Incredere in profetul nostru

În primul rând, Domnul nostru era devotat faţă de mesajele primite din partea lui Allah. Nu poate fi concepută trădarea încrederii. El este devotat tuturor făpturilor. Toţi au încredere în El, deoarece, în primul rând, şi-a arătat încrederea faţă de toţi, insuflându-le credinţă şi siguranţă. Apoi ne-a arătat cât de necesară este încrederea şi siguranţa, făcându-ne să credem în ele. Acum să ne oprim pe rând asupra acestor probleme:

Încredere în misiunea Sa profetică

Allah (c.c) l-a ales pe Mesagerul Său, un om care să aibă consideraţie faţă de încredere şi acesta a trăit toată viaţa sub influenţa emoţiei şi înflăcărării acestei misiuni. Aşa se face că, atunci când a început revelaţia, se emoţiona la gândul că ar putea să scape din vedere vreun cuvânt şi, înainte ca Gabriel să termine, mereu repeta în gând cele auzite, ca să le memoreze. În această pri-vinţă arăta atâta ardoare încât, într-o zi Coranul avea să-i spună:

"Nu mişca limba ta pentru ca să-l grăbeşti! Noi suntem datori cu strânge-rea lui şi cu recitarea lui. Iar când Noi îl vom recita, urmează recitarea sa! Apoi, Noi suntem datori cu tâlcuirea lui." (Kıyame [Învierea], 16 / 19).

Mesagerului lui Allah Coranul i-a fost încredinţat spre păstrare. El se te-mea că s-ar putea să nu fie vrednic de această încredere sfântă şi tremura. Din această cauză Allah (c.c) îl consola şi-l asigura pe Mesagerul Său că va fi vred-nic de încrederea acordată.

Mesagerul lui Allah îşi ducea viaţa în emoţii, se străduia să fie vrednic de încredere şi simţea întreaga greutate a acestei poveri apăsându-l. De aceea, la Pelerinajul de Adio: "Atunci când soarele cobora sub orizont în timpul Pelerinaju-lui de Adio, cu conştiinţa că şi măreaţa-i viaţă se înclină spre orizont, s-a adresat prietenilor săi, insuflându-le profunda sa responsabilitate: " În curând vă vor între-ba despre mine. Va să zică, înainte de acea întrebare, vă întreb eu, "V-am comu-nicat misiunea mea? Cei care se aflau acolo au strigat cu glas tunător: "Da, Tu într-adevăr ţi-ai comunicat misiunea şi ţi-ai îndeplinit-o fără greşeală! " La aceste cuvinte, Stăpânul Lumilor îşi ridică braţele şi zice: "Allah al meu, fii martor! "^[1]

Da, faptul de a fi vrednic de încredere a început personal prin Cel Drept, a trecut la Gabriel şi s-a oprit la Mesagerul lui Allah, apoi s-a aşezat la dreptcredin-cioşi…În timpul Pelerinajului de Adio, din nou a trecut la Allah, venind printr-o mărturie de la dreptcredincioşi.

După relatarea celor mai respectate hadis-uri, Mama noastră Âişe (r.anha) zice, în legătură cu opinia Mesagerului lui Allah faţă de încredere: "Dacă Mesa-gerul lui Allah ar fi ascuns oricare din versetele pogorâte – ceea ce este imposi-bil – cu siguranţă ar fi ascuns acest verset:

"Şi i-ai spus aceluia asupra căruia Allah Şi-a trimis harul Său, cum şi tu ai trimis harul tău asupra lui: "Păstreaz-o pentru tine pe soaţa ta şi fii cu frică de Allah!". Tu ai ţinut ascuns în sufletul tău ceea ce Allah a voit să descopere. Tu te-ai temut de oameni, măcar că Allah este mai vrednic să te temi de El. Apoi, când Zeyd a întrerupt orice legătură cu ea, Noi Ţi-am dat-o ţie să-ţi fie soaţă, pentru ca dreptcredincioşii să nu aibă reţinere în privinţa soţiilor fiilor lor adoptivi, dacă aceştia întrerup orice legătură cu ele. Şi porunca lui Allaht trebuie să fie împlini-tă." (Ahzâb [Alianţele], 33 / 37).^[2]

Acest verset a fost pogorât cu acest prilej: Mesagerul lui Allah îl căsătorise pe robul său eliberat şi crescut de el, Zeyd b. Hârise, cu fiica mătuşii sale, Zeyneb b. Cahş. Dar această căsătorie nu mergea bine. Mama noastră Zeyneb (r. anha) fusese de acord numai din dorinţa de a se conforma poruncii Mesageru-lui lui Allah. De la început nedorind această căsătorie, ea nu avea pentru soţul său respect şi consideraţie. De altfel, Cel Drept de mult poruncise dorinţa Sa de a o despărţi de Zeyd şi a o alătura Soţiilor Inocente ale lui Muhammed. Dar, până în ziua aceea, printre arabi era un obicei, potrivit căruia un om dacă-i spunea unuia "copilul meu", era ca şi propriul copil. Datorită acestui lucru, soţia acestuia devenea nora celuilalt. De altfel, Zeyneb fusese oferită de către mama ei Mesa-gerului lui Allah, dar El nu primise. Acum însă, această căsătorie o poruncea Allah (c.c). Stăpânului Lumilor îi venea foarte greu să se căsătorească cu Zeyneb. Dar porunca venea de sus.

Iată se zice Mama noastră Âişe (r.anha) în legătură cu această problemă: "Dacă Mesagerul lui Allah ar fi ascuns anumite versete din cele relevate, ar fi as-cuns versetele care includ această căsătorie."

Mesagerul lui Allah era foarte credincios revelaţiei. Datorită acestui lucru, nu intra în discuţie tăinuirea unor chestiuni oricât de mici.

Da, dacă ar fi fost să tăinuiască un verset, acela ar fi trebuit să fie cel rela-tat mai sus, dar El era vrednic de încredere…şi ca să tăinuiască ceva nu intra în discuţie.

Iată o altă întâmplare legată de opinia Lui faţă de încredere: La Bedir ne-credincioşii fuseseră luaţi prizonieri. Mesagerul lui Allah se consultă cu Măritul Ebu Bekir şi Măritul Ömer. Măritul Ebu Bekir (r.a) înaintă părerea de a-i elibera în schimbul unei răscumpărări. Măritul Ömer era de părere să-i treacă pe toţi prin sabie. El chiar ceruse ca fiecare să-l omoare pe cel apropiat. Mesagerul lui Allah, fiind înclinat spre propunerea lui Ebu Bekir, era pentru eliberarea în schimbul răs-cumpărării. Acum restul să auzim de la Măritul Ömer:

"Mă întorsesem de undeva. Pe Mesagerul lui Allah şi pe Măritul Ebu Bekir i-am găsit plângând. Da, amândoi aveau capetele plecate şi plângeau în hohote. Am întrebat care este cauza, dar nici unul nu avea putere să-mi răspundă. Am insistat, spunându-le: ce-ar fi să-mi spuneţi şi dacă este ceva de plâns, să plâng şi eu împreună cu voi. Mesagerul lui Allah spuse că fusese pogorât acest verset.. Allah (c.c) poruncea în acel verset:

"Un profet nu are căderea să ia prizonieri, până ce nu a supus ţinutul. Voi do-riţi deşertăciunile Vieţii de Acum, însă Allah vă doreşte Viaţa de Apoi. Allah este Puternic ,Înţelept." (Enfâl [Prăzile], 8 / 67).

Dacă se poate presupune că Mesagerul lui Allah ar fi putut tăinui oricare verset, acesta ar fi fost al doilea verset care ar fi trebuit ascuns. Dar, Mesagerul lui Allah era omul de încredere al revelaţiei. Pe viitor, când vom relata cinstea Domnului nostru, vom relua aceste două versete şi ne vom strădui să vă oferim sensul acestui subiect.

A fi vrednic de încredere pentru toate creaturile

Mesagerul lui Allah, omul vrednic de încredere, în misiunea sa profetică, de a prelua mesajele trimise de Stăpân, pusese bază pe spiritul devotamentului Lui în aşa fel încât, inspira încredere în faţa întregii existenţe.

Într-o zi de rugăciune, Mama noastră Safiyye (r.anha) venise să-l vadă. După ce stătu puţin, ceru permisiunea de a se duce la casa ei. Mesagerul lui Allah ieşise să-şi petreacă soţia şi, după câţiva paşi, pe lângă ei trec câţiva com-panioni fără a se opri. Stăpânul Lumilor îi opreşte şi, descoperind chipul Mamei noastre Safiyye, le zice: "Uitaţi-vă, ea este soţia mea, Safiyye! "

Companionii parcă erau loviţi în cap. Ei ziseră: "Să ne ferească Allah! O, Mesagerul lui Allah! Cum putem noi să gândim ceva rău despre tine?" Însă Me-sagerul lui Allah, ca în toată comportarea sa, şi prin această atitudine dorea să le dea o lecţie. Zise: "Diavolul se preumblă timp îndelungat în venele omului."^[3]

Diavolul poate să bage în mintea omului multe lucruri. Acum dacă ar exis-ta probabilitatea de unu la o mie sau chiar de un milion ca în mintea omului să se nască o îndoială ca: "Oare cine era femeia de lângă Mesagerul lui Allah?" – Să ferească Allah! – atunci, viaţa Lui veşnică ar fi distrusă şi lumina credinţei stinsă.

Iată, ca urmare, El, monument de mărinimie, Marele Profet, intervine în această situaţie, îşi arată propria încredere şi apără credinţa comunităţii sale.

De aici se poate vedea câtă importanţă acorda încrederii şi siguranţei. De altfel, înainte de a deveni profet, numele Lui nu era "Vrednic de Încredere"?^[4] După aceea, chiar şi duşmanii Lui necruţători nu-l cunoşteau sub acest nume? Era un om în care aveau atâta încredere încât, dacă cineva s-ar fi dus la Ebu Cehil şi l-ar fi întrebat în grija cui şi-ar lăsa nu numai cinstea, ci şi cele mai de preţ lucruri, fără îndoială că ar fi spus "Celui Vrednic de Încredere". Da, primul om care i-ar fi venit în minte, ar fi fost Muhammed Cel Vrednic de Încredere –Desăvârşirea asupra Lui! - . Da, aşa era, Mesagerul lui Allah îşi trăise toată viaţa în spiritul ideii de încredere.

El era un om atât de demn de încredere încât, văzând o femeie care-şi chema copilul zicându-i "Vino, uite ce-ţi dau!", a întrebat-o "Ce-i dai?" Femeia : "O, Mesagerul lui Allah! Voiam să-i dau câteva curmale" Atunci Domnul nostru a zis: "Dacă nu-i dădeai nimic, spuneai o minciună."^[5]

De altfel, Mesagerul lui Allah considera minciuna un semn al intrigii şi se străduia să stea cât mai departe de ea. Minciuna este un indiciu al intrigantului. Celelalte două indicii sunt: a nu te ţine de cuvânt şi păcatul trădării încrederii. Cât de departe era intriga de Mesagerul lui Allah, tot atât de de departe era şi trădarea încrederii…

Spiritul de încredere şi semnificaţia încrederii nu se adresau numai oamenilor. Dimensiunea încrederii Lui cuprinde toate creaturile. Gestul unui companion, care pentru a-şi chema calul s-a prefăcut că are ceva în palmă, atât de mult l-a deranjat încât l-a chemat şi l-a dojenit. Da, El spunea că şi faţă de animale nu trebuie să renunţăm de a fi vrednici de încredere.

Într-o zi se întorceau de la război. Câţiva companioni luaseră puii unei pă-sări din cuib şi se uitau cu drag la ei. Tocmai atunci veni mama lor, care negăsin-du-şi puii în cuib, începu să se agite, zburând în dreapta şi stânga. Văzând acest lucru, Mesagerul lui Allah porunci ca puii să fie puşi înapoi în cuib şi mama lor să nu fie chinuită. Prin gestul său parcă explica faptul că această acţiune nu este demnă de nişte oameni care sunt în situaţia de a fi reprezentanţii încrederii pe pământ…

Şi companionii erau la fel ca El. Iată unul dintre ei, om demn de încrede-rea comunităţii, Ebu Ubeyde b. Cerrah. În timpul Măritului Ömer, era guvernator la Damasc. Heraclios venise cu armate în tentativa de a recuceri Damascul, iar lângă Ebu Ubeyde erau puţini oameni. Apărarea oraşului era imposibilă. Atunci Ebu Ubeyde chemă populaţia Damascului şi zise: "De la voi am luat dări. În schimbul acestora trebuia să vă apărăm, dar acum nu mai suntem puternici. Nu mai putem să vă apărăm. Vă vom înapoia toate dările percepute, deoarece nu mai suntem îndreptăţiţi a le păstra…"

Dările sunt înapoiate populaţiei. În faţa acestei teribile privelişti, călugării şi preoţii uimiţi umplu bisericile şi se roagă Celui Drept să nu plece musulmanii. Iar atunci când musulmanii se retrag, ei spun: "Să dea Allah să vă întoarceţi şi să ne scăpaţi de tirania lui Heraclios!"^[6]

Ebu Ubeyde inocula încredere, trăia fiind socotit un om de încredere şi pu-sese stăpânire până şi pe inimile creştinilor. Nu există nici o îndoială că, proble-ma asupra căruia insistăm şi care ne lipseşte este cea a încrederii şi siguranţei. În ziua în care noi vom avea din nou această deprindere, întreaga omenire va fi găsit o naţiune în care să poată avea încredere. Iar noi, în numele recuceririi lo-cului nostru în echilibrul statelor, vom considera că am făcut cel mai orgolios pas.

Şi în suveranitatea otomană asupra lumii, se poate vedea influenţa atmos-ferei de încredere. Acei oameni nobili şi generoşi, mesageri ai încrederii, care atunci când mergeau la război, dacă trecând printr-o livadă, rupeau fructe, atâr-nau banii cuveniţi de crengi, înainte de a cuceri ţările cu sabia, le cucereau inimi-le prin spiritul lor de încredere şi dărnicie. În caz contrar, nici nu puteau intra în Europa şi nici nu puteau să-şi menţină prezenţa acolo.

Exemplul lui Ebu Ubeyde, care a trăit la Damasc, a dăinuit patru veacuri în Balcani şi Europa. Datorită acestui lucru, în acea glorioasă perioadă de mărire au ajuns până la porţile Vienei cu foarte puţine pierderi…şi de-alungul veacurilor, oriunde s-au dus, au inspirat încredere.

Cred că, sângele vărsat în Turcia republicană pentru întemeierea încrede-rii şi, mai ales în numele asigurării rânduielii printre cetăţenii străini, nu s-a vărsat în cele cinci secole ale perioadei Otomane. Da, cercetările şi statisticile efectuate arată că, numărul celor care şi-au pierdut viaţa în toate ciocnirile din perioada Otomană este mai mic decât al morţilor din ultima jumătate de veac. De aceea, a susţine faptul că cuceririle otomane se bazau în exclusivitate unei mari forţe, nu este deloc adevărat. Pe de altă parte, dacă s-ar lua în considerare mijloacele de trasport din acele zile, este foarte clar faptul că, administrarea unui stat atât de întins numai pe baza autorităţii statului şi a armatei, nu era posibilă.

Da, datorită cuceririi inimii şi sufletului lor, au putut administra sub acelaşi acoperiş şi timp îndelungat, fără a avea probleme deosebite, oameni care aparţi-neau unor rase diferite. Aceleaşi mijloace şi medode se potrivesc şi celor care se jertfesc pentru prietenie în zilele noastre.

Chemarea dreptcredincioşilor spre încredere

Sultanul Profeţilor păstra în siguranţă mesajele primite de la Allah şi făcea în aşa fel încât, această atmosferă de încredere să cuprindă toată existenţa. Îşi chema dreptcredincioşii să aibă o conduită cinstită, recomandându-le să convie-ţuiască între oameni, fiind demni de încredere. Lângă El nu te puteai gândi la cea mai mică trădare şi nu era posibilă ponegrirea nici unui credincios. Îl atenţiona imediat pe cel de lângă El şi nu permitea ca în sufletul acestuia să se depună pulberea ponegririi.

Atunci când Mama noastră, Mărita Âişe (r.anha) a zis "Ce înaltă este acea femeie!", i-a spus: "Ai ponegrit-o şi ai muşcat din carnea ei.", iar pe un compani-on care a vorbit la fel despre Mâiz, l-a admonestat cu aceleaşi cuvinte.

Această atitudine se datora faptului că era un om vrednic de încredere, care ştia că încrederea sălăşluieşte în sufletele oamenilor.

Mereu spunea această rugăciune şi o recomanda şi dreptcredincioşilor săi: "Doamne, în faţa foamei caut oblăduirea Ta; ea ce prietenă rea este. Şi în faţa perfidiei caut oblăduirea Ta; ea ce confidentă rea este."^[7]

În măsura în care este important să ai consideraţie faţă de încredere, în aceeaşi măsură este important să respingi perfidia şi acestea sunt deprinderi tot atât de necesare unui om.

Această exprimare tulburătoare, despre oamenii care nu-şi respectă cu-vântul dat şi astfel se arată perfizi, aparţine Mesagerului lui Allah: "În Ziua de Apoi, când Allah va strânge toţi oamenii la un loc, pentru fiecare nestatornic se va înălţa un steag şi se va zice: "Iată, aceasta este nestatornicia acelui om!"^[8]

Mesagerul lui Allag avea sufletul închis, pecetluit pentru toate relele. Era deschis pentru orice amănunt în legătură cu o faptă bună. El şi-a trăit viaţa într-o atmosferă de încredere. Şi omenirea a avut încredere în El. Cei care i-au întors spatele s-au înşelat şi au fost părăsiţi. Întotdeauna El a vegheat asupra dreptcre-dincioşilor precum un înger păzitor. Oricine, oricând suna la uşa Lui, auzea un glas care-l îmbia, poftea.

Aşa cum era El un om de încredere, tot aşa El însuşi avea încredere în Allah. Încrederea Lui în Allah înseamnă înălţarea însuşurii de a fi vrednic de în-credere de la profet la Allah. Încrederea coboară de la Allah şi-şi face apariţia în profet sub forma credinţei şi siguranţei. Când se unesc capetele celor două ar-curi, va ieşi în evidenţă toată încrederea şi siguranţa.

Prin încrederea în Allah, fiecare profet este un om superior. Aceasta este una dintre caracteristicile şi însuşirile cele mai importante. Coranul ne relatează foarte limpede acest lucru în mai multe versete:

"Povesteşte-le lor întâmplarea despre Noe, când el a spus poporului său: "O, poporul meu! Dacă vă vine greu să stau [între voi] şi să vă pomenesc de semnele lui Allah, atunci, eu mă bizui numai pe Allah. Iar voi, la rândul vostru, adunaţi-vă laolaltă cu căpeteniile voastre şi cu ortacii voştri, iar după aceea hotă-râţi, ca să nu existe nici un fel de umbră în hotărârea voastră. După aceea, hotă-râţi în legătură cu mine şi să nu-mi daţi nici un fel de răgaz!" (Yunus [Iona],10/71).

Măritul Noe se bizuie pe Stăpânul său, are încredere şi se adresează nea-mului său: "Dacă vă vine greu să suportaţi faptul că mă aflu printre voi şi vă po-menesc de porunci, atunci faceţi ce vreţi…eu, din respect pentru situaţia mea, mă bizui pe Allah (c.c); iată-vă pe voi şi iată-mă pe mine. Voi sunteţi mulţi, iar eu sunt de unul singur. Dar să ştiţi că Allah (c.c) nu mă va face pierdut în faţa voa-stră. Voi acum strângeţi-vă, sfătuiţi-vă între voi şi plănuiţi împotriva mea; şi în timpul acesta, adunaţi părtaşii, ortacii şi pe toţi cei ce ar putea să vă vină în aju-tor. Adunaţi-i pe toţi ca apoi să nu fie nici o îndoială şi să nu ziceţi "dacă am fi făcut şi acel lucru"; faceţi tot ceea ce este posibil, făptuiţi tot ceea ce aţi gândit! Acum eu aştept hotărârea voastră."

Măritul Noe (a.s), când spunea aceste cuvinte, le spunea bizuindu-se pe încrederea şi siguranţa în Allah. El ştia foarte bine că Stăpânul său îl va ocroti şi-l va apăra. Nu ştim câţi s-au urcat în arca lui, dar ştim că Măritul Avraam (a.s) şi alţi profeţi fac parte din neamul lui.

Coranul îl consideră pe Măritul Avraam (a.s) ca făcând parte din seminţia lui şi zice:

"Printre cei care au urmat calea lui Noe s-a aflat Avraam." (Sâffat [Cei a-şezaţi în rând], 37 / 83).

"Noi nu zicem decât că te-a ajuns un rău de la unul din zeii noştri! A zis el: "Eu îl iau ca martor pe Allah şi voi, de asemenea, fiţi martori că eu sunt nevinovat pentru ceea ce voi luaţi ca asociaţi în locul Lui! Deci vicleniţi cu toţii împotriva mea, fără să-mi daţi nici un răgaz! Eu mă încred în Allah – Domnul meu şi Dom-nul vostru! Şi nu este vietate pe care El să nu o ţină de chica ei. Domnul meu es-te pe drumul cel drept!." (Hud [Hud], 11 / 54-56).

Astfel este redată soarta lui Avraam şi întoarcerea către Allah:

"Aţi avut voi o pildă frumoasă în Avraam şi în aceia care au fost alături de el, atunci când ei au zis către neamul lor: "Noi ne lepădăm de voi şi de cele pe care voi le veneraţi în locul lui Allah. Ne lepădăm de voi. Duşmănia şi vrajba s-au ivit între noi pentru totdeauna, până când voi veţi crede numai în Allah! Dar [nu vă ţineţi] de cuvântul lui Avraam către tatăl său: "Mă voi ruga de iertare pentru ti-ne cu toate că eu nu voi avea nici o putere pentru tine la Allah!" Doamne, în Tine ne încredem , şi la Tine ne întoarcem cu câinţă şi la Tine este întoarcerea [în Zi-ua de Apoi] ." (Mümtehine [Cea pusă la încercare], 60 / 4).

Da, Avraam şi cei de lângă el se ridicau împotriva blasfemiei şi îi nimiceau pe necredincioşi. Ei ziceau: "Noi suntem foarte departe de orice lucru la care vă închinaţi, în afară de Allah. Noi vă negăm pe voi şi toţi idolii voştri. Duşmănia dintre noi s-a lărgit pentru totdeauna."

De altfel, această duşmănie continuă până în zilele noastre încă de pe vremea Măritului Adam. Încă din primele zile, credinţa şi blasfemia sunt duşmani. Nu este posibil ca ele două să împartă acelaşi loc. Desigur că blasfemia va dori să pună piedici credinţei şi se va simţi neliniştită. "Lumina va răni ochiul liliacului"; Aşa cum ochii lor nu suportă lumina, tot aşa vor fi deranjaţi de lumina credinţei şi profeţiei. Până când şi voi, ca şi noi, nu vă veţi încrede în Allah, duşmănia dintre noi nu va înceta niciodată.

Printre trăsăturile blasfemiei se numără alienarea şi indiferenţa. Necredin-ciosul va privi totul cu ură şi duşmănie. Pe când în sufletul credinciosului există mărinimie şi omenie. El priveşte tot universul ca pe un leagăn al frăţiei. Caută o trăsătură caracteristică tuturor şi o cale de dialog. Credinciosul este aşa, iar ne-credinciosul simte o plăcere din a se încăiera cu toată lumea. În timp ce, atunci când toată lumea va crede din inimă în Allah, va rezulta pace şi linişte. A aştepta pace de la necredincios şi hulitor este o neglijenţă şi naivitate. Deoarece, hulito-rul nu are nimic altceva de dat omenirii decât încercarea de a încăiera popoarele între ele.

Ţinând cont de acest lucru, a instaura un real dialog între necredincios şi credincios este atât de greu încât, pare imposibil. De aceea, Coranul menţionea-ză spusele Măritului Avraam către tatăl său, ca o excepţie. Ceea ce spusese Avraam era doar o dorinţă şi izvora din compasiune şi mărinimie. El îşi exprima neputinţa de a nu putea face nimic pentru tatăl său pe lângă Allah. Apoi, Măritul Avraam zice: "ÎnTine am căutat sprijin, către Tine ne-am îndreptat." Prin aceste cuvinte îşi exprimă încredrea în Cel Drept şi îşi încredinţează soarta în mâinile Lui. De altfel, dacă s-ar analiza şi s-ar urmări viaţa tuturor profeţilor, se va obser-va că supunerea şi încrederea în Allah atârnă foarte greu. Dar supunerea lor nu este precum supunerea şi încrederea oamenilor de rând. Încredinţarea totală în faţa lui Allah o găsim doar la Sultanul Profeţilor. Da, supunerea şi încrederea Stăpânului Lumilor era mai mare şi mai adâncă decât supunerea şi încrederea tuturor profeţilor.

Allah (c.c) îl învăţase să spună "Allah mi-e de ajuns". Mesagerul lui Allah îşi petrecuse toată viaţa în supunere, încredere şi devotament faţă de El. Trebuie să ne gândim că, Măritul Ali (r.a), un luptător înverşunat, viteaz şi curajos, a spus: "Când noi ne înghesuiam pe câmpul de luptă, ne adăposteam în spatele Mesagerului lui Allah, obţinând siguranţă şi încredere."^[9]

Încrederea în emigrare

În timpul în care trebuia să emigreze, când casa îi era înconjurată din cele patru părţi de către oameni ce erau în stare să moară pentru El, a citit versetul următor: "Şi noi am pus o stavilă dinaintea lor şi o stavilă în urma lor şi astfel le-am acoperit lor ochii şi iată că ei nu mai văd." (Yâsin [Ya Sin], 36 / 9). După care a împrăştiat un pumn de pământ şi fără să arate vreun semn de îngrijorare, a plecat dintre ei.

Da, era plin de vioiciune şi n-avea frică de nimic. Apoi se opreşte la Peşte-ra Sevr, care se afla pe o culme la care şi tinerii ajungeau cu dificultate. Iată că El, la vârsta de cincizeci şi trei de ani, s-a căţărat pe acea culme. De altfel, toată viaţa şi-a petrecut-o în ascetism şi chin. Şi acum accepta chemarea acestei noro-coase peşteri, rămănând acolo căteva zile ca musafir şi cinsteşte această peşte-ră, mârindu-i importanţa…

Idolatrii din Mecca aşteptau la gura peşterii. Între ei dacă era o distanţă de un metru; Măritul Ebu Bekir (r.a) era îngrijorat, deoarece în acel moment se gân-dea că Mesagerul lui Allah îi era încredinţat şi îşi spunea: "Dacă nu voi reuşi să fac faţă acestei încrederi şi Lui i se va întâmpla ceva…" Era palid, pe când în zâmbetul de pe buzele Mesagerului lui Allah nu era nici o schimbare. Acel om demn de încredere şi siguranţă zicea, consolându-şi prietenul, pe Ebu Bekir: "Nu-ţi fie frică! Allah este cu noi." Dacă presupunem că doi oameni au dreptate, al treilea este Allah."^[10]

Încrederea de pe câmpul de luptă

În rândul oştirii musulmane de sub conducerea lui Huneyn are loc o răzle-ţire, în aşa fel încât, toţi companionii fug în dreapta şi stânga. Toţi erau convinşi că era o înfrângere. Iată că în acel moment are loc un eveniment neaşteptat. Mesagerul lui Allah (s.a.s), călare pe sfânt său cal, pe care Măritul Abbas încerca să-l oprească, se aruncă spre coloanele duşmanului. Cu o voce puternică şi grandioasă, strigă: "Eu sunt Mesagerul lui Allah, nu e o minciună! Eu sunt nepo-tul lui Abdülmuttalib, nici asta nu e o minciună!"^[11]

Această atitudine şi bravura Lui, în scurt timp, asigură adunarea oştirii musulmane şi nereuşita se trasformă în reuşită.

Supunerea care ameţeşte

Se odihnea sub un copac. Tocmai în acel moment, un necredincios, pe nume Gavres, profitând de faptul că El dormea, îi ia sabia atârnată de o cracă şi o îndreaptă spre gâtul Lui. Cu ironie întreabă: "Acum cine te va scăpa din mâinile mele?" Mesagerul lui Allah nu arată nici un semn de panică, deoarece încrede-rea Lui în Allah (c.c) era totală. Cu toată încrederea strigă "Allah!" Tunetul vocii bagă spaima în necredincios, care scapă sabia din mână şi rămâne nemişcat. Atunci Mesagerul lui Allah ia sabia în mână şi-l întreabă: "Dar acum pe tine cine te va scăpa?" Omul începe să tremure de parcă ar avea friguri.

Auzindu-i glasul, oamenii încep să se strângă. Priveliştea ce li se înfăţi-şează, îi uimeşte pe toţi. După ce află tot ce s-a întâmplat, încrederea şi credinţa lor se dublează. Gavres, care asistase la atâta încredere, zice "Cel Devotat".^[12]

Cugetătorul occidental Bernard Shaw zice: "Măritul Muhammed, sub toate aspectele, este un om care, prin superioritatea sa, te ameţeşte. Nu este posibil să înţelegi acest om enigmatic în toată semnificaţia sa. În special, superioritatea sa de neînţeles are o latură şi aceasta este încrederea şi siguranţa în Allah." Ceea ce spunea Shaw era adevărat…

Avea o asemenea supunere şi încredere în Allah încât, nu este posibil de măsurat şi de apreciat prin criterii cunoscute. Şi locul Lui de lângă Allah, valoarea Sa erau pe măsura încrederii în Allah. La cererea, dorinţa şi la recomandarea Lui nopţile se transformau în zi, despotismul devenea lumină, cărbunele se prefăcea în diamant şi cerşetorii căpătau bogăţii de sultan. Cu acest prilej doresc să relatez o întâmplare legată de Măritul Hasan Basrî. Datorită faptului că se referă la Domnul nostru, după părerea mea, acest hadis este important. După criteriile hadis-ului evenimentul poate fi criticat, dar evenimente asemănătoare sunt atât de multe încât, pot fi socotite obişnuite şi relatarea lor nu poate fi un inconvenient.

Aceasta este întâmplarea: un tânăr din Basra intenţionează să plece în pelerinaj împreună cu tatăl său. În drum spre Mecca tatăl moare, dar se trasformă într-o creatură respingătoare. Aseastă situaţie îl afectează aşa de mult pe tânăr încât, nu mai ştie ce să facă. El se gândeşte pe cine să cheme şi să-i arate trupul, cerându-i ajutor. Tocmai când se frământa cu acest gând, simte o asemenea apăsare încât, este între starea de veghe şi somn; în acel moment vede cum se deschide uşa cortului şi intră un om cu chip de soare. Acesta se opreşta la căpătâiul tatălui său, îşi plimbă mâna peste trup şi fiecare parte pe rând revine la starea iniţială, iar corpul neînsufleţit revine la viaţă. Tânărul era atât de uimit încât se pierduse. Tocmai când acea persoană se pregătea să iasă, tânărul înaintează şi zice: "În numele lui Allah, spune cine eşti?"

"Nu m-ai recunoscut? Eu sunt Muhammed."

Aflând acest lucru, tânărului îi vine să zboare de fericire şi zice: "O, Mesagerul lui Allah! Ce înseamnă cele petrecute? Pentru ce se schim-base starea tatălui meu?"

Mesagerul lui Allah: "El era un mare băutor. Aceasta este cauza transfor-mării."

Tânărul: "Care este cauza consideraţiei voastre?"

Mesagerul lui Allah: "Pentru că, ori de câte ori era pomenit numele meu, tatăl tău se ruga cu evlavie…"

Iată că nici un asemenea om nu rămâne nebăgat în seamă şi Mesagerul lui Allah, atunci când este necesar, îl ia sub protecţia sa. Când află de moartea omului, spiritul său, cu ajutorul lui Allah, se prezintă acolo.

Mesagerul lui Allah este o personalitate în care oamenii pot avea cea mai mare încredere. Şi comunitatea lui de credincioşi merită aceeaşi încredere. Într-un verset se spune:

"Allah vă porunceşte să daţi înapoi stăpânilor lor lucrurile încredinţate, iar dacă judecaţi între oameni, să judecaţi cu dreptate! Cât de minunat este acest lucru la care vă povăţuieşte Allah! Allah este Cel care Aude Totul şi Cel care Vede Totul! " (Nisâ [Sura femeilor], 4 / 58).

Astfel relatează Măritul Ali deficienţa acestui hadis: "După cucerirea Meccăi, Mesagerul lui Allah, luând cheile Kaabei de la Osman b. Talhâ, care nu era încă musulman, deschise singur Kaaba. În momentul acela, Măritul Abbas vine să ceară înapoi cheile. Probabil că marele om al viitorului era mai potrivit pentru această încredinţare. În acelaşi timp, înmânarea cheilor îl făcea fericit pe acest om. Şi aşa a şi fost. În momentul în care acest verset a fost pogorât, cheile Kaabei i-au fost înapoiate lui Osman b. Talhâ, care după aceea a devenit o mare personalitate musulmană.

Desigur că hotărârea din verset este dreaptă. Deoarece, Mesagerul lui Allah socotea dispariţia încrederii ca un semn al sfârşitului lumii: "Când va fi pier-dută încrederea, aşteptaţi-vă la sfârşitul lumii!"

Companionul întreabă: "O, Mesagerul lui Allah! Cum poate fi pierdută încrederea?"

Primeşte următorul răspuns: "Atunci când un lucru nu se încredinţează unui om de încredere!"

Da, încrederea este foarte importantă. A încredinţa un lucru celui vrednic este un semn de încredere şi acesta la rândul său, este unul din factorii cei mai importanţi care ţin în picioare rânduiala lumii. Pierderea încrederii are acelaşi în-ţeles ca şi dispariţia echilibrului şi rânduielii universale. Existenţa sau neexistenţa unei asemenea lumi, este egală.

Într-un alt hadis, Mesagerul lui Allah spune în legătură cu acest subiect: "Fiecare dintre voi este un păstor şi toţi sunteţi răspunzători pentru cei pe care-i păstoriţi: conducătorul de stat este răspunzător pentru cei care sunt în subordinea păstorului. Fiecare individ este păstorul familiei sale şi răspunde pentru turma sa. Femeia este cea care păzeşte gospodăria soţului şi este răs-punzătoare pentru tot ce are în supraveghere. Slujitorul este păstorul avuţiei stăpânului său şi este răspunzător pentru tot ceea ce i-a fost încredinţat. Fiecare dintre aceştia este păstor şi fiecare este răspunzător pentru turma sa."^[13]

Concluzia, care se degajă din această largă relatare, este faptul că, fiecare este încredinţat celui de alături. Existenţa, în totalitate, este încredinţată lui Allah. Coranul i-a fost încredinţat mai întâi lui Gabriel, apoi Măritului Muhammed (s.a v). Adevărurile din Coran şi misiunea profetică a Măritului Muhammed sunt încredinţate dreptcredincioşilor. Apoi toată comunitatea musulmană este încredinţată lui Allah (c.c).

Toate elementele care au alcătuit viaţa şi au devenit baza vieţii sociale sunt ca nişte cercuri concentrice. Cea mai mică defecţiune care ar apărea la unul din cercuri, se va întinde şi la celelalte. Cred că nimeni nu are nici o îndoială în această privinţă. Dacă la un individ apare o anomalie şi dacă aceasta nu este înlăturată, nu este nici o îndoială că, la scurt timp, se va tranforma într-o cangre-nă netratabilă. Deci, dacă fiecare cerc şi-ar îndeplini obligaţiile asumate, atunci există probabilitatea ca defecţiunile să fie prevenite.

În verset se atrage atenţia asupra acestei legături şi acestui întreg. În cadrul acestui indiciu, toţi indivizii care compun naţiunea, de la portar până la conducătorul de stat, dacă ar avea conştiinţa responsabilităţii în abordarea problemei încrederii, ar găsi în comunitatea celor "devotaţi" ceea ce căutau în utopiile omeneşti.

Ca o concluzie la importanţa pe care o are încrederea în orice situaţie sunt cuvintele Mesagerului lui Allah: "Cel care nu are încredere, nu are nici credinţă!"^[14]

Cel care nu respectă ceea ce i-a fost încredinţat şi nu vede importanţa încrederii, nu are o credinţă desăvârşită. Adică, credinţa şi încrederea sunt pre-cum cauza şi efectul. Dacă un om care nu are respect pentru încredere, nu este socotit un credincios desăvârşit, este greu de găsit, în afara dreptcredincioşilor desăvârşiţi, o idee sănătoasă în ceea ce priveşte încrederea. Da, dacă omul este un credincios desăvârşit, el va fi vrednic de încredere. Dar dacă nu este vrednic de încredere, atunci nici credinţa lui nu este desăvârşită.

Într-un alt hadis, în care Mesagerul lui Allah face descrierea unui credin-cios, se zice: "Adevăratul dreptcredincios este acela care inspiră încredere oa-menilor în problema avutului şi a vieţii."^[15]

Acum aş dori să amintesc un hadis, pe care îl consider că are legătură cu subiectul nostru. În acel hadis Mesagerul lui Allah porunceşte: "Voi să-mi daţi cuvântul în şase chestiuni; iar eu vă garantez raiul."^[16]

1. "Când vorbiţi, vorbiţi corect!" Da, faptele şi declaraţiile voastre să fie corecte…şi voi la acest subiect să fiţi asemenea unei săgeţi!

2. "Respectaţi-vă cuvântul dat!" Contrarul înseamnă un semn al intrigii şi despre acest lucru am mai vorbit mai sus.

3. "Să fiţi vrednici de încredere!" Dacă undeva vi se încredinţează ceva, fiind consideraţi de încredere, să nu cumva să nu se adeverească presupunerea lor! Mai mult, aveţi grijă ca şi în rai presupunerea lor să nu fie o minciună!

4. "Fiţi cinstiţi!" Păziţi-vă cinstea şi onoarea; apăraţi cinstea şi onoarea altora ca şi cum ar fi cinstea voastră!

5. "Închideţi ochii în faţa a ceea ce nu este permis!" Nu vă uitaţi la lucruri care nu vă aparţin şi nu râvniţi la lucruri ale căror beneficii nu vă este îngăduit!

Dacă vă uitaţi la ceva nepermis, inima vă este tulburată. Într-un hadis se porunceşte: "A privi la un lucru nepermis este ca o săgeată otrăvită a diavolului. (Voinţa voastră va ieşi din arcul vostru şi se va împlânta în inima voastră. Sau acest arc care aparţine diavolului, este în mâna voinţei voastre). Cine, din res-pect pentru mine, va respinge acea privire, voi insufla în inima lui aşa o credinţă încât, îi va simţi binefacerea."^[17]

6. "Feriţi-vă mâinile de a aduce daune altora!" Nu faceţi rău nimănui şi sub nici o formă!^[18]

Un om, care are respect faţă de aceste elemente, considerate a face parte dintre condiţiile de a fi un om de încredere, trăieşte fiind devotat, are siguranţă şi chezăşie în lumea de apoi. Dacă vei crede în Mesagerul lui Allah, şi El te va în-credinţa că vei ajunge în rai.

Da, continuitatea universului în siguranţă este condiţionată de devotamen-tul oamenilor de încredere. Dacă lumea islamică în totalitatea sa ar fi stăpână pe încrederea care i se acordă şi ar putea să ajungă mesagera încrederii şi siguran-ţei pe pământ, atunci universul îşi va găsi echilibrul. În caz contrar, situaţia, ci şi a întregii lumi, este dureroasă. Ce frumos descrie Akif acest tablou:

Dispărută-i cinstea, decăzută: peste tot – neruşinare…
În schimb, ce chipuri urâte acoperă acel văl subţire!
Nu-i statornicie, nici respect, dovada cuvântului, încrederea;
Minciuna-i crezută, perfidie peste tot, neştiută-i dreptatea.
Nimic nu se-nfioară, o, Stăpâne, ce înfricoşătoare revoltă!
Credinţă nu-i, nici crez, credinţa-i la pământ, religia-i în ruină.

O, mugurii speranţei!

Voi sunteţi cei care veţi aduce adevărul religiei şi o veţi aşeza pe pământ. Voi sunteţi prelungirile unei rădăcini şi razele izvorului de lumină încât, prin aces-tea aţi inundat în lumină lumile într-o perioadă întunecoasă a istoriei şi v-aţi răs-pândit peste tot frunzele şi florile precum copacul abundenţei. Şi iată că în acea perioadă, nobila noastră naţiune, în întrevederile dintre state, a ajuns un stat do-minant, al cărui cuvânt este ascultat. Să dea Allah – ca trecând de zilele întune-coase – şi cred că acest lucru se va întâmpla repede – voi veţi readuce acele zile luminoase. Şi cei care se află deasupra pământului, şi cei de sub pământ aşteap-tă de la voi acest lucru…şi, în special, Măreţul Muhammed (s.a.v), care se află printre voi cu spiritul său şi, chiar dacă voi nu simţiţi şi nu vedeţi, vă mângâie pe cap şi vă dezmiardă, aşteaptă de la voi acest lucru, privindu-vă cu speranţă, cu zâmbetul pe buze.

Voi, fiind oameni de încredere, dacă aţi putea să nu vă îndepărtaţi de ca-lea cea bună şi să transmiteţi în jurul vostru mesajele de siguranţă şi încredere… da, atunci când veţi reuşi acest lucru, vi se vor deschide larg uşile inimilor întregii omeniri şi, ca şi înaintaşii voştri, veţi stăpânii acele inimi. Nu uitaţi că, cea mai im-portantă condiţie pentru a atinge acest rezultat, la această culme mai bine zis, este să fii vrednic de încredere.

Dacă dorim să fim din nou un element de echilibru în stabilitatea lumii şi o naţiune sinceră atunci când se iau hotărâri privind soarta lumii – şi suntem obli-gaţi s-o facem – atunci trebuie să fim reprezentanţii dreptăţii, echităţii, corectitudi-nii şi încrederii…

Tweet

Whatsapp