă rămase lângă ea, apoi chemându-l pe stăpâ-nul cămilei, îl dojeni foarte dur."^[22]

Mesagerul lui Allah, plin de mărinimie, depăşind cu mult iubirea şi mărini-mia pe care susţin că o au umaniştii din zilele noastre, a ştiut să-şi ferească această mărinimie atotcuprinzătoare de excese şi exagerări şi nu a căzut în excese graţie raţiunii.

Da, niciodată El, în numele toleranţei, nu a fost îngăduitor cu răutatea. El ştia foarte bine că, îngăduinţa arătată unui asasin şi unuia cu suflet de fiară, în numele generozităţii, este o agresiune asupra miilor de oameni nevinovaţi.

Cu mare mâhnire ne exprimăm asupra faptului că, diferitele nedreptăţi care au loc în zilele noastre, sunt mai numeroase decât în alte epoci. Am văzut în ce stare a adus ţara anarhismul. Dacă iubirea, generozitatea nu sunt folosite echilibrat, pot avea urmări neprevăzute asupra individului şi societăţii. Pe când, pentru Mesagerul lui Allah este imposibil să indici măcar un eveniment în sens negativ.

Da, El iubea oamenii până la distrugerea sa. Un argument în acest sens este transformarea pe care o suferă sub influenţa Coran-ului, în care se spune:

"Se poate ca Tu să Te frămânţi, în sinea Ta, din pricina faptelor lor, dacă ei nu cred în acest lucru." (Kehf [Grota], 18 / 6).

De altfel, atunci când atmosfera profeţiei a început să-i învăluie personali-tatea, El nu s-a închis într-o grotă? Pentru prima dată revelaţia a pogorât asupra Lui acolo. De aici rezultă că El iubea oamenii şi de aceea pornise pe această cale.

De fapt, semnificaţia războiului sfânt (jihad) dus de Mesagerul lui Allah, izvora din latura sa milostivă. Da, poate că, din cauza războiului sfânt, oamenii vor aduce daune renumelui lumii, dar vor fi atâtea de câştigat în numele vieţii veşnice încât, vor reduce la nimic aceste daune. Mesagerul lui Allah, prin vârful paloşului pe care-l purta, deschidea căile ce duc spre rai. Şi aceasta este o altă dimensiune a faptului că El este milostivul lumii…

Răbdarea, stăruinţa Lui

El s-a folosit de răbdare, împreună cu raţiunea, acolo unde era necesar. Datorită acestui lucru, culmi ce păreau de neatins, i-au ajuns la picioare, inimi dure precum un aisberg, suflete reci precum gheaţa, s-au topit în faţa Soarelui Răbdării, găsindu-şi drumul călăuzitor. Dacă nu ar fi avut această răbdare şi stă-ruinţă, Ebu Süfyan, İkrime şi alţii ar fi putut să adere la İslam?

Da, El este milostiv pentru toată lumea. Echilibrul milosteniei Lui este un alt argument în favoarea raţiunii, înţelepciunii…

Tweet

Whatsapp